SINCERITATEA ca SENTINŢĂ | B(îr)log de Traian Vasilcău sau, pur şi simplu, TRAIANUS

sau

Despre EREZIA patriarhului Kirill

 

Vrând să scăpăm din robia ,,Lumii Ruse”, poporul nostru a ieșit din ,,Egiptul” sovietic cu 33 de ani în urmă și a rătacit prin pustiul ,,Sinai”, urmând a intra în ,,Pământul Făgăduinței”. Îl și vedem pe  ,,Faraon” alergând din urmă cu oastea lui, ca să ne întoarcă în calitate de robi.

Am ajuns  la ,,Marea Roșie” și la ,,Iordan”, unde lepădăm bătrânețea nostalgiei sovietice și facem pasul hotărâtor de a devein liberi și a intra în familia popoarelor libere, unde nădăjduim că vom afla viitor pentru copiii și nepoții noștri.

  Dacă în  emisiunea ,,Cuvântul păstorului”, din 6 septembrie 2014,  patriarhul Kirill spunea că:  ,,Lumea Rusă” de la cristelnița de botez a Kievului (a Rusiei Kievene) și  ,,Lumea Rusă” este un concept de civilizație, nu politic ( Minutul  6.59 – 8.16), atunci la  Sesiunea plenară a Consiliului Mondial al Poporului Rus din 28 noiembrie 2023, acelaș patriarh Kirill spunea că: ,,…Lumea Rusă include toate popoarele  ce aparțin altor religii, dar împărtășesc  aceleași valori ale vieții sociale  cu poporul rus.”

  Prin aceasta,se legitimizează actualele și viitoarele cuceriri teritoriale ale Rusiei și restaurarea Uniunii Sovietice 2, un universalism al ,,Lumii Ruse”, o sferă sau civilizație rusă  transnațională, numită Sfânta Rusie, care include Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova, Kazahstan, dar și celelalte foste republici sovietice, precum și etnicii ruși și vorbitorii de limbă rusă din întreaga lume. Sesiunea respectivă  mai susține că această „lume rusă” are un centru politic comun (Moscova), un centru spiritual comun (Kiev, ca „mama orașelor ruse”), o limbă comună (rusă), o biserică comună (Biserica Ortodoxă Rusă, Patriarhia Moscovei) și un patriarh comun (Patriarhul Moscovei), care lucrează în „simfonie” cu un președinte/lider  național comun (Putin)  pentru a guverna această Lume Rusă, precum și pentru a susține o spiritualitate, o moralitate și o cultură distinctivă comună.

 În Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse, adoptat la Sinodul arhieresc din anul 2000, cu completările din următorii ani, în cap.1 al.3 citim: ,,Competența Bisericii Ortodoxe Ruse se extinde asupra persoanelor de confesiune ortodoxă care locuiesc pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse: în Federația Rusă, Ucraina, Republica Belarus, Republica Moldova, Republica Azerbaidjan, Republica Kazahstan, Republica Populară Chineză, Republica Kârgâză, Republica Letonă, Republica Lituania, Mongolia, Republica Tadjikistan, Turkmenistan, Republica Uzbekistan, Republica Estonia, Japonia, precum și asupra ortodocșilor care de bună voie au intrat în ea și locuiesc în alte state.”

  Acum urmărim invazia Patriarhiei Moscovei pe teritoriul canonic al Patriarhiei Ecumenice în Turcia, a Patriarhiei de Alexandria în Africa, a Patriarhiei Române în Republica Moldova, o invazie susținută de apologeții  ,,Lumii Ruse”, dar și prin mijloacele  bănești de proveniență dubioasă, prin care clerul este cumpărat.

  În  Ordinul celui de-al XXV-lea Consiliu Mondial al Poporului Rus „Prezentul și viitorul Lumii Ruse”, care a avut loc în Sala Consiliilor Bisericii din incinta Catedralei Mântuitorului Hristos ( Moscova), sub conducerea șefulului VRNS, Prea Fericitului Patriarh al Moscovei și al Întregii Rusii Kirill la 27 martie 2024, războiul de cotropire, dus de Rusia împotriva Ucrainei, este numit  nici mai mult–nici mai puțin decât ,,Război Sfânt”.

  În predica rostită de Prea Fericitul Părinte Patriarh Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii la 25 septembrie 2022, în duminica a 15-a după Rusalii, în biserica Fericitului Prinț Alexandr Nevski, la mănăstirea cu același nume de lângă Peredelkino, sunt și următoarele afirmații:,, Știm că astăzi mulți mor pe câmpurile bătăliilor interne. Biserica se roagă ca acest război să se termine cât mai repede, pentru ca puțini, cât mai puțini frați să se omoare între ei în acest război fratricid. În același timp, Biserica își dă seama că dacă cineva, mânat de simțul datoriei, de nevoia de a îndeplini jurământul, rămâne fidel chemării sale și moare în îndeplinirea sarcinii militare, atunci, fără îndoială, săvârșește un act echivalent cu jertfa.  Se sacrifică pentru alții. Și de aceea credem că această jertfă spală toate păcatele pe care o persoană le-a comis.”

  ,,Geniul” patriarhului Kirill al Moscovei introduce în limbajul pravoslavnic al Rusiei noțiunea de jihad ,,ortodox”, pe care caută să-l legitimizeze. Prin acest termen, numit ,,Război Sfânt”, dar care este total  străin învățăturii Bisericii Ortodoxe Universale se urmărește legitimizarea omorului și dezumanizarea ființei umane. Urmând gândirii patriarhului Kirill, orice război dus de Rusia împotriva altui stat va fi catalogat drept un ,,Război Sfânt”.

  Cuvintele Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, adresate  celor care pregăteau uciderea Sa:,, Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.(Ioan 8,44)”, demască învățătura falsă a patriarhului Kirill.

  În istoria zbuciumată a poporului român, găsim un exemplu demn de urmat pentru conducătorii statelor, prelații bisericilor și elitele politice pentru a pune capăt unui conflict militar. Între domnitorul Țării Moldovei, Vasile Lupu și domnitorul Țării Românești, Matei Basarab au avut loc mai multe lupte sângeroase, un adevărat război fraticid. Ca urmare a medierii reciproce a boierilor autohtoni, fără o mijlocire străină, la inițiativa lui Vasile Lupu, în anul 1644 mitropolitul Moldovei Varlaam se afla la curtea lui Matei Vodă, datorită chestiunii împăcării stăpânului său cu domnitorul muntean.

   În vederea sfințirii marelui act al împăcării, fiecare voievod a ridicat o mănăstire: Vasile în capitala lui Matei, la Târgoviște, și Matei pe pământ moldav, în Vrancea. Ambii voievozi se numesc : frați, ba chiar Matei îl numește pe Lupu: ,,frate drag”.

   Anul următor, prelații ambelor țări au ținut un Sinod bisericesc în Moldova, în vederea combaterii propagandei calvine printre români.

