blog ca blogu

Era o zi cât se poate de obişnuită. O zi sumbră de ianuarie. Nimic deosebit. Ieşi din casă gânditoare şi se indreptă spre parc. Mergea încolo zilnic. Ca la muncă. Şi-a luat cafeaua puturoasă din aparatul de la colţul străzii şi se aranjă comod pe banca preferată. Tableta se luminase de la semnalul wi-fi recepţionat, însă nu se grăbea. Încerca o tehnică nouă de relaxare. Trebuia doar să-i fie adresate zilnic cuvinte frumoase. Aşa că pornea în căşti "Сьюзи, люба моя, Сьюзи" şi se relaxa, chiar dacă nu pricepea ce cântă. Totul era ca de obicei. Rămăşiţe de zăpadă murdară, coji de seminţe, copacii strâmbi negri, cerul stropit cu o spumă gri. Nişte bătrîne cu buze roşii zbârcite şi câini deghizaţi parcă a clovni îşi cărau lent oasele. Un atlet expirat gâfâia cerc dupâ cerc. Nişte tineri căţăraţi unul peste altul rânjeau în aşteptarea verii, când vor putea să şi-o tragă liniştiţi chiar pe toboganul de la terenul de joacă. Şi ... doi! O pereche pe care nu o mai văzuse. Erau cam de vârsta a treia, îmbracaţi de birou, el cu o borsetă caraghioasă sub braţ, ea într-un mantou elegant şi pe tocuri. Nu erau un cuplu. Cel puţin nu oficial. Au ales o bancă întâmplătoare şi s-au aşezat nervos. El, aproape imediat, îi veni în faţă în genunchi. Ea râse zgomotos, înghiţind salivă. De poftă. Şi-a tras cu grijă gluga peste cap ca să-i fie bine ascunse trăsăturile. Au mai negociat ceva şi au plecat grăbiţi. Siuzi le cunoştea starea. Parcurile erau şi ascunzişul lor. O vreme era îndrăgostită de un băietan invalid, care o iubea în mesaje ascunse şi i-o trăgea bine. Mai bine decât soţul întreg (nu şi la minte). Renăscuse parcă cu dânsul. Devenise o altfel de Siuzi. Versiunea 2.0 Doi inşi care freacă - zero orgasme. După fiecare întâlnire cu calicul, venea acasă pe jos. Cât avea de mers, în cap îi zumzăia un singur vers din piesa motanilor "p.s. curvo". Se simţea un soi de şerveţel pentru igienă intimă, pe care după utilizare nici măcar nu au avut bunul simţ să-l arunce la gunoi, ci l-au lăsat aşa, în drum, sub văzul lumii. Relaţia lor ar fi fost una frumoasă, dacă nu era o ecuaţie nerezolvată cu un X. Un necunoscut. Un nimeni. Era mandră că reuşise să scape din ea. Era conştientă că pentru aceasta putea înhăţa lejer un glonte însoţit de cuvintele "zdohneşte, huiatino!". Dar nu îi era frică. Tot ce avea mai inteligent actualul ei concubin, pe care mereu l-a numit grijuliu "soţ", era telefonul mobil. Aşa că nu avea şanse să fie deconspirată. Se cunoşteau de o veşnicie. Din facultate. Vreme în care ea era drăguţă. Iar el un tipic badass. Şi s-au luat. Tot ce făcuse ea mai valoros în anii de studenţie, deşi credea că erau vizitele la bibliotecă, au fost glumele pe seama profilor. De un umor finuţ, sarcastic. Şi aripile tatuate pe spate. Cea mai mare prostie, făcută tot atunci,a fost împerecherea cu insul. O combinaţie greşită de puzzle-uri, care, frecându-se permanent unul de altul, îşi produc durere şi prejudicii. A fost parcă într-o altă viaţă. Demult învăţase să nu se intereseze cum i-a fost ziua că "de-a pula" şi ştia bine să nu îndrăsnească să întrebe pe unde petrece zilele şi nopţile, pentru că "închide ibala". Când auzise pentru prima oară îmbinarea de cuvinte, a simţit că dex-ul nu va şti să o lămurească şi, totuşi, pricepuse ce anume urma să închidă. Acum era alta. Toate emoţiile îi erau ascunse după riduri, mici imperfecţiuni şi sprâncene nepensate. Era o mediocritate. Nici tu carieră, nici tu mamă prea bună, nici tu frumuseţe rară. Nici înger. Nici demon. Făcea parte din mijlocul mizerabil. Nici mai mult, nici mai puţin. Excelența se ascunde în extreme. Fie un ratat irecuperabil, fie un succes extraordinar. Iar mijlocul este inutil. Ca şi ciotul de măr. Îl arunci. Spera că maternitatea, chiar dacă accidentală, o va salva. Dar îi scăpa un detaliu foarte important: fericirea nu este o stare, este activitate. Doar suferinţa îţi vine pe tavă fără efort. Pentru fericire trebuie să munceşti. Şi ea nu muncea. Era în căutare de job. Deşi ea mai mereu acasă, Insul îşi îndeplinea şi rolul de tată, plimbând copilul vreo 2 ore cu maşina prin oraş, timp în care îşi rezolva interminabilele probleme. Ea, rămasă singură in casă, se masturba stîngaci sub duş. În aşa zile intra în minus emoţional. Nu mai avea credit nici măcar de un zâmbet în colţul gurii, chiar şi atunci când pacostea cea mică făcea tot felul de chestii haioase. Pentru că fericirea nu e o stare, e muncă. Şi ea nu muncea. Se înserase. Aşa că deconectă căştile şi merse acasă. Ziua următoare era exact ca precedenta. Aceeaşi cafea puturoasă. Aceiaşi copaci strâmbi şi personajele obişnuite din parc. Siuzi deschise site-ul de ştiri: "Un bărbat în vârstă de 53 de ani a fost găsit gol mort în patul unui hotel din capitală. Acesta a suferit un stop cardiac. Identitatea bărbatului şi circumstanţele decesului urmează să fie stabilite" şi anexată o poză. Era "borseta"! L-a recunoscut. Sărmanul... "Gluga" dispăruse de la fața locului. Trebuie să fi revenit acasă pe jos. Cu ochii beliţi, gura murdară şi deformată ca un herpes gigant şi inima îmbrăcată într-un prezervativ, ca să fie protejată... "Ecuaţie rezolvată" şi-a zis Siuzi. Şi a început să fredoneze "Presupunem c-am pierdut în tehnica K.O., p.s. Adio!"

