- Cel care ţi-a făcut odată o favoare, este mult mai disponibil să te ajute din nou decât acela care îţi este obligat.
- În termenii psihologiei sociale, dezumanizarea înseamnă actul de a percepe victimele ca fiinţe nonumane. Dezumanizarea slăbeşte sentimentul de respingere instinctivă a violenţei şi facilitează escalada actelor de agresiune, sub diversele lor forme.
- Prea puţini însă, raportând la nivelul întregii ţări, sunt cei care pun în discuţie bazele doctrinei comuniste. Chiar şi după ani de zile de la colapsul sistemului. Şi asta pentru că timp de aproape o jumătate de secol, probleme fundamentale, din punct de vedere filozofic, erau total ignorate în numele “adevărului absolut” propovăduit de ideologii comunismului. Este acel egalitarism idilic, reprezentat de principiul “de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”, benefic pentru dezvoltarea umanităţii? Sau doar permanenta competiţie poate genera progresul? Iată întrebări pe care Ştiinţa sacră nu le admitea. Ea postula principiul egalităţii perfecte, fără a-l discuta.
- De Halloween, americanii se deghizează în fantome, monştri, vampiri şi alte figuri de groază. Sărbătoarea provine dintr-un vechi obicei celt, care urmărea îmbunarea spiritelor celor morţi.
Experimentele lui Stanley Milgram reprezintă o formă aproape abstractă de studiere a unora dintre tehnicile de manipulare medie.
Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere faţă de autorităţi sau, dimpotrivă, să declanşeze revolte puternice, alte exemple de manipulări medii pot fi şi cele prin care se urmăreşte dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, în vederea încurajării spiritului agresiv. Ideologii totalitarismului ştiu că o asemenea “puritate” precum cea propovăduită de ei este imposibil de atins în viaţa reală a celor pe care îi conduc. Dar ei pornesc războiul total împotriva “impurităţilor” tocmai pentru a crea o lume a vinovăţiei omniprezente. Standardele impuse indivizilor fiind imposibil de atins, fiecare va avea, mai mult sau mai puţin instinctiv, un sentiment de vinovăţie sau chiar de ruşine. De asemenea el se va aştepta ca, mai devreme sau mai târziu, să fie pedepsit pentru “vina” sa. Sentimentul de vinovăţie poate fi exploatat în aşa fel, încât să se ajungă la acceptarea de către cetăţenii obişnuiţi a diverselor epurări, ba mai mult, poate deveni un factor în declanşarea competiţiilor publice axate pe atingerea unor standarde ale “purităţii”. Pe de altă parte, indivizii sunt determinaţi să se zbată permanent pentru a supravieţui, pentru a se feri de pedepse. Această preocupare continuă nu le mai lasă timp pentru a gândi liber, pentru a judeca dacă sistemul în care trăiesc este normal sau nu. Propovăduitorii unei ideologii totalitare acţionează pentru a obţine controlul total asupra minţii, a comportamentului şi a sentimentelor unei mase imense de oameni. Cele opt căi sunt, în diverse variante, caracteristice tuturor sistemelor totalitare:
Controlul comunicaţiilor umane;
Manipularea “mistică” constă în crearea unei aure aproape mistice în jurul grupului conducător, al acţiunilor şi concepţiilor lui.
Cerinţa de puritate se bazează pe delimitarea strictă între bine şi rău, între pur şi impur. Pentru ideologii totalitarismului, cale de mijloc nu există. Cine nu este cu noi, este împotriva noastră. Ideologii totalitarismului ştiu că o asemenea “puritate” precum cea propovăduită de ei este imposibil de atins în viaţa reală a celor pe care îi conduc. Dar ei pornesc războiul total împotriva “impurităţilor” tocmai pentru a crea o lume a vinovăţiei omniprezente.
Cultul confesiunii apare în strânsă legătură cu propovăduirea cerinţei de puritate. Într-un anume sens, este o consecinţă a acesteia. Adepţii unor astfel de religii ajung să simtă o veritabilă uşurare în momentul confesiunii, o eliberare de vinovăţii, de îndoieli, de ruşine. De asemenea, mărturisirea celor mai ascunse gânduri şi sentimente îi leagă sufleteşte de cei asemenea lor, de lideri, îi fac să se piardă în marele curs al Mişcării.
