Isihasmul

Isihasmul - desecularizarea omului contemporan

„Isihasmul (de la gr. hesychia– tăcere, linişte ) este o disciplină ascetică de origine monastică (sec. IV-V) care s-a organizat în sec. XIII-XIV ca o adevărată mişcare de renaştere spirituală şi teologică, prin introducerea rugăciunii lui Iisus  ca metodă de a produce o stare de concentrare şi pace lăuntrică”. Rugăciunea lui Iisus constă din cuvintele “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul ”, însă ea poate fi şi scurtată:“Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
“Rugaţi-vă neîncetat”, este îndemnul Apostolului Pavel, care ne cheamă spre isihasm, spre unirea minţii cu divinitatea. Pentru omul contemporan, materialist, secularizat în gândire, îndemnul Apostolului neamurilor pare de domeniul fantasticului, isihasmul devenind (din pacate) doar o filă din istoria monahismului creştin. Învăţătura isihastă nu este una conservatoare asupra rugăciunii şi nici un model învechit de unire a minţii şi inimii cu Hristos, ci este însuşi miezul adevăratei libertaţi, care poate fi doar în Dumnezeu.
Starea de pocăinţă stă la baza rugăciunii lui Iisus, care ne conduce spre vederea unei stări reale în care se află sufletul nostru, cunoaşterea de sine, ceea ce are drept rezultat dobândirea eliberării sufletului de patimi, adică de suferinţa. ”Dacă nu suntem liberi de orice posesie, nu putem avea o stare de rugăciune” pentru a înainta către Hristos.
Isihasmul ne poate oferi posibilitatea de a trăi viaţa în Hristos, ţinta spre care e chemat creştinul. Rugăciunea nu reprezintă în sine scopul vieţii, nu constituie o formulă magică precum adesea e înţeleasă, ci coborârea minţii în liniştea inimii şi a unirii acesteia cu Hristos, este acea stare despre care de mărturiseşte Apostolul Pavel: ”Şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”, scopul rugăciunii devenind “conştientizarea harului baptismal, o întâlnire personală cu Hristos”.
“Punctul nostru de plecare, dacă dorim să stăm să ne rugăm, trebuie să fie convingerea că suntem păcătoşii care avem nevoie de mântuire, că suntem desparţiţi de Dumnezeu şi că nu putem trăi fară El ”. Abia în momentul în care  conştientizăm starea reală a sufletului nostru, valoarea imensă pe care o posedă acesta şi măsura în care ajungem să atingem divinitatea, abia atunci reuşim să punem bazele practicii isihasmului. Sfântul Nicodim Aghioritul spune că “rugăcinea inimii aparţine tuturor, atât monahilor, cât şi mirenilor”, prin urmare, nu este justificată opinia conform căreia rugăciunea lui Iisus ar fi strict destinată mediului monahal. Asta ar însemna că din start negăm starea deplorabilă în care ne aflăm şi pe Hristos ca Mântuitor al sufletelor noastre. Adesea se întâmplă că practicând rugăciunea lui Iisus să nu vedem roadele ei, să ne trezim într-o stare de amorţire completă a minţii şi inimii, repetând formal  unele cuvinte de pocăinţă. Mitropolitul Antonie de Suroj, unul dintre cei mai remarcabili misionari ai ortodoxiei în occidentul european, povesteşte cazul unei bătrânele, care timp de 14 ani spunea rugăciunea lui Iisus şi nu simţea roadele ei. Î.P.S Antonie  a sfătuit-o să înceteze să o mai spună, să stea în camera ei, în linişte şi pur şi simplu să tacă, astfel ca Hristos să-i vorbească. Tăcerea ei a determinat “rămânerea minţii în Dumnezeu”. Este foarte important de a înţelege corect esenţa rugăciunii lui Iisus, scopul ei şi desigur modul în care trebuie să o practicăm. Esenţa rugăciunii lui Iisus ar putea fi definită şi prin cuvintele tainice pe care le primeşte Sf. Siluan Athonitul: “ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, adică recunoaşte starea degradată în care se poziţionează sufletul tău, dar  nu pierde încrederea în mântuire.
“Adesea rugăciunea noastră nu are intensitate, convingere, adâncime de credinţă suficientă, fiindcă disperarea noastră nu e suficient de adancă”. Din moment ce ajungem să strigăm asemenea lui Bartimiu orbul către Hristos: ”Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” (Marcu 10, 46:52), din clipa în care “lăsam toată grija cea lumească” şi nu ne îndoim de mila Lui cea bogată, atunci primim milostivirea divină. Dumnezeu nu are efectiv dreptul de a interveni în libertatea noastră, de a ne mântui atât timp cât noi nu cerem asta.
Prin prezentarea acestei lucrări ne-am propus scopul de a mediatiza isihasmul în rândul noii generaţii, de a prezenta acest curent ascetic ca o soluţie pentru depăşirea stării de secularizare, deznadejde şi amorţire la care adesea ne facem părtaşi.  Pentru a depăşi acest impas, e necesar ca rugăciunea lui Iisus să devină puntea noastră de “colaborare reală între Dumnezeu şi om şi atunci Dumnezeu ne va da întelegere, puterea de a ajunge la scopul drept”.

