Ferice cei săraci cu duhul căci…

La balconaș, teritoriu sacru și martor ocular al multiplelor povești palpitante, discutăm despre trezirea la viață. Declară Siddhartha că pentru ca să găsești sensul vieții trebuie să încetezi să-l cauți, la care eu fac ochii cât cepele, căci na, sună bine, dar ce-o fi însemnând oare? După mine o viață cu sens e doar aia în care ești pe urmele lui, și anume ca să-l descoperi, să-l faci transparent să ți-l însușești. În fond, e tot aia… o viață obișnuită. Sensul nu ține de cald, dar îmi amintesc de un desenuț pe care l-am văzut probabil într-o carte ilustrată când eram copil. Un cățel înhămat la sanie, alergând după un os care stă atârnat de o undiță. Guguță-i în trăsură, dar nu asta-i ideea. Ideea e: ar mai trage oare cățelușul sania dacă nu ar avea un obiectiv în fața ochilor? S-ar scula omul din pat dimineața dacă ar ști la sigur că viața nu are nici un rost?