Ştiinţa sacră Ştiinţa sacră se manifestă prin crearea unei aure de sacralitate în jurul dogmelor de bază ale ideologiei totalitariste. Această ideologie este prezentată drept singura în măsură să asigure “dezvoltarea plenară” a fiinţei umane, în cadrul unei societăţi perfecte, guvernate de o moralitate absolută. Sacralitatea se manifestă în primul rând prin interdicţia, mai mult sau mai puţin explicită, de a se pune în discuţie fundamentele ideologiei respective.
Remodelarea limbajului are ca obiect condensarea întregii complexităţi a problematicii umane într-un număr redus de categorii, strict delimitate, curăţate de nuanţe, conform principiului “purităţii”, exprimate prin clişee verbale uşor de rostit şi de memorat, care vor fi repetate la infinit, până ce vor pătrunde în mintea individului drept concepte ale “ştiinţei sacre”. “Limba de lemn”, pentru că despre ea este vorba, devine mijlocul oficial de comunicare. Cum spuneam, termenii folosiţi de ea nu lasă loc interpretărilor sau nuanţelor. Spre exemplu, sintagma “mentalităţi burgheze” ajunsese să reprezinte tot ce era mai rău, mai retrograd, mai nociv pentru dezvoltarea fiinţei umane.
Doctrina mai presus de oameni se află în strânsă interdependenţă cu toate celelalte tehnici de remodelare a gândirii umane, dar mai ales cu Ştiinţa sacră. Aceasta din urmă are ca obiectiv, după cum spuneam, crearea unei aure de sacralitate în jurul ideologiei totalitare. Ideologia nu poate fi pusă la îndoială, ea reprezintă adevărul absolut şi oferă singura “cale de progres” a fiinţei umane.
Delimitarea socială constă în împărţirea indivizilor în două categorii distincte: de o parte sunt cei al căror drept la existenţă trebuie recunoscut, iar de cealaltă cei care nu au nici un drept. Cerinţa de puritate nu acceptă nuanţele sau indivizii neimplicaţi. O constatare recentă din domeniul psihologiei sociale relevă faptul că remodelarea minţii umane nu se face prin forţă sau prin îndoctrinare excesivă. La oricâte torturi fizice sau psihice ar fi supus, oricâte lecţii de îndoctrinare ar urma, omul nu ajunge să creadă cu adevărat într-o ideologie care îi este străină, ci, cel mult, consimte să i se conformeze, să-şi ascundă reacţiile fireşti, să mintă pentru a supravieţui. Pentru a se produce o schimbare majoră în gândire, trebuie îndeplinite două condiţii esenţiale. Individul trebuie să aibă senzaţia că depinde numai de el dacă acceptă sau nu să se comporte şi să gândească într-un mod ce contravine credinţelor şi concepţiilor lui anterioare. Apoi, presiunea la care este supus pentru a accepta noul comportament sau mod de gândire trebuie să fie permanentă, dar suficient de moderată pentru a nu-l determina la o respingere instinctivă. Sentimentul de neajutorare al celor mici şi impresia de putere şi de autoritate pe care le-o inspiră părinţii se pot manifesta mai târziu prin tendinţa de a căuta un suport puternic, omnipotent, care să faciliteze rezolvarea tuturor problemelor. Stabilitatea favorizează democraţia, iar instabilitatea ― totalitarismul. Directivele de bază ale KGB pentru ţările din lagărul sovietic Moscova, 2.6.1947 (Strict secret) K-AA/CC 113. Indicaţie NK/003/47 În 1957, Leon Festinger a făcut cunoscute rezultatele unor studii ale sale bazate pe conflictul interior ce apare atunci când un raţionament, o trăire sau un act de comportament vine în contradicţie cu celelalte două. Identitatea unui individ este alcătuită din împletirea armonioasă a gândirii, sentimentelor şi acţiunilor sale. Individul poate suporta numai discrepanţele minore între cele trei componente ale identităţii lui. Atunci când apare o discrepanţă majoră, omul are o senzaţie foarte puternică de disconfort, care reprezintă disonanţa cognitivă. Datorită fenomenului de disonanţă cognitivă, obţinerea controlului total asupra individului nu este neapărat condiţionată de exercitarea presiunilor, cu aceeaşi intensitate, şi asupra gândirii individului, şi asupra sentimentelor lui, şi asupra comportamentului