  Învățătura patriarhului Kirill: ,,…Și de aceea credem că această jertfă spală toate păcatele pe care o persoană le-a comis…”, prin care ,,canonizează” sau legitimizează mercenarii ucigași o vom combate cu următorul exemplu din istoria universală și cu exemple din viețile sfinților martiri și chemând în ajutor cuvinte din Sfânta Scriptură.

  Nici o jertfă nu poate înlocui jertfa Domnului nostru Iisus Hristos, Jertfa Crucii si Învierea din morti a Domnului Hristos constituie momentul central si culminant al mântuirii noastre, săvârșite de Hristos odata pentru totdeauna. Această jertfă hristică spală toate păcatele întregii omeniri, de la Adam până la ultimul om.

 În înțelesul creștin, mucenicii sau martirii (gr. μαρτυρος – martor) sunt acele persoane care l-au mărturisit pe Hristos Dumnezeu adevărat înaintea chinuitorilor și care au plătit cu viața pentru credința creștină.

  Împăratul bizantin Nichifor  al II-lea Fokas (963‐969) i‐a cerut patriarhului Polyeuctos să‐i recunoască drept mucenici pe soldaţii căzuți în luptă cu necredincioșii (musulmanii). Biserica nu i‐a acceptat cererea. Argumentul cu care patriarhul şi cei dimpreună cu el au respins solicitarea împăratului a fost următorul: „Cum ar putea fi socotiţi mucenici, sau deopotrivă cu Mucenicii, aceia care omoară şi sunt omorâţi în războaie, pe care dumnezeieştile canoane îi supun pedepsei, trei ani oprindu‐i de la Înfricoşătoarea şi Sfânta Împărtăşanie?” G. Mantzaridis, op. cit., p. 378. Răspunsul patriarhului se găseşte în I. Zonaras, Ἐπιτομὴ ἱστοριῶν 26, 25, 22‐23.

  Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ofițer roman, înainte de martiriul său a împărțit averea sa săracilor, după care l-a mărturisit fără frică pe Domnul Hristos înaintea împăratului Dioclețian, fiind dat la mari chinuri și sfârșind prin sabie.

  Sfântul Mare Mucenic Mina, ostaș roman, înainte de martiriul său a plecat în pustiu, unde s-a pregătit prin post și rugăciuni pentru a-l mărturisi pe Domnul Hristos și a primi prin munci înfricoșătoare sfârșitul prin sabie.

  Sfinții 42 de mucenici din Amoreea, fosti conducatori în armatele împaratului bizantin Teofil (829-842), nevoind să  renunţe la credinţa creştină şi să se convertească la islam  au fost decapitați de arabi pe malurile râului Eufrat.

 Un exemplu frumos este și  Troparul sfinților mucenici și Rugăciunea către Sfântul Mucenic Fanurie

Troparul, glas 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Către tine, Sfinte Mucenice Fanurie, înălțându-ne gândurile, noi, păcătoșii, cu umilință și cu căldură te rugăm: caută dintru înălțimea cea plină de slavă a cerurilor, unde, prin viața ta Sfântă și prin chinurile tale mucenicești pentru Hristos, ți-ai dobândit sălășluire veșnică, și te milostivește de suferințele, durerile, pătimirile, necazurile, amărăciunile și strâmtorările noastre. Și te roagă cu îndrăzneala pe care ai agonisit-o, către Stăpânul tău ceresc și Dumnezeul nostru, să ne ierte păcatele pe care cu știință și cu neștiință, pururea, ca niște robi nevrednici săvârșim, și să nu se mânie pe noi până în sfârșit, pentru puținătatea dragostei noastre față de El și față de aproapele nostru; ci să fie pururea plin de milostivire față de noi și să îndepărteze de la noi toată suferința și durerea, toate patimile și necazurile, toate amărăciunile și strâmtorările, zidind în noi cuget curat, ca să putem rupe cu viața noastră de păcat de până acum, și privind la ceruri, să ne înflăcărăm de dorul de a deveni și noi bineplăcuți lui Dumnezeu. Așa, Sfinte Mucenice Fanurie, fii povățuitorul și îndrumătorul nostru pe cărările cele necunoscute ale vieții, pentru ca urmând pilda credinței și a dragostei tale față de Hristos, să ne învrednicim de darurile tale, pentru iubirea de oameni și binecuvântarea Marelui nostru Dumnezeu; și trecând dintru această viață pământească, să ne bucurăm, laolaltă cu tine și cu toți cei bineplăcuți din veac ai Domnului, de împărăția cea nesfârșită a cerurilor și de partea celor drepți, ca împreună cu toți și înconjurați de cereștii îngeri, să aducem slavă, cinste și închinăciune lui Dumnezeu Celui slăvit în Treime, în vecii vecilor. Amin!

„Binecuvântată este Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor!”. (Sfânta Liturghie).

,,Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici”. (Ioan 18, 36)

,,Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.” (Matei 22, 21).

,,Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.” (Galatieni 3,28).

Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. ( Epistola catre Filipeni 2, 5-11)

  ,,Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”. (Matei 10, 32-33)

,,Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”.Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri.” (Matei 5, 43-45).

,,Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34).

,,Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35).

,,Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8, 31-32).

  Biserica Ortodoxă se roagă pentru pacea întregii lumi, atât prin rugătorii ştiuţi şi neştiuţi, cât şi liturgic: „Pentru pacea de Sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre… Pentru pacea a toată lumea… Domnului să ne rugăm!”.

Oamenii trăiesc în păcat, iar războiul este o consecinţă a păcatului. Biserica însă are datoria să menţină nealterat îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos la pocăinţă, nonviolenţă şi iertarea vrăjmaşilor.

  Încheind acest studiu, putem concluziona  că EREZIA ,,Lumii Ruse”a patriarhului Kirill, care cuprinde si învățăturile despre ,,Războiul Sfânt” și  ,,canonizarea ” sau legitimizarea mercenarilor ucigași reprezintă o amenințare directă pentru Identitatea Noastră Națională, Religioasă, Statală, de Civilizație și este imaginea fidelă, necontrafăcută, a ,,împărăției” lui Antihrist pe pământ. 

,,Şi ridicându-se în sinedriu un fariseu, anume Gamaliel, învăţător de Lege, cinstit de tot poporul, a poruncit să-i scoată pe oameni afară puţin. Şi a zis către ei: Bărbaţi israeliţi, luaţi aminte la voi, ce aveţi să faceţi cu aceşti oameni. Că înainte de zilele acestea s-a ridicat Teudas, zicând că el este cineva, căruia i s-au alăturat un număr de bărbaţi ca la patru sute, care a fost ucis şi toţi câţi l-au ascultat au fost risipiţi şi nimiciţi. După aceasta s-a ridicat Iuda Galileianul, în vremea numărătorii, şi a atras popor mult după el; şi acela a pierit şi toţi câţi au ascultat de el au fost împrăştiaţi. Şi acum zic vouă: Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; Iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu. Şi l-au ascultat pe el; şi chemând pe apostoli şi bătându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Iisus, şi le-au dat drumul.”(Faptele Sfinţilor Apostoli 5, 34-40).