m-ai obosit. ai un talent, dar eşti talentat cu adevărat! m-ai obosit. m-ai secat ca pe Sahara. în care plouă doar uneori. Ploile au secat şi ele. Întîi m-ai inundat şi m-ai făcut mlaştină în care să mă înec. apoi m-ai secat, de ploi, de gănduri, de toate. nu vrei vacanţe, tu trăieşti vacanţa. Eu văd doar oaze, care apar după ploi. şi nu înţelegi, cu fatalismu şi po..ismul tău de rahat, că va ploua mult şi te va inunda şi pe tine. şi iar mă voi face mlaştină în care te voi îneca şi pe tine. şi cînd mlaştina va seca, pe locul ei va răsări o nouă viaţă. dar azi nu!

este finalul unui banc mai prostesc despre puţina înţelegere dintre bărbat şi femeie. Sau poate că nici nu era banc acela. Ideea este alta: Femeia are aspiraţii. Bărbatul are necesităţi. Între acestea puţină concordanţă. Şi cînd mi se întîmplă să văd cazuri în care, ca într-un alt aproape că banc, "Так выпьем же за то, чтобы наши желания, совпадали с нашими возможностями! " (şi da, după asta tre' de băut) apoi la mine, automat, se întîmplă "жаба давит" şi aşa давит că stă nodul în gât vreo două zile. Şi nu e pentru că unora le-a mers, ci pentru că tadam! aşa ceva există. într-un final, mă întreb, cu vorba cânteculu', "я тебе друг, а ты мне, ну кто мне ты"?

