La balconaș, teritoriu sacru și martor ocular al multiplelor povești palpitante, discutăm despre trezirea la viață. Declară Siddhartha că pentru ca să găsești sensul vieții trebuie să încetezi să-l cauți, la care eu fac ochii cât cepele, căci na, sună bine, dar ce-o fi însemnând oare? După mine o viață cu sens e doar aia în care ești pe urmele lui, și anume ca să-l descoperi, să-l faci transparent să ți-l însușești. În fond, e tot aia… o viață obișnuită. Sensul nu ține de cald, dar îmi amintesc de un desenuț pe care l-am văzut probabil într-o carte ilustrată când eram copil. Un cățel înhămat la sanie, alergând după un os care stă atârnat de o undiță. Guguță-i în trăsură, dar nu asta-i ideea. Ideea e: ar mai trage oare cățelușul sania dacă nu ar avea un obiectiv în fața ochilor? S-ar scula omul din pat dimineața dacă ar ști la sigur că viața nu are nici un rost?