  În „Faptele Apostolilor”, capitolul 5, ni se relatează cum au reacţionat autorităţile religioase din Ierusalim, mai ales arhiereul şi „cei din eresul saducheilor”(versetul (v.) 17), atunci când apostolii au început să-L propovăduiască pe Hristos în templu, vindecând pe cei „bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate” (v. 16). Fără nici un fel de judecată, „i-au băgat în temniţa obştească”(v. 18), dar la intervenţia unui fariseu, „anume Gamaliel, învăţător de Lege” (v. 34), apostolii au fost eliberaţi. Nu înainte însă de a li se aplica o „corecţie” (bătându-i) şi de a le porunci „să nu mai vorbească în numele lui Iisus” (v. 40).

  Haideţi să vedem cine și cum aplică astăzi, în lume, dar și în Republica Moldova aceste metode ale mai-marilor din Ierusalimul de acum vreo două milenii? Precum apostolii de odinioară, noi nu dorim să impunem nimănui nimic, doar spunem poporului ceea ce credem şi nu ne poate opri nimeni de la asta, pentru că „trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Faptele Apostolilor 5, 29).

  Există astăzi în lume o structură bisericească, numită „Patriarhia Moscovei”, a cărei parte componentă este și Mitropolia Chișinăului și a ,,Întregii Moldove”, fiica ei ,,duhovnicească”, dar și ,,naturală”, care aplică şi astăzi, în lume, dar și în Republica Moldova aceste metode ale mai-marilor din Ierusalimul de acum vreo două milenii. Nu vorbesc despre Biserică, în calitate de instituție divino-umană, ci de instituție bisericească.

  Vedem o luptă acerbă continuu, o dușmănie deschisă, plină de intrigi, zâzanii și denigrări, împletită cu viclenie, contra clerului și credincioșilor Mitropoliei Basarabiei, parte componentă a Patriarhiei Române. Acest război este alimentat de propaganda și susținerea deschisă a Moscovei, nu doar ideologic, ci și financiar, prin diferite canale ale grupărilor criminale de tot soiul.

  Să revenim puțin la istoria bisericească a acestui neam trăitor și, mai ales, suferitor, între râuri.

  În urma războiului ruso-turc (1806-1812), prin Pacea de la București (12/28 mai 1812) teritoriul dintre Prut și Nistru, numit (de) acum „Basarabia”, după numele „Basarabilor” (înainte acest nume desemna doar partea de sud a Moldovei, Bugeacul), a intrat în componența Imperiului țarist. Astfel, „noua provincie”, de multe secole parte a Țării Moldovei, a primit statutul de gubernie a Rusiei țariste.

  Din 1828 provincia și-a pierdut autonomia, pentru integrarea ei în noua structură politico-administrativă rusească autoritățile începând un amplu proces de colonizare și rusificare, îndreptat contra instituțiilor fundamentale: Biserica și școala românească.

 Până în 1813, anul formării Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, prin ucazul țarului Imperiului Rus Alexandr I, clerul și credincioșii dintre Nistru și Prut făceau parte din Mitropolia Moldovei, cu sediul la Iași. Noua eparhie, înființată de ruși, a fost pusă sub ascultarea Sinodului rus, cu mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni în fruntea ei, având 10/12 protopopi, 775 biserici parohiale, majoritatea din lemn, și peste 30 de mănăstiri și schituri.

  Înființarea unei structuri bisericești pe teritoriul canonic al unei Biserici Ortodoxe, fără acordul ei, este o încălcare gravă a canoanelor bisericești. Clerul și credincioșii dintre Nistru și Prut făceau parte din Mitropolia Moldovei, cu sediul la Iași, parte componentă a Patriarhiei Ecumenice, cu sediul la Constantinopol.

  Pare ciudat că Mitropolia Chișinăului și a ,,Întregii Moldove” se declară ,,urmașă” a Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, înființată prin ucazul țarului Imperiului Rus Alexandr I, pe teritoriul canonic al Mitropoliei Moldovei, parte componentă a Patriarhiei Ecumenice.

  Ținând cont de cele scrise anterior, ne punem o întrebare logică: există pe undeva vreo hotărâre a Sinodului  Patriarhiei Ecumenice, din care făcea parte și Mitropolia Moldovei, cu sediul la Iași, prin care clerul și credincioșii dintre Nistru și Prut au fost ,,dăruiți” Bisericii Ruse???

  La Sinodul al III-lea Ecumenic din 431, Sfinții Părinți, făcând dreptate Bisericii Ciprului, a cărei autocefalie era încălcată pe atunci de Patriarhia Antiohiei, care nu ocupase barbar acel teritoriu, dar începuse a face acolo hirotonii necanonice, prin canonul al 8-lea au horărât, poruncind respectarea hotarelor și autorității episcopiilor, următoarele: „Aceasta să se păzească și în celelalte dieceze (episcopii) și în mitropoliile de pretutindeni, încât niciunul dintre iubitorii de Dumnezeu episcopi să nu apuce altă eparhie, care nu a fost mai de demult și dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină și în chip silnic a supus-o, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele Părinților și nici sub cuvânt de lucrare sfințită să se furișeze (în Biserică) trufia stăpânirilor lumești, și să nu trecem cu vederea că (prin asemenea căderi) pierdem câte puțin din libertatea pe care ne-a dăruit-o nouă, cu sângele Său, Domnul nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul tuturor oamenilor. A zis, așadar, Sfântul și ecumenicul Sinod ca fiecare mitropolie să păzească întru totul curate și nescăzute drepturile ce i se cuvin ei, de la început și de demult, după obiceiul ținut din vechime. Având fiecare mitropolit îngăduința ca pentru propria lui siguranță să ia opisele celor ce s-au hotărât.

Iar dacă cineva ar înfățișa o hotărâre potrivnică celor orânduite acum, a zis întregul Sfânt și ecumenic Sinod ca aceasta să fie fără tărie”.

  Astfel vedem cum acest canon arată clar că Biserica Rusă nu a avut niciodată drept să își extindă autoritatea în părțile episcopiilor moldovenești.

Acest canon arată cu lux de amănunte că orice structură întemeiată de Biserica Rusă în teritoriile canonice românești este „fără tărie”.

Altfel spus, Canonul 8 de la Sinodul III Ecumenic osândește imixtiunile ruse în teritoriile canonice românești!

  Mă opresc la canoane, ca să fac o paralelă la o istorie din Sfânta Scriptură, istoria lui Ieroboam, împăratul Israelului. Ieroboam I, slujitorul lui Solomon, fiul lui Nebat şi al văduvei Ţerua, a fost rege al Israelului timp de 22 de ani. Rege idolatru, el a nesocotit şi uzurpat preoţia, motive pentru care casa acestuia este nimicită şi ştearsă de pe faţa pământului. El însuşi este pedepsit cu moartea de către Iosia pentru idolatrie, potrivit legii. (Exod 22:20, Numeri 25: 7-8, Deuteronom 13:1-5,6-11,12-15, 17: 2 și 5).

