Vino, maică, şi la casa ta,
Cîntă numai amintirea‑n ea
Şi la descojita ta fereastră
Cată doar singurătatea noastră.
Cin‑te‑a supărat că nu mai vii?
Cin‑te‑a necăjit că nu mai scrii?
Şi la uşa ta cea ruginită
Bate frunza mărului cernită.
Ia din viaţa fiilor o noapte
Şi o zi să iai ţi se mai poate,
Că nepoţi‑s singuri pe toloace
Şi nu au cu cine să se joace.
N‑au nici un bunel, nici o bunică
Şi pe cît e mare lumea‑i mică
Şi pe cît e viaţa de‑nsorită
Fără tine‑i tot nefericită.
Vino, maică, sufletul te cheamă,
El nu poate‑avea o altă mamă,
El tînjeşte‑ntruna lîngă poartă,
El nu vrea să creadă că eşti moartă.
Şi nu vrea să fii numai cicoare
Pe care o rupe fiecare
Şi‑o miroase şi‑o aruncă‑n cale,
Să te calce rîsetele sale.
Vino în amurg ori dimineaţă,
Te voi aştepta o‑ntreagă viaţă
Cum pe tata, făr’să‑l ştiu la faţă,
Îl aştept în vînt, în ploi şi‑n ceaţă.
Veniţi amîndoi, că n‑am scăpare,
Am îmbătrînit de întristare
Şi vorbind cu voi de bună seamă
Vîntului zic: „Tată“, nopţii: „Mamă“.
Şi că timpu‑n mine rostu‑şi pierde
Numai unul Dumnezeu mai vede.