său. În funcţie de scopul urmărit, manipulatorii pot acţiona, în principal, numai asupra uneia dintre cele trei componente ale identităţii individului, celelalte două modificându-se de la sine în funcţie de cea deja schimbată. Cu alte cuvinte, artizanii manipulării provoacă în mod deliberat disonanţe cognitive, pentru a face mult mai eficient şi mai rapid procesul de influenţare. Festinger oferă un exemplu general în concluziile studiului său: Dacă unei persoane i se modifică actele comportamentale, atunci gândirea şi sentimentele sale se vor modifica în sensul minimalizării disonanţei. Atunci când simţim că “nu se potriveşte ceva”, că “nu e în regulă ceva”, că “nu merge ceva”, este momentul să ne detaşăm şi să analizăm lucrurile lucid, cu obiectivitate şi calm, pentru a vedea care este sursa reală a respectivei discontinuităţi. Cele mai eficiente tehnici de manipulare se bazează pe crearea unei aparenţe de normalitate. Revenind la presa independentă, în orice stat civilizat, ea este considerată “câinele de pază al democraţiei”, în sensul că menirea ei este aceea de a sancţiona prompt orice discontinuitate, orice fapt “ce pare în neregulă”. Pentru a fi eficienţi, manipulatorii încearcă, în primul rând, “să se bage sub pielea” victimei. Ei imită felul de a se comporta al celuilalt, îi împărtăşesc idealurile şi temerile, îi captează încrederea şi prietenia. Apoi, atenţia se mută imperceptibil dar continuu spre zona ce îl interesează pe manipulator. Dincolo de credibilitatea reală a unei persoane, pe cei din jur îi impresionează competenţa, încrederea şi siguranţa de sine pe care aceasta o manifesta. Oamenii puternici fascinează nu numai prin ceea ce spun, ci şi prin tonalitatea vocii, prin gesturi, prin postură. Cineva care se uită direct în ochii interlocutorului, stă foarte aproape de acesta şi vorbeşte răspicat, reuşeşte foarte uşor să se impună. Pe de altă parte, cei uşor influenţabili manifestă o permanentă stare de incertitudine, atât prin ceea ce spun, cât, mai ales, prin ceea ce nu spun. Ezitări minore precum pauzele în vorbire sau bâlbâielile pot fi uşor de manipulat pentru că ele exprimă, în acel moment, o judecată confuză, deci o vulnerabilitate sporită a celui în cauză. Artizanii manipulării apelează la analogii false, la distorsiuni semantice, la etichetări retorice, ajungând până la rescrierea istoriei sau la “reinventarea” unor ştiinţe fundamentale, pentru a motiva noul sistem social. În acest mod, individul e împiedicat să perceapă realitatea aşa cum este, limitându-se la a trăi într-o lume iluzorie, în care simbolurile înlocuiesc concretul. Cel mai puternic instrument de manipulare a individului este apelul la sentimentele sale. Artizanii manipulării elaborează strategii, uneori extrem de complexe, pentru a trece de bariera raţiunii către emoţiile individului, pentru a-i exploata cele mai ascunse dorinţe sau temeri, mergând până la activarea instinctului fundamental de conservare. Ei urmăresc cu atenţie ce anume aşteaptă subiecţii într-o anume situaţie socială, care sunt sursele de teamă sau de inducere a unui sentiment de vinovăţie, ce interese sau dorinţe intime se manifestă, mai mult sau mai puţin vizibil, la un anumit moment dat. Succesul manipulărilor pe scară largă depinde, în primul rând, de modul în care individul a fost cufundat în anonimatul masei de manevră. Liderii sistemelor totalitare, precum şi conducătorii unor secte extremiste depun eforturi considerabile spre a inocula în minţile celor pe care îi manevrează sentimentul fidelităţii necondiţionate faţă de respectivul grup social. De îndată ce se formează un grup de opozanţi, nemulţumirile acestora faţă de sistem vor fi exprimate în revendicări ale grupului, ce vor fi mult mai greu de anihilat de către autorităţi decât răzvrătirile individuale. În acest mod structurilor impersonale ale regimului li se opun revendicările impersonale ale unei anumite organizaţii. Rezistenţa colectivă e mult mai eficientă decât opoziţia individuală,