  După ce zideşte Sihemul şi Penuelul, Ieroboam îşi spune în inima sa că împărăţia s-ar putea întoarce la casa lui David, căci dacă poporul se va sui în Ierusalim să aducă jertfe în casa Domnului, acesta se va întoarce la Roboam şi pe el îl va omorî. Aşa că face doi viţei de aur pe care-i plasează (unul) la Betel şi (altul) la Dan, acesta devenind un prilej de păcătuire pentru popor…

Ieroboam a mai făcut o casă de înălţimi şi a pus preoţi luaţi din tot poporul, care nu făceau parte din copiii lui Levi. Şi fapta aceasta a fost prilej de păcătuire pentru popor şi motivul pentru care casa lui Ieroboam urma a fi nimicită şi ştearsă de pe faţa pământului. (3 Regi 12:31,13:33-34).

El a mai instituit o sărbătoare după bunul plac, în luna a 8-a, în a 15-a zi a lunii, ca sărbătoare care se prăznuia în Iuda, la Betel şi a adus jertfe pe altar şi a ars tămâie. (3 Regi 12: 25-33).  ,,Şi a zidit Ieroboam Sichemul, pe muntele lui Efraim, şi s-a aşezat cu locuinţa lui în el; şi a plecat de acolo şi a zidit Penuelul. Şi a zis Ieroboam în sine: „Regatul poate să treacă iar la casa lui David.

Dacă poporul acesta va mai merge la Ierusalim pentru aducere de jertfă în templul Domnului, atunci pe mine au să mă ucidă, iar ei au să se întoarcă iarăşi sub stăpânirea lui Roboam, regele lui Iuda. Şi sfătuindu-se, regele a făcut doi viţei de aur şi a zis poporului: „Nu trebuie să vă mai duceţi la Ierusalim; iată, Israele, dumnezeii tăi, care te-au scos din pământul Egiptului!” Şi a pus unul în Betel, iar altul  în Dan. Însă fapta aceasta a dus la păcat, căci poporul a început să meargă pentru a se închina unuia din ei, până la Dan, şi a părăsit templul Domnului. Şi a zidit el şi capişti pe înălţimi şi a făcut preoţi, luaţi din popor, care nu erau fii ai lui Levi. Şi a aşezat Ieroboam şi o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cincisprezecea a lunii, asemenea cu sărbătoarea care era în Iuda, şi a adus jertfe pe jertfelnic. Tot aşa a făcut el şi la Betel, ca să aducă jertfe viţeilor pe care-i făcuse. Şi a aşezat la Betel preoţi pentru înălţimile făcute de el.

Şi a adus jertfe pe jertfelnicul pe care l-a făcut la Betel în ziua a cincisprezecea din luna a opta, lună pe care şi-o alesese el după placul lui pentru sărbătorire. Şi a făcut sărbătoare pentru fiii lui Israel şi s-a apropiat de jertfelnic, ca să săvârşească tămâiere.”( Cartea a treia a Regilor 12, 25-33).

  Invocarea de către apologeții ,,Lumii Ruse” din Mitropolia Chișinăului și a ,,Întregii Moldove” (Patriarhia Rusă) a unor canoane inaplicabile în context, ori care de-a dreptul osândesc politica sa bisericească în Republica Moldova și în alte teritorii spune totul: pentru poziția Patriarhiei Ruse și a structurilor ei din Basarabia și celelalte ținuturi românești nu doar că nu există nicio bază canonică, dar chiar Canoanele Apostolice și Canoanele Sinoadelor Ecumenice o osândesc crunt și pe vecie.

Apologeții „ Lumii Ruse” nu răspândesc minciuni pentru că așa vor, ci pentru că se tem de șefii lor de la Moscova.

  Acest lucru se vede și din faptul că aceștia preiau exact ideile promovate de Patriarhia Moscovei.

De pildă, ultima pretinde, într-un act din 12 Martie 2024, că Biserica Ortodoxă Română ar încălca diferite canoane.

1. În primul rând ar încălca anume canoanele privitoare la cei caterisiți (Canoanele 11, 12, 13 și 31 Apostolice, Canonul 17 Trulan și altele asemenea).

Condiția aplicării acestor canoane este ca acele caterisiri invocate să fie canonice!

  Însă noi în această împrejurare ce avem?

Avem clerici care, ieșind din structurile etnofiletiste rusești, evident necanonice, sunt „pedepsiți” de Rusia prin așa-zisele: caterisiri, opriri de la slujire etc. Altfel spus, clericii rămași în rătăcire își arogă dreptul de a-i „pedepsi” pe cei care se îndreaptă!

  Este absolut evident că asemenea „pedepse” nu sunt ortodoxe, iar singura valoare pe care o au înaintea lui Dumnezeu este aceea de osândire a celor care le emit.

  Acest lucru, de altfel, este mărturisit și de Canonul 5 de la Sinodul al III-lea Ecumenic, ce arată că pedepsele canonice se țin indiferent dacă ereticii le ridică sau nu. Ceea ce este adevărat și invers, căci pedepsele necanonice, ca și binecuvântările necanonice sau altele asemenea, nu au nicio validitate în Biserica lui Dumnezeu.

2. Ca o culme a ridicolului și a autoosândirii, Biserica Rusă îndrăznește, fără pic de rușine, să invoce Canonul 31 Apostolic. Acesta poruncește că „Dacă vreun prezbiter, desconsiderând pe propriul său episcop, ar face adunare separată și ar pune alt altar, nevădindu-l cu nimic vrednic de osândă pe episcopul său în privința dreptei credințe și a dreptății, acela să se caterisească drept iubitor de stăpânire, căci este uzurpator. De asemenea și ceilalți clerici, câți se vor adăuga lui, iar laicii să se afurisească. Dar acestea să se facă numai după una și a doua și a treia stăruință (de îndreptare) a episcopului.” (Canonul 32 Apostolic).

  Este ridicol, absurd și rușinos ca acest canon să fie invocat de Biserica Rusă. Și mai ales în cazul Basarabiei! Căci exact acest canon a fost încălcat de Biserica Rusă în Basarabia de mai multe ori!

Pentru că ruperea protoieriilor, a parohiilor și a mânăstirilor din Basarabia de episcopii lor s-a făcut în 1812-1813 nu pentru că la clerici s-ar fi găsit vreo prihană în dreapta credință sau altă privință. Ci s-a făcut pentru iubirea de stăpânire a Rusiei (barbarie și etnofiletism) și a Bisericii Ruse (care era în acea vreme sub administrarea Statului rus). De aceea s-au și plimbat episcopi și s-au schimbat titlurile și alcătuirile de mai multe ori, căci făcându-se schismă față de episcopiile canonice nici nu se știa ce se va pune în loc. Se știa numai că trebuie să slujească rusismului, velikorusismului, implicit deznaționalizării românilor.

