Eseuri Crestine

Împreună cu prietenii mei am creat un blog nou, care îşi propune să devină o alternativă pentru toate blogurile tradiţional ortodoxe. Intenţionam să abordam temele într-o maniera mai largă, plasând pe aceasta pagina de net articole pe diverse teme. Vă invităm să ne faceţi o vizita: http://orthopraxia.wordpress.com/

traducerea facuta de rusnac mircea         

Episcopul Ilarion (Alfeev) al Vienei şi Austriei<!–[if !supportFootnotes]–>[1]<!–[endif]–>

– Prea Sfinţite, cât de des se poate şi trebuie să se împărtăşească creştinul cu Sfintele Taine?

– În Eparhia mea, mereu mă străduiesc să subliniez că esenţa vieţii duhovniceşti a creştinului şi a întregii Biserici este anume Euharistia, Liturghia, Sfânta Împărtăşanie. Împărtăşania Euharistică este acea piatră, pe care este zidită toată comunitatea creştină. Eu observ că acolo unde nu există o împărtăşire continuă, unde oamenii se apropie de Sfântul Potir doar la marile sărbători sau doar în cazuri deosebite, este foarte greu sau chiar imposibil de a constitui o comunitate bisericească unită, pentru că nu există temelia pe care ea ar putea fi zidită. Fără această temelie este imposibil să construieşti o familie unită, care este chemată să fie „mica biserică”, ea putând fi astfel doar în cazul când toţi membrii familiei se vor împărtăşi în mod regulat. Din acest motiv, în predicile mele eu îndemn credincioşii să se împărtăşească cât de des posibil şi cred că, în principiu, fiecare creştin are dreptul să se împărtăşească la fiecare liturghie la care este prezent, cu condiţia, desigur, să respecte normele bisericeşti, pentru ca viaţa sa să corespundă vieţii morale, pe care a stabilit-o Biserica. Dacă toate aceste condiţii sunt respectate, atunci nu există nici un impediment pentru ca creştinii să se împărtăşească la fiecare liturghie.

Mai mult decât atât, eu cred că prezenţa la fiecare liturghie fără a ne împărtăşi este un nonsens eclesiologic. Cuvintele Mântuitorului, pe care le pronunţă preotul în timpul Liturghiei „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”, „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi”, cuvintele diaconului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi” sunt adresate tuturor celor prezenţi în Biserică, şi nu doar unei categorii de oameni, care, de exemplu, s-au pregătit de Sfânta Împărtăşanie. Desigur, trebuie să evităm extremele şi, desigur, e important ca omul, după cuvintele Apostolului Pavel, cu consideraţie să primească Sfintele Taine ale Lui Hristos, pentru ca împărtăşirea să nu devină o formalitate, rutină, ca nu cumva creştinul prin împărtăşania deasă să aibă sentimentul unei deprinderi faţă de această Taină mare. Însă subliniez încă o dată că împărtăşirea deasă trebuie să reprezinte baza vieţii duhovniceşti a fiecărui creştin. Îmi este greu să-mi închipui viaţa mea fără împărtăşanie măcar o dată în săptămână. Într-un anumit sens eu trăiesc de la o duminică la alta, de la o sărbătoare la alta. Anume împărtăşirea dă putere pentru a deveni creştin.

– Prea Sfinţite, conform statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, există un şir de rugăciuni înainte de împărtăşire, pe care trebuie să le rostească creştinul înainte de a primi această taină. Dacă luăm în considerare ritmul în care trăiesc acum majoritatea oamenilor, în special tinerii, este destul de complicat de a citi toate aceste rugăciuni. Drept consecinţă, mulţi nu se apropie de Sfânta Împărtăşanie, pentru că nu pot, în mare parte, să se pregăeascăi corespunzător pentru primirea Euharistiei.