Disputa dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam asupra isihasmului

Sfântul Grigorie Palama s-a născut în 1296 în Constantinopol. De mic copil poseda capacitaţi intelectuale extraordinare. La vârsta de 26 de ani renunţă la cele lumeşti şi se dedică vieţii monahale. În apropiere de Mănăstirea Vatoped (Muntele Athos) intră în ascultarea Părintelui Nicodim (aproximativ în anul 1318). A stat în ascultarea bătrânului său timp de 3 ani, până la moartea acestuia, după care Grigorie a plecat la Lavra Sfântului Atanasie. Ducea un mod de viaţă foarte aspru, ascetic, în decurs de 3 luni nu a dormit nici o noapte, ci numai după prânz puţin se odihnea. În 1347 Sf. Grigorie ajunge mitropolit al Tesalonicului, iar data fericitei sale adormiri este consemnată la 1359. În anul 1368 a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol ţinut sub Patriarhul Filotei.
Dintre disputele teologice cele mai cunoscute din sec. XIV este cea isihastă, numită şi “palamită”, după numele Sf. Grigorie Palama. “El învăţa că nu este imposibil de a vedea lumina Taborului”, astfel încât prin concentrarea gândului la rugăciune credinciosul este în stare să vadă lumina dumnezeiască cea necreată, pe care au văzut-o apostolii la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului (Mc.9, 2:9).
Contra doctrinei isihaste s-a ridicat călugărul Varlaam. Nu se cunoaşte exact originea lui etnică, cert rămâne că în anul 1328 vine în Grecia pentru a-l studia pe Aristotel. Se stabileşte întâi în Etolia, de aici merge în Tesalonic, “unde începe să se mândrească cu ştiinţa sa şi să-i dispreţuiască pe greci“. În 1336 se aşează în Constantinopol, ţine cursuri de teologie, ajunge un renumit teolog. Abia peste un an Varlaam îşi dă arama pe faţă şi atacă frecvent în predici şi în scrieri învăţătura isihastă. Varlaam adoptă o poziţie caracteristică Occidentului raţionalist, afirmând că lumina care emană din substanţa lui Dumnezeu este creată şi se dă credincioşilor prin Logosul divin. În replică Sf. Grigorie afirmă că «harul Sfântului Duh este necreat. Ceea ce se varsă peste noi nu este Însuşi Duhul Sfânt, aceasa se vede şi din Scriptură când mărturiseşte prorocul Ioil: “Voi turna din duhul meu“, şi nu “voi turna Duhul meu“. Harul acesta e necreat şi nedespărţit de Duhul Sfânt ».
Varlaam îi numea pe călugării isihaşti  “buricari”, acuzandu-i că privesc buricul până la extaz. El îi învinuia pe isihaşti de bogomilism, întrucât repetă încontinui rugăciunea lui Iisus, asemenea bogomililor, care pronunţau mereu “Tatal nostru”. Pe lângă toate acestea, Varlaam nu recunoştea mişcările din trup ca produse de vreo cauză dumnezeiască: ”Iubirea lucrurilor care sunt comune părţii pasionale a sufletului şi a trupului ataşează sufletul trupului şi-l umple de întuneric”. Varlaam încearcă să argumenteze din punct de vedere raţional tainele divine, încât  ajunge să considere că împlinirea poruncilor din Evanghelie nu poate alunga întunericul neştiinţei din suflet, ci doar cercetarea Sfintei Scripturi o poate face. Însă nici Dumnezeu şi nici misterele Lui nu pot fi pătrunse doar raţional. Chiar Noul Testament ne vorbeşte despre martirajul Arhidiaconului Ştefan, când faţa îi strălucea ca un înger. “Iată o pătimire, o îndumnezeire şi o lucrare comună trupului şi sufletului, care nu e un piron ce lipseşte sufletul de cele trupeşti şi pământeşti, ci o legătură care înalţă şi trupul spre Dumnezeu”.
În cele din urmă, Varlaam este condamnat de un sinod din Constantinopol  din 1341 pentru atitudinea sa faţă de isihasm şi lumina taborică. El se converteşte la credinţa romano-catolică şi pleacă în Italia, unde ajunge la scurt timp episcop de Gerance. De aici continuă să atace doctrina isihastă. Însă aici disputele privitor la isihasm şi învăţătura palamită nu încetează. Varlaam reuşeşte să obţină simpatia din partea patriarhului ecumenic Ioan al XIV-lea Calicas, care l-a si anatemizat pe Grigorie Palama într-un sinod întrunit la Constantinopol în 1345. În două sinoade ţinute în capitala Imperiului Bizantin în 1347 şi respectiv în 1351 se aprobă învăţătura palamită, astfel încât isihasmul devine doctrina oficială a Bisericii Ortodoxe şi pătrunde în întreg răsăritul ortodox.