  Este cert că invocând Canonul 31 Apostolic, Patriarhia Rusă nu face altceva decât să-i osândească pe toți cei care au urmat schismelor organizate de Rusia și Uniunea Sovietică, în 1812-1813 și după aceea, dar și în 1940-1941, și în 1944 și după aceea, și în Decembrie 1992, când Biserica Rusă ar fi trebuit să lucreze la vindecarea rănii făcută de etnofiletismul, etatismul bisericesc, șovinismul antiromân etc. Adică ar fi trebuit să-i îndemne pe clericii din Republica Moldova, Regiunea Cernăuți și Regiunea Odesa să revină la Biserica Ortodoxă Română, de care trebuie canonic să țină.

În loc de aceasta, Patriarhia Rusă a urmat îndemnul autorităților de stat, implicate și în dezmembrarea Republicii Moldova (prin Războiul din Transnistria, autonomia găgăuză etc.). Și în loc să îndrepte actele necanonice ale trecutului, Patriarhia rusească a înființat organizația rusofonă expansionistă numită „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove” (după chipul înființării R. A. S. S. Moldovenești din 1924).

  În concluzie, Canonul 31 Apostolic îi osândește pe clericii din structurile rusești aflate în teritoriile canonice ale Bisericii Ortodoxe Române, implicit pe cei care au inițiat și continuă această schismă: pe membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse.

3. Pe aceeași linie de nerușinare și autoosândire este și invocarea de către Biserica Rusă a Canonului 33 Apostolic. Îl cităm:„Niciunul dintre episcopii și preoții ori diaconii străini să nu se primească fără scrisori de recomandare. Și aducându-le pe acestea, să fie cercetați (verificați). Și dacă vor fi propovăduitori ai dreptei credințe, să fie primiți. Iar de nu, dându-li-se lor cele de trebuință, să nu-i primiți pe ei în biserică, fiindcă multe se fac prin vicleană răpire (amăgire).”(Canonul 33 Apostolic). Acum, dacă într-adevăr Biserica Rusă recunoaște acest canon și nu îl invocă din viclenie, să arate cărțile canonice ale preoților și diaconilor din Basarabia trecuți din 1812 sub Patriarhia Rusă! Iar dacă nu, se dovedește a fi mincinoasă, căci invocă un canon pe care ea însăși nu îl respectă.

  De asemenea, să arate Biserica Rusă și cărțile canonice ale preoților și diaconilor din Basarabia, Herța, nordul Bucovinei etc., care au fost trecuți în 1940 și 1944 sub Patriarhia Rusă. Căci în lipsa acestor cărți canonice Biserica Rusă va fi vădită lumii ca înșelătoare, ce una propovăduiește și alta făptuiește.

  Și ca să știe oricare cititor: Biserica Rusă nu a cerut și nu a primit cărți canonice pentru clericii din Basarabia și celelalte teritorii românești ocupate. Ca urmare, invocarea acestui canon în cazul revenirii clericilor la Biserica Română este o fățărnicie și o absurditate.

  La judecata Domnului nostru Iisus Hristos vom vedea cine și ce Har a avut de la Dumnezeu și dacă hirotonia unora a fost de la Dumnezeu sau de la oameni, după Sfântul Ioan Gură de Aur și valabilitatea Sfintelor Taine și Ierurgii.

  Apologeții ,,Lumii Ruse” în Republica Moldova ar trebui să ia seama la putregaiul care există în administrarea parohiilor Mitropoliei Chișinăului și a ,,Întregii Moldove” (Patriarhia Moscovei), unde taxele și impozitele sufocă clerul și credincioșii, ținându-i într-o stare de iobăgie medievală, stagnând dezvoltarea spirituală și materială a parohiilor.

  Ținând cont de toate cele expuse aici, îndemnăm autoritățile statului Republica Moldova să abroge Hotărârea de Guvern Nr. 740 din 11-06-2002 cu privire la edificiile şi locaşurile de cult prin care Mitropoliei Chișinăului și a ,,Întregii Moldove” (Patriarhia Moscovei) i s-a acordat dreptul gratuit de proprietate asupra edificiilor şi locaşurilor din Republica Moldova și toate aceste terenuri, edificii și locașuri de cult să fie reîntoarse comunităților religioase.

  În încheiere aș vrea să dau un sfat apologeților ,,Lumii Ruse” din Mitropolia Chișinăului și a ,,Întregii Moldove”, argumentul lui Gamaliel, prin care acela a convins autorităţile religioase din Ierusalimul de acum două milenii să-i lase în pace (pentru moment) pe apostoli.

Gamaliel a spus: „Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 5, 38-39).

Ura patologică a Kremlinului față de Biserica neamului românesc din Basarabia pare să se întețească tot mai mult.

Lucru clar: vin alegerile și armatele ei, inclusiv cele ideologice, cu ședere de veacuri în ciuntita Moldovă, trebuiesc reactivate.

Una dintre aceste armate este Mitropolia Chișinăului și-ncă a Întregii Moldove, impropriu numită așa, fiindcă nu acoperă cu tancuri ideologice și partea de Moldovă de peste Prut.

La 27 iunie 2024, într-un hotel al președinției rusești de la Moscova, oficialii subordonați direct țarului Putin, alături de slugile lor fidele din Chișinău, afiliate direct FSB-ului, au strigat ca din gură de șarpe că „România, prin Guvernul ei, Prim-ministrul Dorin Recean, Patriarhia Română și Mitropolia Basarabiei  ar pune la cale anexarea Republicii Moldova”.

Asta cam cum ar veni?

Patria-mamă să-și anexeze propriul teritoriu, dăruit ei de Dumnezeu? Nu s-ar numi, oare, aceasta ReUnire logică, firească și profund creștinească  a Basarabiei cu Patria-Mamă? N-ar fi așa mai corect să se spună?

Valeții Moskovei de la Chișinău, Komrat și Tiraspol se tem ca dracul de tămâie să nu se reunească cele două maluri de Prut într-o singură Țară și timp de  8 (!)  ore au tunat și-au  tot fulgerat că Moldova nu-i a românilor, ci-i a lui Putin, Șor, Dodon și Markel, în vecii vecilor!

Să te folosești de catedrala construită de  Mitropolitul român  Visarion Puiu la Bălți și să-l scuipi înseamnă să te cheme Preasfințitul Markel.

Să îndrugi minciuni gogonate  că „toată mass-media  din Moldova  este finanțată de România”, când „Komsomolka”, „Trud”, „Pravda”, „Izvestia”,  „Argumentî i faktî”, „Hozeaiușca” și alte multe ziare rusești se vând pe la toate chioșcurile, înseamnă să răspunzi  la numele:  Markel. Dar el, purtătorul drapelului minciunii, mai continuă să trâmbițeze „că prezența Rusiei devine tot mai redusă. Tot ceea ce este rusesc sau legat de Rusia (Cu ce legat? Cu lanțuri?) este împins la periferia vieții publice. Noi (Cine? Țarul ucigaș Putin și Mitropolia lui de la Chișinău, Komrat și Tiraspol?) TREBUIE să luăm TOATE măsurile pentru a EXTINDE prezența Rusiei, a culturii ruse și a mass-media de limbă rusă în Republica Moldova!”.