– În primul rând, nu există nici un statut oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse care ar fi vorbit despre rugăciunile care trebuie citite înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine. În cărţile de rugăciune există „Rugăciuni înainte de Împărtăşanie”, spre acestea şi trebuie să ne orientăm. Ele însă nu reprezintă o parte a ciclului liturgic şi nicăieri nu sunt menţionate în tipicon, dar totodată constituie un complet de rugăciuni care au fost scrise pe parcursul mai multor secole şi care îl ajută pe creştin să se orienteze şi îl pregătesc pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine. Eu cred că citirea acestor rugăciuni o dată în săptămână, în ajun de duminică, când creştinul se pregăteşte pentru a primi Sfânta Euharistie, nu cere mult timp şi nu constituie mari sacrificii. Cred că şi învăţătorii, şi elevii, şi muncitorii, şi educatoarele de la creşe pot găsi timpul necesar pentru a citi rugăciunile respective. Dacă însă sunt în criză de timp, atunci pot scurta aceste rugăciuni. Esenţa nu este în a citi un şir de rugăciuni, ci în a ne cerceta şi pregăti pentru primirea Dumnezeieştilor Taine. În anumite cazuri este mai de folos să citeşti doar o rugăciune, de câteva ori la rând, rar, meditând asupra fiecărui cuvânt, decât să citeşti toată pravila având mintea risipită.

Există o tradiţie de a citi canoane şi acatiste înainte de primirea Sfintei Euharistii, unii duhovnici chiar o impun creştinilor pe care îi păstoresc. Se vorbeşte că înainte de împărtăşanie trebuie să citeşti minimum 3 canoane, un acatist şi plus la asta Pravila Înainte de Sfânta Împărtăşanie. Personal neg aceste cerinţe. În primul rând, nici nu tipic bisericesc nu le menţionează, este doar o tradiţie. În al doilea rând, dacă un creştin vrea să citească aceste canoane şi acatiste şi are timp suficient pentru a o face, atunci e un lucru bun, dar să stabileşti aceste rugăciuni ca o normă obligatorie pentru a primi Euharistia, este o mare greşeală. În acest fel noi îndepărtăm creştinii să se apropie de Sfânta Împărtăşanie, lipsindu-i de ceea ce reprezintă inima şi baza vieţii creştine – Împărtăşirea cu Sfintele Taine.

– Prea Sfinţite, există de asemenea o practică de a posti înainte de împărtăşanie 3 zile. Dacă credinciosul se împărtăşeşte săptămânal, rezultă că el este obligat să postească începând cu ziua de miercuri până sâmbătă. Pentru mulţi aceasta nu este posibil.

– Răspunsul la această întrebare, ca şi la alte întrebări cu conţinut asemănător, trebuie căutat în tipicul bisericesc. Unde este menţionat în tipicon post în zilele fără post? Nu găsim. Care alt tipic acceptat de Biserică şi aprobat de ea menţionează aceste posturi? Nu găsim. Creştinului care se împărtăşeşte rar, care nu respectă posturile, care e îndepărtat de Biserică îi este folositor înainte de a se împărtăşi să postească câteva zile. Dar dacă oamenii respectă posturile stabilite de Biserică: anume patru posturi în an, miercurile şi vinerile de peste an, atunci cred că nu e necesar să ţină alte posturi. Mai mult, dacă veţi deschide catehismele ortodoxe editate în sec. XX şi folosite până astăzi în calitate de manuale în anumite seminarii, veţi observa că Biserica catolică este acuzată că a stabilit post în zilele de sâmbătă. Acolo se vorbeşte de faptul că postul în zilele de sâmbătă contravine regulilor bisericeşti. În acest fel, creştinii care respectă postul şi tipicul bisericesc nu e necesar să adauge alte „reguli”. Eu aş recomanda acestor persoane, dacă postesc în zilele de miercuri şi vineri, în zilele de duminică şi sărbători cu linişte să se împărtăşească cu Sfintele Taine.

<!–[if !supportFootnotes]–>[1]<!–[endif]–> Acest interviu este un fragment din articolul „Credinţa nu trebuie să distrugă…” sursa: http://www.kiev-orthodox.org/site/meetings/1198. Informaţii suplimentare cu privire la activitatea acestui remarcabil episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse se pot găsi pe pagina personală a Episcopului Ilarion Alfeev: http://en.hilarion.orthodoxia.org/ .Site-ul respectiv conţine informaţii în varianta rusă, germană, engleză şi franceză.

