pian 2   Pianul – (ital. pianoforte; fr. piano; germ. klavier; eng. piano; rus. fortepiano ) este un instrument muzical foarte răspândit, dacă ne prim la instrumentul dotat cu ciocănele, el nu numără decât vre-o două secole. Dacă ne lărgim sfera și ne afiliem la instrumentele cu coarde și claviatură, atunci originea sa atinge evul mediu. Teoreticienii însă, nesatisfăcuți de tinerețea instrumentului, merg înapoi, până în antichitate, la unul din cele mai primitive și simple instrumente cu coarde, monocordul, o cutie de rezonanță pe care era întinsă o coardă ce urma să fie pusă în vibrație prin diferite procedee. Mai apropiat ca mod de producere al denumire nu neagă înrudirea cu clavicembalul și a cărui veche origine se pare a fi orientală. În timp ce Stradivarius desăvârșea în atelierul său din Cremona minunatele sale exemplare, mai la sud, peste Apenini, în Florența, constructorul Bertolommeo Cristofori dă în anul 1711 un nou tip de instrument cu coarde și ciocănele, la care putându-se acum cânta și încet și tare, adică piano e forte, care va fi denumit pianoforte sau piano, pian. Denumirea aceasta era totodată o replică, o precizare și o distincție făcută față de instrumentele anterioare, care nu puteau realiza această varietate de tărie. Vom enumera câteva tipuri de instrumente la care făcea aluzie pianoforte. Clavicordul este semnalat către sfârșitul veacului XIII și începutul celui de-al XIV-lea. Format dintr-o cutie de rezonanță triunghiulară, pe care sânt întinse un număr de coarde de metal, și este înzestrat cu o claviatură de 2-3 octave. La capătul fiecărei clape se găsește câte o lamă de alamă care lovește coarda. Spineta (epinetă) mai mare decât clavicordul, folosea un mecanism care determina cu vârful unei pene să zgârâie, să ciupească coarda respectivă. Clavecinul se prezenta tot ca spineta, era ceva mai mare și se folosea câte două coarde pentru o notă, ceea ce întărea oarecum sunetul. Forma sa se apropia de aceea a pianelor cu coadă de azi. În anul 1711 data apariției primului pianoforte, este relativă ca și paternitatea acordată lui Cristofori. Premergătorii acestei invenții nu lipsesc și se pare că în aceeași epocă și în locuri diferite fără să se știe unul de altul; la paris, constructorul de instrumente muzicale Marius dă la iveală, în anul 1716, un clavecin cu ciocane de lemn; în Germania, Schroeter din Dresda și Silbermann din Freyberg, la care se adaugă numele lui Erard (reformatorul harpei), aduc remarcabile perfecționări. Cu timpul clavecinul, cu slabele și limitatele sale resurse, nu mai poate face față cerințelor din ce în ce mai variate și mai pretențioase ale muzicii din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea și se retrage treptat pentru a face loc pianului. Dar pianul, la rândul său, n-ar fi înlocuit clavecinul dacă ar fi rămas în faza inițială (greoi, zgomotos, inegal ca sunet). Numeroși constructori s-au ocupat de perfecționarea lui, făcându-l să evoluieze  rapid și consistent, ducându-l la performanța remarcabilă din zilele noastre.