–Doamne, Ferește!-spunem noi. Dacă era în Ucraina și scotea aceste grohăituri, un om, fie și  preasfințit, nu știu dacă  mai scăpa viu și nevătămat până a doua zi!

N-am scris: „Preasmintitul”|, nici „Preamințitul”, nici „Preascrântitul” om, citiți corect.

Nu ne miră comportamentul lui slugarnic și odios față de Patriarhul „Preasfintei Rusii” Kirill Gundeaev. Ne miră tăcerea celor 1231 de preoți, plus ierarhi din Mitropolia Moldovei, subordonată deplin Moskovei.

De la 28 iunie (zi neagră pentru întreaga românitate!) n-a urmat nici o reacție de protest ori de nesolidarizare cu luarea lui de cuvânt.

Mitropolitul Vladimir Kantarean tace. Sinodul la fel. Ceilalți și-au pierdut, ca după nuntă, darul vorbirii.

Ni se creează impresia că peste noapte Stăpânul Vladimir, cu tot cu pistol la brâu,  a fost înlocuit, ca la un joc de cărți, cu pistolarul Markel.

Acesta își permite să spună, în numele tuturor locuitorilor Republicii Moldova, un NU categoric intrării în Uniunea Europeană și Blocul NATO!

Acesta  își permite să spună, în numele tuturor locuitorilor Republicii Moldova,  un DA categoric revenirii ei  sub papucul țarului Putin!

Acesta este convins că pe acest pământ vechi românesc  numai Mitropolia Chișinăului și-ncă a  întregii Moldove, ca reprezentantă plenipotențiară a Patriarhiei statului ucigaș, trebuie să rămână!

Precum este și Concernul „Gazprom”, cu filiala sa din gubernie, care nu investește nimic, ci doar preia rețelele construite pe banii plătiți de oameni și instituții.

La fel a procedat și Mitropolia kremlinoidă de la Chișinău cu cele 800 de biserici-monumente de stat, care, prin ordinul ministrului culturii Veaceslav  Madan, vasalul președintelui comunist Vladimir Voronin, au trecut într-o singură noapte de iarnă  (4 ianuarie 2003)  în safeul Mitropolitului-general FSB, român, dar numai de naționalitate.

 Ce contracte  tâlhărești!

 Vedeți cum sună?! „Contracte între Ministerul Culturii și Mitropolia Moldovei privind cooperarea în domeniul protejării și utilizării monumentelor istorice și culturale bisericești și privind transferul monumentelor istorice și culturale de importanță națională către mănăstiri (încheiat la 10 septembrie 2008)”. Adică pe toată perioada guvernării comuniștilor lui Vladimir Nikolaevici Voronin aceștia cu celălalt Vladimir, Kantarean, au prădat Moldova de toate bisericile-monumente istorice și culturale bisericești de importanță NAȚIONALĂ!   800 la număr!

Dacă astăzi ar fi anulate definitiv aceste contracte ilegale și nedemocratice, mâine 800 din cei 1231 de preoți-parohi ar trece cu biserici, evident, la Mitropolia Basarabiei, care îi îmbrățișează și-i ajută, bineînțeles, pe  toți slujitorii vrednici și patrioți.

La Moskova Markel s-a arătat foaaaaaarte îngrijorat de eventuala pierdere a procesului în ultima instanță, care ar putea duce, după el, „la exproprierea clădirilor bisericești”, atenție!, „ale Bisericii Ortodoxe din Moldova” (a se citi: ale Moskovei!).

Markel, în loc să-și vadă de oile din subordine, care, precum preoții din Glodeni și Fălești, l-ar părăsi mâine fără nici un regret, se ocupă de politica antireferendum și face spume la gură contra modificării Constituției, mințind la nesfârșit că Rusia ne-a fericit în 1812, ocupându-ne  cu tunurile  prima oară,  apoi ne-a răsfericit în 1940, ocupându-ne călare pe tancuri a doua oară, apoi în 1944, ocupându-ne cu armele-n mână a treia oară, apoi în 1992, la un an de la proclamarea Independenței față de ea,  dăruindu-ne  un ditamai război sângeros!

E plin pământul Basarabiei cu jertfele ocupațiilor rusești, fără număr! Strigă sângele lor din morminte!

Cu toate acestea, generalul Markel mitraliază că „România are pretenții teritoriale față de Moldova” și nu Rusia. „Republica Moldova”, continuă el, „TREBUIE să fie într-un concubinaj etern cu maica-Rusie, cu care să aibă relații apropiate”.

Ați înțeles ce vrea Preasfințitul de Moskova ArhiEpiscop Markel? Rușii să violeze, prin relații foarte apropiate, toți locuitorii dintre Prut și Nistru, iar cei din urmă să tacă și să rabde, în numele „Preasfintei Rusii!”.

Karaul, oameni buni!

Markel nu știe istorie, el croind, după placul Moskovei, o nouă istorie despre existența instituției clericale, absolut canonice pe pământul nostru,  din cele mai vechi timpuri. Nu va vrea să știe niciodată despre anul 1395, când „Patriarhul ecumenic Antonie  al IV-lea îl împuternicește pe protopop chir Petru cu administrarea Bisericii Mitropoliei Moldovei”, nici despre anul 1641, când  „cu acordul Arhiepiscopului de Constantinopol și Patriarhului Ecumenic Ioanichie era înființată Eparhia și Mitropolia Proilaviei și Ismailului”, nici despre anul 1773, „când sudul Basarabiei  e  sub ascultarea Mitropolitului Țării Moldovei, sub administrarea Episcopiei Hușilor”, nici despre anul 1807, „când Mitropolitul  Moldovei, cu acordul împăratului Rusiei, păstoreste și ortodocșii din Basarabia Istorică”, nici despre anul 1857, „când Mitropolia de la Iași cârmuia, printr-un Consistoriu special, districtele Ismail și Bolgrad”, nici despre anul 1864, „când se înființează iarăși Eparhia Ismail în Basarabia de Sud, sub conducerea și privegherea Mitropoliei din Iași”, apoi, în același an, „Consiliul de Miniștri al României hotărăște  înființarea Episcopiei Dunării de Jos, cu reședința la Ismail, a patra la număr peste Milcov”.

 Și toate astea se produceau și pe timpul Basarabiei ocupate de ruși, dar cu acordul lor, evident.

Atunci rușii erau de acord cu canonicitatea aflării Bisericii Ortodoxe  a „statului vecin și dușman”, după Markel, în Basarabia, acum–nu!

Citim monumentala carte de  868 de pagini „Mitropolia Basarabiei, Istorie și tradiție. Culegere de documente  și materiale. Volumul I, Editura „Lexon-Prim”, Chișinău, 2023)” și  ne întrebăm: când, oare, a fost sinceră Rusia? Atunci sau acum?

O Rusie care achită salarii cosmice  numai Membrilor Sinodului Mitropoliei de la Chișinău, după cum a recunoscut Episcopul Filaret Kuzmin ot Căpriana unei reporterițe TV.