Stanila Iurie

BISERICA DUMNEZEULUI CELUI VIU

Taina întrupării virtuţii dragostei dumnezeieşti este prin excelenţă Biserica. Dumnezeu în trinitatea sa agapică cautînd la cununa creaţiei sale omul şi-a trimis unicul său Fiu spre salvarea neamului omenesc şi anume Fiul său va deveni cap si trup al unei realităţi noi ce va fi creată. Învăţătura despre Biserică sau aşa numita ecleziologie va fi cel mai discutat subiect în secolul XX în cercurile teologice ortodoxe dar şi în cele romano-catolice şi protestante. Dar de ce atîta discuţie în jurul acestui subiect s-ar putea cineva întreba. Multitudinea discuţiilor despre ecleziologie se datorează faptului prezenţei a mai multor factori. Unul dintre factori constituie dorinţa redescoperirii înţelesului autentic despre Biserică a crestinismului primar. Si anume regăsirea conştiinţei că Euharistia este descoperirea însăşi a naturii Bisericii şi nu doar un simplu mijloc de dobîndire a harului, sau o taină printre celelalte şapte taine. O altă reînviere constituie faptul că dumnezeiasca liturghie iconizează, reprezinta eshatonul, adică Împărăţia lui Dumnezeu. Desigur prezentarea elementelor de renaştere ecleziologică ar putea continua şi mai departe. Dar este imperativ de menţionat că aceste redescoperiri ecleziologice nu constituie nişte modernisme si reforme, ci redescoperirea a diferitor aspecte de învăţătură a Bisericii primare. Dar cum s-ar putea astăzi de trecut în praxis în parohiile din Republica Moldova toate aceste achiziţii ecleziologice contemporane ? În mod primordial atît clerul cît şi poporul lui Dumnezeu, care reprezinta purtătorii preoţiei împărăteşti (I Petru 2:9) trebuie să-şi asume angajamentul unui studiu individual teologic. Si nu a unor scriitori de carte teologica si duhovnicească ce deţin un „Weltanschaung” (lb. germană, concepţie despre lume) obscurantist, incontextual, atemporal, si neadecvat dragostei întelegătoare pentru lumea postmodernă în care trăim.

