În următorul weekend împrăștiam pastă de roșii pe aluat, presăram ingrediente și le căptușeam generos cu mozzarella și măsline, cu gândurile în altă parte. Noul loc nu m-a mișcat nici prin curățenia ideală, nici prin controlul impecabil al produselor, nici prin utilaj și exces de instrumentarii, pentru că atitudinea față de angajați era mizerabilă. După fațada deghizată se ascundeau nervi întinși și isterie, obsesie pentru produsele care s-ar putea risipi, apa care ar putea fi consumată irațional, gazul care ar putea fi ars degeaba ori electricitatea care ar putea fi irosită în exces. Și izbucniri, ieșiri din fire, cum e și firesc, în cele mai inoportune momente. La angajat, dacă zbieri, trebuie neapărat să ai dreptate, ori să-i plătești atât de bine, încât el să-și asume rolul de terapeut al nervozității tale revărsate din maluri, sau să-i creezi ditamai condiții motivaționale, ca dânsul din Zen să ignoreze isteria ta.