Siuzi

Era o zi cât se poate de obişnuită. O zi sumbră de ianuarie. Nimic deosebit.
Ieşi din casă gânditoare şi se indreptă spre parc. Mergea încolo zilnic. Ca la muncă.
Şi-a luat cafeaua puturoasă din aparatul de la colţul străzii şi se aranjă comod pe banca preferată. Tableta se luminase de la semnalul wi-fi recepţionat, însă nu se grăbea. Încerca o tehnică nouă de relaxare. Trebuia doar să-i fie adresate zilnic cuvinte frumoase. Aşa că pornea în căşti "Сьюзи, люба моя, Сьюзи" şi se relaxa, chiar dacă nu pricepea ce cântă.
Totul era ca de obicei. Rămăşiţe de zăpadă murdară, coji de seminţe, copacii strâmbi negri, cerul stropit cu o spumă gri. Nişte bătrîne cu buze roşii zbârcite şi câini deghizaţi parcă a clovni îşi cărau lent oasele. Un atlet expirat gâfâia cerc dupâ cerc. Nişte tineri căţăraţi unul peste altul rânjeau în aşteptarea verii, când vor putea să şi-o tragă liniştiţi chiar pe toboganul de la terenul de joacă. Şi ... doi! O pereche pe care nu o mai văzuse. Erau cam de vârsta a treia, îmbracaţi de birou, el cu o borsetă caraghioasă sub braţ, ea într-un mantou elegant şi pe tocuri. Nu erau un cuplu. Cel puţin nu oficial. Au ales o bancă întâmplătoare şi s-au aşezat nervos. El, aproape imediat, îi veni în faţă în genunchi. Ea râse zgomotos, înghiţind salivă. De poftă. Şi-a tras cu grijă gluga peste cap ca să-i fie bine ascunse trăsăturile. Au mai negociat ceva şi au plecat grăbiţi.
Siuzi le cunoştea starea.
Parcurile erau şi ascunzişul lor. O vreme era îndrăgostită de un băietan invalid, care o iubea în mesaje ascunse şi i-o trăgea bine. Mai bine decât soţul întreg (nu şi la minte). Renăscuse parcă cu dânsul. Devenise o altfel de Siuzi. Versiunea 2.0
Doi inşi care freacă - zero orgasme.
După fiecare întâlnire cu calicul, venea acasă pe jos. Cât avea de mers, în cap îi zumzăia un singur vers din piesa motanilor "p.s. curvo".
Se simţea un soi de şerveţel pentru igienă intimă, pe care după utilizare nici măcar nu au avut bunul simţ să-l arunce la gunoi, ci l-au lăsat aşa, în drum, sub văzul lumii.
Relaţia lor ar fi fost una frumoasă, dacă nu era o ecuaţie nerezolvată cu un X. Un necunoscut. Un nimeni.
Era mandră că reuşise să scape din ea. Era conştientă că pentru aceasta putea înhăţa lejer un glonte însoţit de cuvintele "zdohneşte, huiatino!". Dar nu îi era frică. Tot ce avea mai inteligent actualul ei concubin, pe care mereu l-a numit grijuliu "soţ", era telefonul mobil. Aşa că nu avea şanse să fie deconspirată.
Se cunoşteau de o veşnicie. Din facultate. Vreme în care ea era drăguţă. Iar el un tipic badass.
Şi s-au luat. Tot ce făcuse ea mai valoros în anii de studenţie, deşi credea că erau vizitele la bibliotecă, au fost glumele pe seama profilor. De un umor finuţ, sarcastic. Şi aripile tatuate pe spate.
Cea mai mare prostie, făcută tot atunci,a fost împerecherea cu insul.
O combinaţie greşită de puzzle-uri, care, frecându-se permanent unul de altul, îşi produc durere şi prejudicii.
A fost parcă într-o altă viaţă.
Demult învăţase să nu se intereseze cum i-a fost ziua că "de-a pula" şi ştia bine să nu îndrăsnească să întrebe pe unde petrece zilele şi nopţile, pentru că "închide ibala". Când auzise pentru prima oară îmbinarea de cuvinte, a simţit că dex-ul nu va şti să o lămurească şi, totuşi, pricepuse ce anume urma să închidă.