vă zic o constatare mai recentă: ne dau lacrimile atunci cînd vedem că cineva face un bine şi nu cînd se face un rău

tu viaţa ta ce e cu tine? nu voi pretinde că mă îngrijorează doar privirile tale rătăcite. eşti o banală eşti o mediocritate eşti o.. nu ştiu ce anume să zic ca să te supăr şi să te fac să faci. să faci. după cuvintele mele, nu auzi nimic. parcă. apoi ca din senin auzi cum tropăie timpul trecînd alături de tine, priveşti în jur în speranţa să găseşti ceva familiar, ceva cunoscut, dar tot ce îţi nimereşte în cale pare a fi străin. stai nedumerită o clipă, parcă sperînd că în secunda următoare vei deschide unul din sertare sau dulapuri şi acela va fi pustiu iar în el va fi scris cu un Times Roman enorm "MOSTRĂ" şi în momentul următor va intra multă lume pe uşă cu baloane şi tort şi îţi vor spune că "Da", "ţi-a fost aranjată o farsă, a fost doar un joc, nu e adevărat".. Ca într-un dejavu, mergi la dulapul salvator, mă întrebi timidă dacă vreau un ceai şi deschizi. Printre multele cutii, găseşti ceaiul meu preferat şi îl găteşti. Apoi începi să explici că în spatele fiecărei istorii stau cel puţin două adevăruri. Fiecare cu al său. Că deciziile luate de tine, de fapt, nu au fost luate. Apoi că nu e grav, că să mă uit la viaţa ta, că este normală. Obişnuită. Apoi că eşti o banală o mediocritate.. închei cu "oare ce să fac?" să faci! ceva! mereu! şi atunci vei şti că poţi.

femeia femeile ele au o problemă. Aşa a fost să fie istoric că femeia nu-şi aparţine. La început a datorat primului bărbat faptul că din coasta lui a fost creată. Şi a început să tot răsplătească. Apoi a reuşit să supravieţuiască doar din vînatul lui. Nefiindu-i iertată datoria primară. Şi pentru că ştia bine să facă ceea ce făcea mai bine, răsplata a durat secole. Femeia a aparţinut cuiva. întotdeauna. Sie femeia nu-şi aparţine. Asta ne-au povestit poveştile. Asta ne-au spus bunicile. Asta fac mamele. Aţi întîlnit vreodată femei abătute cu priviri pustii? Ele nu aparţin nimănui. Aţi auzit poate cum li se roagă ochii să fie eliberate? Eliberate din libertate. Direct în braţele Lui. pentru că Femeia nu poate să-şi aparţină sie. Nu acesta este rostul ei în viaţă. Femeia Femeile Fericite sunt atunci cînd aparţin.

ce-i o viaţă de om.. sau.. ce-i viaţa unui om apropiat.. dar cît face viaţa celui mai apropiat om.. de la nimic -  la orice.. totul pe lume ciudaţi totuşi oamenii. mereu e totul sau nimic. totul porneşte de la nimic. şi tot acolo revine.

zile. zile şi nopţi. dar mai des totuşi nopţi. zile în care nu ştii ce ai dar vrei să mergi într-un ungher şi să-ţi verşi acolo răul. şi să rămînă acolo, să nu... iar după asta să ţi se facă bine şi uşor. parcă e o zi din acelea. şi nu că s-ar fi întîmplat ceva. de fapt nu s-a întîmplat nimic. cînd sunt bine, sunt bine. dar cînd nu, atunci e una din zile. mai des nopţi. cînd de fapt nu se întîmplă nimic. nimic nu se întîmplă. şi va fi bine. cînd nu se întîmplă nimic, e bine.

în curînd vine iar ziua ceea, de care-mi amintesc rar şi pe care aş vrea probabil s-o uit. Ea totuşi a fost. N-am recunoscut numărul de telefon, dar şi nici vocea. Nu vroiam, cred. Şi mai puţin vroiam să aud vreodată cuvintele pe care mi le zicea. Dar ele au fost spuse. Eram într-o librărie de pe Ştefan cel Mare căutînd să mă aţîţe vreun raft sau vreun titlu. M-am ales cu un apel telefonic de acolo. Aş fi vrut să nu-mi cunoască numărul. Să-mi fi uitat telefonul acasă. Să nu-l fi avut în general. Dar cuvintele celea oricum urma să mă găsească.. Am strîns-o pe mama de mînă şi am zis că trebuie să ieşim. Nu ştiu ce anume i-a şoptit că s-a întîmplat ceva. Eu am putut spune doar că "se simte rău..."  cuvinte pe care vroiam să le cred adevărate.  Nu am mai trecut pe la acea librărie vreodată. Deşi în fiecare dimineaţă stă solemn pe acelaşi loc.

expresii maximaliste gînduri răzleţe zîmbete curajoase pe buze muşcate. oameni de peste perete de care ţi-e dor, dar pe care-i ţii departe regrete speranţe probabil mereu trebuie să vină mînă în mînă. eu nu visez. uneori nici noaptea. unii vor să afle cine sunt din teste psihologice. dar eu nu visez. visele aduc speranţe şi regrete. şi oamenii de care ţi-e dor, probabil totuşi sunt departe dacă îţi lipsesc. dacă ai sta să le povesteşti cîte s-au adunat, ţi-ar încape într-o sticlă de roz sau poate nu dacă ai sta să le vezi tu cîte s-au adunat toate maximaliste şi răzleţe şi curajoase, dar muşcate.