Viaţa în Biserică este un nou „mode d’existence” (lb. franceză, mod de existenţă) în care persoana ce apartine unei parohii, adică prin definiţie unei anumite comunităţi euharistice experiază o nouă ontologie, denumită ontologia comuniunii. Fenomenul comuniunii nu este de origine umana ci dumnezeiască, în speţă trinitară, adică coboară de la modul de existenţă a Sfintei Treimi. Dumnezeu dacă ar fi fost Unul, atunci cui i s-ar fi daruit ? Carui existenţe i s-ar fi revărsat iubirea sa abundentă şi nemărginită ? Dar astfel sunt Trei Persoane diferite, dar deţin aceeaşi fiinţă şi care neîncetat îşi revarsă dragostea lor Unul faţă de Altul. Viaţa în parohie este prin excelenţă trinitară adica după chipului de existenţă a Sfintei Treimi. Creştinii unei anumite parohii ca o conditio sine qua non ( lb.latină, condiţie obligatorie) trebuie sa se cunoască unii pe alţii. Caci viaţa în Biserică este una de natură relaţională. Preotul parohiei este chemat de a-şi forma comunitatea atît pe verticală prin întîlnirea cu Hristos cel viu cît şi pe orizontală prin comuniunea cu toţi membrii parohiei. Unul dintre aspectele cele mai importante ale existenţei umane este comuniunea. Κοινωνία (greaca veche, comuniunea) este prerogativa de actiune a Duhului Sfânt, (II Corinteni 13:13) căci el este acela care zideşte comunităţile de ipostase eclesiale. Chiar şi psihologia psihanalistă, mai ales „şcoala lui Lacan” vorbeşte de realitatea subiectului care nu există decît în raport cu celălalt. Ecclesia (Biserica) nu trebuie percepută individualist, ci în primul rînd ca poporul lui Dumnezeu care deja sunt înfiaţi de Dumnezeu Tatăl. Dar aici apare o problemă cine este adevăratul popor a lui Dumnezeu. Desigur toţi cei botezaţi fac parte din acest nou Israel, însa marea majoritae sunt « tabula rasa » în cele ale adevăratei vieţi în Hristos şi cu regret toţi aceşti fraţi ai noştri s-au desparţit de Biserică. O parte din vină pentru aceşti oameni care au ajuns în starea în care sunt se datorează perioadei totalitar sovietice în care au vieţuit. Dar totuşi, unde sunt generaţiile de persoane educate de dupa 1990 încoace ? Însă pentru aceştea ar trebui ca fiecare creştin atît cleric cît şi laic să cugete, oare nu am fost eu cauză de cadere pentru ca ei astazi să nu fie in Biserică ? O persoană ca preot ar trebui să se gîndească oare nu predic eu mai mult despre antihrist, paşapoarte , draci la fiecare metru pătrat, decît pe Hristos aducator de pace si bucurie, oare nu predic eu despre păcate în tot spaţiul tridemensional al Terrei, pun accent mai mult pe păcat decît pe transfigurarea persoanei în Hristos adică pe pozitivismul vieţii în Hristos. Iar ca laic oare nu mă port eu aspru cu orice persoană (fie ateu) vazînd în el din start un osîndit al infernului, oare nu reproşez eu cu un tupeu de fariseu necredinţa altor oameni, oare nu am schimbat eu Vestea cea Bună dătătoare de bucurie adică Evanghelia, cu predaniile unor stareţi care au rîvnă dar fără cunoştinţă. Astăzi viaţa în parohie trebuie pornită aproape de la zero pentru a forma o comunitate parohiala solidă. La etapa contemporană oamenii sunt cu „vitezometrul” la zero. Aceşti oameni intră în Biserică pentru a afla macar aici o mîngîiere, pentru că lumea nu le-o mai oferă, a pune o lumînare disperaţi de nedreptaea ce li se face de unii puternici ai societăţii, pentru că societatea în care vieţuim astăzi se prezintă într-o stare de „homo homini lupus est ” (lb. latină, om pentru om este lup. Şi anume aici este momentul de a explica oamenilor frumuseţea vieţii în Hristos. Pentru că anume aceasta este şi o raţiune de a fi a Bisericii Ortodoxe. Aşadar, parohia trebuie să constituie acel eveniment eclesial unificator care să ne adune să pregustăm din Împărăţia ce va să vină ce se revelează la fiecare adunare euharistică , care să ne facă să intrăm fiecare întro-o relaţie personală aprofundată cu Hristos şi nu în ultimul rînd pentru o cunoaştere interrelaţională a membrilor unei parohii concrete. Liturghia reprezintă o lucrare comuna atît a preotului cît şi a poporului lui Dumnezeu, şi nu o o obligaţie a clerului cum se întîmpla aceasta în culturile antice şi în slujirea iudaică. Preotul, cel ce prezideaza sinaxa euharistică este acea persoana care se roagă în numele întregii comunităţi adunate. Cu regret însă unele dintre rugăciunile ce le spune preotul în taina la liturghie in special anaforaua nu sunt auzite de intrega adunare participantă la acest eveniment eshatologic. Pîna in secolul VII aceste rugaciuni erau pronunţate în glas, în auzul fiecarui credincios. Dar odata cu clericarizarea Bisericii şi în temeiul altor factori, acele profunde şi frumoase rugăciuni au început sa fie citite doar de către preot. Însă sub influenţa renaşterii liturgice ortodoxe iniţiată de aşa teologi ca Nicolai Afanasiev, Alexander Schmeman, Ioannis (Ziziulas) mitropolitul Pergamului, aceste rugaciuni au început să fie citite în glas în multe biserici ortodoxe din Europa Occidentală şi SUA. Creştinul conştient nu trebuie să participe la Liturghie ca o persoană pasivă, privind ca un spectator la derularea unui act teatral. Ci el trebuie sa experieze Liturghia ca o adunare ce a patruns in dimensiunea veşniciei şi să încerce să-şi manifeste bucuria prezenţei sale ecleziale la interpretarea diferitor cîntări ce se cîntă pe parcursul liturghiei împreuna cu toţi credincioşii (Crezul, Tatăl nostru). Experienţa prin excelenţă a Liturghiei este bucuria. Mîntuitorul însăşi de multe ori ne îndeamnă la bucurie. Liturghia este o danţuire, o strigare de bucurie şi mulţumire de aceea momentul culminant, corifeic, al adunării euharistice este săvârşirea Multumirii (din greaca veche Εὐχαριστία) adresată Dumnezeului Tată. Liturghia ortodoxă deţine in ansamblul său şi unitate în rugaciune. Adica pe parcursul celebrarii euharistice crestinii adunaţi epi to auto (greaca veche, în acelaşi loc) trebuie sa se roage ca şi cum ar constitui o singură gură. Rugaciunea personală practicată în timpul Liturghiei separă pe credincios de această trîmbiţă împreună rugătoare a corpului eclezial. Trăirea Bisericii primare era o trăire comunitară în special în timpul Liturghiei. Chiar şi rugacinile liturghiei ne oglindesc acest lucru. Momentul culminant al liturghiei care constituie şi „raison d’être” (lb.franceză, motivul de a fi) însăşi a asambleei euharistice reprezinta împartăsirea credincioşilor. În Biserica primara toţi credincioşii care asistau la Sfânta Liturghie în final se împartăşeau. Si aceasta era şi este regula corectă stabilită de Biserică. Ceea ce traim noi acum în bisericile noastre este pe dea-dreptul o schizofrenie liturgică. Toata rugaciunile liturgice ne îndreapta spre împartăşirea credincioşilor cu preacuratele Taine. Dar în realitate ce se petrece, şi mai mult ca atît, minţim pe Dumnezeu rugîndu-ne Domnului pentru ceea ce nu am facut: „ Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudam marirea Ta; că ne-ai învrednicit pe noi sa ne împărtaşim cu sfintele, dumnezeieştile, nemuritoarele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine.” Apoi „ Drepti, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă facatoarele, înfricoşatele lui Hristos Taine,..” Acum nu las să se înţeleaga că orice persoană şi indiferent de starea sa se poate apropia de Sfintele Taine. Bineînţeles că o persoană care nu este un creştin conştient nu se poate apropia de Euharistie. Dar pentru aceasta este şi stabilit preotul în parohie pentru ai face pe credincioşi să fie creştini conştienţi de chemarea la care au fost chemati. Pentru că unii preoti din păcate s-au cuibarit foarte bine în lumea aceasta şi nu le este de interes renasterea liturgică care trebuie iniţiată pe tarîmul nostru. O soluţie pentru a-i face pe creştinii de astazi să deţină o relaţie conştientă cu Hristos, pentru a se putea împărtaşi la fiecare liturghie şi pentru a fi o marturire creştină adevărată în lume poate fi ţinerea unor anumite mici cateheze de introducere în viaţa ecleziala în fiecare parohie. Dar aceste cateheze nu trebuie formate în baza materialului teologic vechi ci pe învăţături mai luminoase care au puterea de a transfigura persoana. In acestă ordine de idei Ilarion (Alfeev) episcop de Viena şi Austria menţiona că întreg învăţămîntul superior teologic necesită a fi format şi pe baza moştenirii teologice a profesorilor si teologilor de la Institutul teologic ortodox Saint-Serge din Paris şi Seminarul teologic ortodox Saint Vladimir din New-York. Aşadar aceste mici cateheze de introducere in viaţa ecleziala trebuie formate in baza scrierilor unor aşa personalităţi ortodoxe ca: Ioan Meyendorff, Alexander Schmeman, N.Afanasiev, mitrop. Ioannis Ziziulas al Pergamului, mitrop Antonie (Blum) al Surojului, N. Berdiaev, C. Yannaras şi alţii. Aceste cateheze (este foarte important sa nu fie lungi si plictisitoare) concomitent cu lucrarea preotului cu fiecare credincios, dupa o anumita perioada de timp vor putea aduce ca prim fruct împărtăşirea la fiecare liturghie a jumătate din cei ce participa la liturghie. Implementarea acestor cateheze de transfigurare a omului din individ în persoană vor aduce cu sine si inspirarea crestinului de a vietui in lume după poruncile lui Hristos. Indiferent ce meserie profesează această persoană, dericătoare sau manager, aceste persoane vor consitui o veritabila marturie crestină în lumea contemporană . Biserica nu este un muzeu, Biserica nu este un vestigiu al arheologiei, Biserica nu este spatiul superstiţiilor, colacilor şi al prosoapelor, Biserica nu este locul tipicarismului bolnav ci Biserica este locul întîlnirii omului cu Dumnzeul Cel Viu.

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!