Salarii Mari de tot, încât Kuzmin și ceilalți ierarhi moskoviți, își permit să lase gaj zeci de mii de lei pentru eliberarea pe cauțiune a hoților din Basarabia.

Guvernul român și Patriarhia Română nu gândește și nu procedează așa. Aceștia ajută cu salarii modeste, nu cosmice, slujitorii ei, inclusiv pe cei care fac parte din Mitropolia Basarabiei, dar nu plătesc  mită mii de euro celor care vor benevol să fie primiți în brațele Bisericii strămoșești. Așa precum minte la Moskova Markel.

Pentru noi sărmana Basarabia, atât cât a mai rămas din ea, este România, fiindcă este trup din trupul Patriei noastre. Pentru noi Republica Moldova este România, fiindcă este suflet din sufletul Patriei noastre.

România  nu cere, de la noi, precum Rusia, saci cu bani lunar, transportați cu avioanele ori cu mașinile Mitropoliei, cu numere diplomatice, bani pentru înălțarea nenumăratelor palate de aur, marmură și cristal ale lui Gundeaev și Putin, sume  strânse din ultimii bani dați de săracii locului pentru o lumânare subțire  și-un pomelnic la sfântul altar.

Iată din care bani cresc ca ciupercile după ploaie palatele, casinourile și afacerile cu tutun și rachiu ale Patriarhului „Preasfintei Rusii!”.

O Biserică ce-și jupoaie  enoriașii nu este o biserică, ci o Armată străină de ocupație!

Care, fiți de acord cu mine, stă deja de prea mult timp unde nu-i este locul!

P. S. Deoarece nimeni din Mitropolia kremlinoidă „a Chișinăului și-ncă a Întregii Moldove” nu și-a exprimat public dezacordul  față de recentul chiuit al lui Markel  de la Moskova, nici chiar Mitropolitul-general Vladimir Kantarean, propun să-i spunem de azi înainte lui Markel Mihăescu:  „Înalt Prea Sfințite” sau pur și simplu: „Înalte”.

Surse  sigure, apropiate de mareșalul Vladimir Mihailovici Gundeaev, zis și Kirill, ne-au anunțat despre faptul că până la ziua întronării lui Nikolai Vladimirovici Mihăescu, zis și Markel, în scaunul mitropolitan „al Chișinăului și-ncă al Întregii Moldove” n-a mai rămas chiar așa de mult.

Cu adâncă indignare,

Traian Vasilcău,

Scriitor, Cercetător științific, Diacon al Mitropoliei Basarabiei, Episcopia de Sud

(Un interviu realizat de Luminița Popa cu scriitorul Traianus (Traian Vasilcău)

Luminița Popa–Cine este și cum este scriitorul și cititorul de astăzi? Se spune că se scrie prea mult și, mai ales, fără talent. Cum poate să facă cititorul obișnuit diferența?

Traianus (Traian Vasilcău)–Cândva, dragă Luminiță, am realizat în timp alte două interviuri, dintre care unul a fost transmis în direct la Radio Moldova, dar nu s-a mai păstrat și în arhivă. Rămăsese doar unul, pe care-l includ acum în Volumul XIV de Opere Netăcute, și iată că Pronia Divină ne-a venit întru ajutor ca să mai realizăm un interviu, la depărtări de ani. În memoria interviului pierdut.

Scriitorul adevărat de astăzi este cam necăjit, dacă nu se ține strâns lipit de Creatorul său. Altfel se duce spre o lume a pornografiei și-a nebunului-simț. Uită-te în jur. Scrie tot omul, nu se citește decât pe el și pe cei din clan. Cărțile scriitorilor așa-ziși: ceilalți sunt întoarse cu fața în jos la orice comisie de jurizare. Ei pentru cei cu pâinea, cuțitul și dreptul de a emite sentințe nici nu există.

Lumea literară seamănă cu un N.K.V.D. Vine câte un ober-procuror, de preferință în rochie și cu sânii la vedere, care, neridicându-se din pat, anunță cine este Talentat și cine nu, iar toți ceilalți tac. Ei sunt convinși că oberii nu au dreptate, dar tac. Știind ce au pățit rudele lor, anchetate și condamnate de N.K.V.D.

Tatăl meu a fost arestat în anul 1944 de către N.K.V.D.-iști pentru că a trecut Prutul spre mama, soția și fiica lui, pe care nu le-a mai văzut, fiind condamnat la 5 ani și jumătate în cel mai nordic loc de pe glob (-68 de grade). A extras aur din minele de acolo, fiindcă a îndrăznit să-și îmbrățișeze Neamul. Eu, pentru că îndrăznesc să spun că albul dat drept alb nu e alb, ci negru, sunt ca și interzis în Basarabia. Neînsușind la timp limba Tăcerii, sunt scos din toate programele de Stat și pedepsit.

Acum cei fără vocație literară scriu, iar cei chemați de cuvântul artistic se chinuiesc și pătimesc, vorba lui Mihai Eminescu. Mai au  un pas și vor auzi cum iarba crește, tot eminescienește vorbind. Talentul a ajuns o perlă rară, nespus de rară, dar și mai rari au ajuns cei care o pot deosebi de balega dată drept Talent și Har, Doamne Iisuse, ne iartă!

Cititorul cult, prea puțin numeros, poate face diferența, căutând un scriitor adevărat, cu fermitate  de Tată și cu inimă de Mamă, care să-l conducă spre pajiștile nemânjite de turmele barbarilor din literatură.

Luminița Popa–Cât de interesați mai sunt tinerii de literatură într-o epocă grăbită și aproape devalorizată? Cum îl putem intriga pe un tânăr să citească literatură contemporană?

Traianus (Traian Vasilcău)–Tinerii de astăzi aproape că nu mai citesc, de bună voie. Invocă lipsa de timp, mai corect spus: pierderea timpului cu cititul cărților, destul fiindu-le aparatul de telefon din buzunare. Nu-i pot convinge de contrariu decât pe foarte puțini dintre ei. Modelele impuse, forțat și programat impuse, sunt prăpăstioase, de unde și rezultatul nociv obținut. Comparativ cu generația tinereții mele, suntem martori la un început, continuu început, de catastrofă. Îi mai intrigă să citească literatură contemporană doar pornografii literari, dar asta deja nu mai e literatură, ci maculatura de mâine.

Așa precum a ajuns literatura inestetică, ideologizată la maximum, de până la 1989, așa va ajunge, gândesc, și literatura inestetică, urâciunea pustiirii, de azi.

Doar că repercusiunile  ei ar putea să fie cu mult mai mari pentru omenire decât cele dintâi!

Luminița Popa–A devenit scriitura electronică un neprieten, să-i zicem așa, unui volum obișnuit tipărit? Cât a furat internetul din plăcerea lecturii în aceste timpuri ale rețelelor sociale?

Traianus (Traian Vasilcău)–Cert este că fără calculator și toate celelalte ustensile tehnice nu vom mai putea trăi și munci. Scriitorul nu poate rămâne la coada creionului, deși eu îmi scriu cărțile mai întâi cu tocul, apoi le dau haina electronică necesară. Ce urât sună сând spun: haină electronică necesară!

