În luna mai am predat cheile de la apartamentul nostru spațios din cartierul Banani, părăsindu-l pentru totdeauna. Adio, balconaș! Adio, furnicilor! Aveți grijă de ceainic și de următorii stăpâni. Pleacarea a fost cu bucluc. Hamid urma să ne ducă la aeroport. Trei dimineață – Hamid nu e. Tu, tu, tuuu… telefonul sună în gol, ecoul lui se îneacă în beznă. Noi în panică. Cobor în parcare – nimeni. Prietena mea îi telefonează pe rând pe toți șoferii din agendă. În sfârșit, unul treaz – Rajon, chiar cel pe care l-a scos din belea, negociind în numele lui o compensație pentru zgârietura pe care i-a făcut-o un gură-cască în timp ce noi luam masa în restaurantul Lucknow. Rajon era profund mișcat. Respectiv, același Rajon, ne pune pe urmele lui Alim, care (noroc chior!) se întâmplă să fie prin cartier și care în zece minute reușește să parcheze în fața porții. Am ajuns la timp. Mare minune!