Metode de  practicare a rugăciunii lui Iisus

„Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururi lauda Lui în gura mea”. Acestea sunt cuvintele Proorocului David, care exprimă starea de „hesychie” pe care o dobândeşti în urma dedicării întregii vieţi Creatorului suprem, Dumnezeu. Dacă credem că putem ”să ne rugăm spontan tot timpul vieţii noastre, ne facem iluzii”. E adevărat că unii din Sfinţii Părinţi, ajungând la acea stare de nepătimire, au primit darul rugăciunii inimii, atunci când ”fie dormi, fie eşti treaz, rugăciunea nu se mai desparte de sufletul tău. De acum înainte nu te mai rogi în anumite momente, ci mereu ”. La această stare însă ajung foarte puţini din cei ce practică rugăciunea lui Iisus, fiindcă nu este suficient doar să  repeţi încontinuu anumite cuvinte, ci să  trăieşti Evanghelia. Atâta  timp cât Hristos nu devine stăpân al inimii şi aproapele, oglinda sufletului, orice efort de a atinge starea de „hesychie” se soldează cu eşec. Sfântul Isaac Sirul spune: „să nu-ţi reduci viaţa la rugăciune, ci fă ca viaţa să devină rugăciune”. De aceea pentru începători se recomandă ca înainte de a spune „rugăciunea lui Iisus” să citească puţin din Sfânta Evanghelie sau din Sfinţii Părinţi, pentru ca astfel să încălzească  inima. Prin lecturarea Sfintei Scripturi vom conştientiza că  „doar acela care aparţine Evangheliei se poate ruga cu rugăciunea lui Iisus în întreaga sa plinătate”. Iată şi motivul pentru care adesea nu putem înainta în rugăciune, nu suntem în stare să deschidem uşa spre care bate Hristos, fiindcă, pe de o parte, ne rugăm, iar, pe de alta,  călcăm Evanghelia în picioare.
Rugăciunea lui Iisus în forma în care s-a răspândit în sec. XIII-XIV,  ”Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, îmbină rugăciunea vameşului şi cea a orbului din Evanghelie. Sfinţii Părinţi, începând cu Sf. Ioan Scărarul, au sistematizat metoda practicării rugăciunii minţii. Astfel, în practicarea acestei rugăciuni trebuie antrenat atât sufletul, cât şi trupul.  E necesară o  simbioză între acestea, lucru la care ne îndeamnă şi Ap. Pavel când afirmă „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi? Slăviţi, dar  pe Dumnezeu în trupul vostru”.
Metoda respiraţiei în pronunţarea rugăciunii lui Iisus este una dintre cele mai răspândite, practicată în special în mediul monahal.„Doamne Iisuse Hristoase” se spune cu inspiraţia , iar „miluieşte-mă” o dată cu expiraţia, astfel omul ajunge „să respire Duh Sfânt”, după cum mărturiseşte Sf. Grigorie Sinaitul. Începătorii, chiar mireni, pot pronunţa rugăciunea prin metoda respiraţiei, însa stând în picioare. Deja după acumularea unei anumite experienţe „se recomandă să se săvârşească rugăciunea pe un scăunel scund, cu bărbia îndreptată spre piept, capul întins spre genunchi, nu fără a resimţi o durere în piept, în umeri şi în ceafă”. Aceste poziţii înlesnesc concentrarea întregii fiinţe omeneşti asupra inimii. Pentru un începător este practic imposibil să se roage în asemenea poziţii, motiv pentru care mulţi duhovnici nu recomandă începătorilor  această metodă de practicare a rugăciunii lui Iisus, pentru că există pericolul ca rugăciunea să devină o practică budistă sau, mai rău, să  li se arate vedenii diavoleşti. Rolul firesc al ascezei şi rugăciunii este transfigurarea inimii şi a trupului, şi nu atingerea unor stări de extaz. „Adevăratele vedenii se dăruiesc pe neaşteptate, rareori, când este neapărată nevoie, potrivit dorinţei lui Dumnezeu şi nu la întâmplări”. Avva Dorotei atenţionează că creştinul poate foarte uşor ”cădea în cursa vrăjmaşului, atât timp cât nu este povăţuit de un duhovnic”.
Pe lângă „metoda respiraţiei” există o metodă a aşa-numitului „puls al inimii”. Aceasta constă în faptul că rugăciunea este practicată prin coborârea minţii în inimă şi a fixării acesteia pe locul inimii. Această metodă are 7 timpi, rostindu-se rar: 1) Doamne 2) Iisuse 3) Hristoase 4) Fiul lui Dumnezeu 5) miluieşte-mă 6) pe mine 7) păcătosul.
„Credinciosul, când simte dureri în cap în timpul rugăciunii, trebuie să stăruie în rugăciune, iar dacă simte dureri în inimă, să-şi consulte duhovnicul, că poate a înaintat prematur în lucrarea sa ”.
Există mult mai multe metode în practicarea rugăciunii lui Iisus, nu contează atât de mult metoda sau practica folosită, ”principalul se află în această experienţă a bucuriei”.