Merg încet prin noapte. Pentru că arome de liliac mă fac să zîmbesc şi  afară e bine. Încă, pentru că mă strînge un pantof, care nu că ar fi nou, dar mi-au plăcut prea mult ca să nu-i iau.  Un motociclist aiurit merge într-o roată şi atrage zgomotos toate privirile. Un cuplu se sărută fierbinte înainte de a se despărţi la rutieră. N-au unde merge să facă sex.   Adie cîte un vînt proaspăt. Eu merg încet şi zîmbesc. Lîngă primul kiosk mă opresc cu gîndul să cumpăr ţigări. Mă incomodează iar pantoful şi mă gîndesc că de fapt nu fumez. Un copil traversează strada la roşu. Fuge speriat de o maşină. Aceasta îl petrece claxonînd lung.  Pe mine mă ocoleşte ca un fulger un jeep exact pe trecerea de pietoni. Mă gîndesc - cum de m-a observat... La Rusca stă privată de libertate o mamă a 11 copii. Pe 20 de ani. Pentru că şi-a înjunghiat soţul. Copii îi scriu dornici scrisori.. şi oarecum sunt fericiţi că au fost scăpaţi de tiran şi "în curînd" le va reveni mama. Un vecin îşi plimbă nervos cîinele. Dintr-un geam se aude o petrecere zgomotoasă. Probabil sunt studenţii, pare a fi cămin. Cineva bea ceai la balcon. În bloc e întuneric. Găsesc uşa şi descui încet.  Las geamul deschis şi mă culc ca să rămînă aroma de liliac. Peste perete se aud gemete incitante...mereu ştiu ce  fac vecinii Aceeaşi noapte. parcă Dar diferită.

Dragostea nu este eternă. Nu poate fi. Toţi ajung să spună, simtă, creadă asta vreodată. Iubeşte veşnic numai mama. Tata iubeşte altfel, cred eu. Deşi iubeşte. Nu există dragoste veşnică. Aşa cum nu există "s-au iubit pînă la adînci bătrîneţe". Există în schimb "au împărţit un spaţiu locativ", "au crescut copii", "s-au respectat" sub privirea tăioasă a lui Franklin sau şi mai simplu - a lumii. To aşa cum nu există fericire veşnică. La propriu sau figurat. Nu poate fi veşnic. Nimic. Aşa cum şi o partidă de sex - fierbinte, nebună, tulburătoare - te strînge, te stoarce, te mistuie, te ameţeşte ... ai începe s-o urăşti, dacă nu ar avea sfîrşit.

Astă noapte m-am visat laşă. laşă adevărată. Nu era vorba de frică. Să-ţi fie frică e normal. Era laşitate din aia, de care descrie dexul. Foarte trist să te simţi un "fricos lipsit de sentimentul onoarei". Pentru că am visat o explozie mare, de la care s-au aruncat flăcări peste un local în care era lume.. maturi şi copii. Şi din cei care se aflau în apropiere, aproape toţi s-a aruncat în flăcări să scoată oamenii.. nu şi eu...  Eu am apucat de mîini două copile necunoscute şi le strîngeam de parcă ar putea să le rupă de lîngă mine un tornado şi şopteam ca hipnotizată "nu putem merge acolo, nu putem merge".. încă mai trist a fost momentul în care le-am folosit ca o scuză pentru a nu merge şi eu în flăcări "nu le pot lăsa acolo, trebuie să le ţin aici" am zis, mai mult pentru a mă convinge tot pe mine probabil. Şi ca într-un coşmar cum descrie dexu' m-am trezit atunci cînd urma vreun deznodămînt. Şi n-a fost să fie. Să aflu dacă aş putea.. că eu tare vreau să cred că pot şi că aş face-o, fără a căuta scuze, pretexte sau altceva. E simplu. viaţa nu se pune la îndoială.