Concluzii

În concluzia celor spuse până aici subliniem faptul că isihasmul reprezintă un curent ascetic în viaţa creştină, care a continuat să se dezvolte până în zilele noastre, atât în mediul monastic, cât şi în cel mirean. Isihasmul nu constituie scopul spre care trebuie să ajungă un creştin, ci un mijloc eficient al cunoaşterii de sine şi al îndumnezeirii omului. Aceasta nu exclude faptul că isihasmul sau rugăciunea lui Iisus ar fi singurele mijloace de care dispune creştinismul în unirea fiinţei umane cu Dumnezeu.
Isihasmul poate deveni într-adevăr un ascetism necreştin, cu tendinţe budiste, dacă atenţia creştinului se va concentra exclusiv asupra poziţiei corpului, şi nu a stării degradate a sufletului, a conştientizări lui Hristos ca Mântuitor al omenirii. Sf. Pimen cel Mare le spunea ucenicilor săi: “Fraţilor, credeţi-mă, unde va fi aruncat satana, acolo voi fi aruncat şi eu”. Iată roadele adevăratelor rugăciuni. Isihasmul este destinat sufletului bolnav, care are nevoie de „hesychie” (linişte) pentru a se vindeca, a-şi „asigura libertatea faţă de mecanismele complexe ale lumii exterioare”. Isihasmul poate fi acuzat de faptul că propovăduieşte o rugăciune strict personală, şi nu o rugăciune pentru întreaga comunitate, precum ne învaţă Sf. Siluan Athonitul: „a te ruga pentru oameni e una cu a-ţi vărsa sângele”. Isihasmul, însă, nu presupune o rugăciune strict personală, întrucât starea de „hesychie” poate fi atinsă şi prin alte rugăciuni decât cea a lui Iisus. Putem spune, de exemplu, „Doamne, Iisuse, miluieşte ţara noastră!” sau „miluieşte poporul nostru!”. Oare Dumnezeu cercetează cuvintele rostite, sau cercetează credinţa şi starea inimii în momentele rugăciunii?
În zilele noastre disputele asupra isihasmului nu sunt atât de aprinse ca în sec. XIV-XV şi asta nu pentru că isihasmul a devenit o practică obişnuită în rândul credincioşilor, ci pentru că societatea contemporană, secularizată, determină o răceală şi indiferenţă faţă de valorile sacre. Cu toate acestea, la momentul actual se observă un interes deosebit din partea monahismului romano-catolic faţă de rugăciunea lui Iisus. Există oare posibilitatea atingerii stării de ”hesychie” în afara Bisericii Ortodoxe? Cu alte cuvinte, poate Duhul Sfânt acţiona în afara Ortodoxiei? Este o problemă destul de complexă, teologii contemporani nereuşind să ajungă la un numitor comun. Să amintim cuvintele Părintelui Dumitru Stăniloae: „Duhul Sfânt lucrează în Biserică în mod mântuitor, iar în afara Bisericii, Duhul lucrează într-un mod spre a-i duce pe ceilalţi în afara Bisericii”.

Bibliografie

Antonie de Suroj , “Şcoala rugăciunii “, Sf. M-re Polovraci, sine ano.
2.  Biblia, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1988.
3. Ion Bria, preot prof. dr., et al., “Dicţionar de Teologie Ortodoxă”, Ed.                  Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.
4. Ierodiacon Cleopa Paraschiv, Arhim. Dobzeu Mina, ”Rugăciunea lui Iisus, Unirea minţii cu inima şi a omului cu Dumnezeu ”, Ed. Agaton, Făgăraş, 2002.
5. Oliver Clement, “Rugăciunea lui Iisus”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al  Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.
6. Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu, “Istoria Bisericească Universală”, Bucureşti, 1992.
7. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, ”Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama”, Ed. Scripta, Bucureşti,1993.
8. Sfântul Siluan Athonitul, ’’Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, Ed. Deisis, Sf. Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba-Iulia, 1994.