Nu pot citi cărți netipărite pe hârtie, în acest sens rămân un neadecvat vremurilor bune și noi, care pentru mine nu sunt așa. Văd că omul nu se mai leapădă de satana, ci de sufletul lui, dăruit la naștere de Dumnezeu. Văd și mă îngrozesc de ce văd, însă nu deznădăjduiesc, atât timp cât nu-mi smulg mâna din mâna Celui de m-a creat și mă îndeamnă să nu atârn lira în cui.

Luminița Popa–Care a fost cea mai memorabilă întâlnire cu un mare scriitor străin? Prin ce a fost deosebită?

Traianus (Traian Vasilcău)–Am cunoscut mulți scriitori deosebiți, unici, în viață. Pot și să greșesc, dar cred că în moarte voi cunoaște mai mulți. Nu mi s-au părut străini, fiindcă am vorbit în limba care ne unește: Limba Română.

Cu scriitori de altă limbă am dialogat doar în internet, lucrând la  multele mele volume de traduceri. Dacă au fost de acord să mă ajute înseamnă că și în acele cazuri ne-a unit o limbă: cea a Poeziei și-a Cugetării artistice.

Nu am sperat să fie atât de mare binecuvântul lui Dumnezeu peste inima mea!

Luminița Popa–Literatura poate fi o modalitate de a scăpa de frici, angoase, frustrări sau e, mai degrabă, o capcană?

Traianus (Traian Vasilcău)–Da, literatura te salvează de frică. Ceea ce nu prea poți spune în public, poți spune scriind. Același lucru se poate afirma și referitor la cel dominat de frustrări și angoase. Literatura omului bun, puternic sprijinită de cea patristică, rodește minuni. Literatura omului dezmățat, sprijinită de cea a colegilor lui de obscenități, rodește nimicul. Lanuri de nimic se văd cu ochiul liber, cum se zice, oriîncotro nici n-ar trebui să privim!

Iată unde stă ascunsă capcana pregătită pentru un cititor neavizat și fără un tutore care să-l ghideze spre lanul cu Dragoste înfloritoare mereu. Asemeni salcâmului din apropierea blocului în care trăiesc, copac aidoma tuturor salcâmilor din jur, dar care din primăvară până la primii fulgi nu-și mai scutură florile mov de pe crengi.

Luminița Popa–Ce părere ai despre literatura română oficială și literatura română Profundă? Cea de la noi, din Basarabia, pe unde se află?

Traianus (Traian Vasilcău)–Iată o întrebare de aur. Bine ai separat o literatură. Precum a existat și în perioada comunistă, așa există și acum: De jure zicem că este o literatură, de facto sunt două literaturi. Una oficială, a prezidiilor  din toate instanțele Puterii și una Profundă, în mare parte ignorată și pusă la zid de ober-procurorii de peste tot.

Cei care nu fac parte din literatura oficială se află într-un GULAG al tăcerii cvasiabsolute. N.K.V.D.-ul cu pretenții de structură liberă, democratică și europeană, taie aceste nume din ordinea oricărei zile a funcționarului, ce face sluj la picioarele Puterii de toate culorile.

Basarabia nu este o excepție. Deschid gura și parcă văd ober-procurorii din 1944, care l-au arestat pe tata, învinuindu-l de spionaj în favoarea Regatului Român, cu pistoalele ațintite asupra urmașului său. Care nu are altă armă cu el decât Cuvântul!

Luminița Popa–Ai o mare slăbiciune, poate chiar o patimă, pentru cuvintele și stările SPIRITUALE. De unde vin, de ce le chemi, sunt doar pentru tine sau și pentru cititorul cărților tale?

Traianus (Traian Vasilcău)–Nu chem cuvintele, nici stările, ele mă caută, pentru că-n mine își află sălașul dorit, le sunt confidentul dorit. Sfântul Apostol Pavel scria: „De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare”. Cred la fel. Dintr-o lume pur SPIRITUALĂ cuvintele vin, le scriu și ele se duc tot într-acolo de unde-au venit.

Luminița Popa–Care a fost cea mai mare durere, dar și dezamăgire pe care le-ai trăit la o înaltă intensitate?

Traianus (Traian Vasilcău)–Dragă Luminiță, au fost mai multe. Am răsărit pe lume dintr-o cumplită durere, având doar 5 luni în pântecuțul mamei, când tata nu a mai fost. Mama, dacă nu-l avea pe Dumnezeu Ajutător și Învățător, mă avorta, la insistențele factorilor decizionali ai Puterii Sovietelor de atunci. Ai ober-procurorilor din vremea aceea. Mama avea 40 de ani și a fost Eroină. Nu doar Mamă-Eroină cu legitimație oficială, dar și Mamă-Eroină pentru Dumnezeu.

Datorită îndârjirii ei trăiesc și scriu, fiind născut pe ascuns în alt sat.

Datorită marii Încrederi, de fapt a Unicei Încrederi, pe care a avut-o în Dumnezeu, trăiesc și nu mă lepăd de Cel care ne unește și-n Moarte, nădăjduind că ne va uni și peste ea!

Apoi la 5 (iarăși cifra fatidică 5!) ani urma să mor, dacă nu era tot mama să mă salveze. Apoi când am plecat, dintr-o prostie, în Armata Sovietică, tot ea m-a ajutat să nu mor.

Cea mai mare dezamăgire am trăit-o, vreme îndelungată, față de păcătosul ce sunt. Am fost și sunt. Dezamăgire, fiindcă nu-mi pot depăși starea de pământ, văzând cât cer mă așteaptă în față. Cu toate astea, ani destui am privit mai mult înapoi, precum soția credinciosului  Lot, care neascultându-l, s-a transformat într-un stâlp de sare.

Despre faptul că „Orice sfânt are un trecut și orice păcătos are un viitor” am aflat mai târziu și acest Adevăr, verificat în timp, mi-a deschis și alți ochi, decât cei care sunt la vedere.

Luminița Popa–Trăim moda podcasturilor, a lucrurilor superficiale, a goanei după likeuri și vizualizări, a imaginilor false. Am ajuns să ne trăim viața într-o lume relativă?

Traianus (Traian Vasilcău)–Mulțumesc pentru întrebare, adresată în urma unei valabile constatări. Suntem înrobiții nimicului, ai slavei deșarte, ai goanei după deșertăciune și vânt, biblic vorbind. Dezbrăcați de divin, chiar de NORMALITATEA de Ieri, am ajuns a crede că tot desfrâul ne este Conduită și Normă de Bună Purtare, călcând peste orice și oricine, numai să urcăm pe podiumul Netrebnicei Fărădelegi!

Pentru omul care vede acest prăpăd și nu poate schimba lucrurile, lumea, relativă, precum zici, e aidoma lumii de pe timpul corăbierului Noe.

Ba mai mult! Astăzi dacă insiști să salvezi un suflet de pe marginea gropii riști să fii aruncat chiar tu, omule bun, în acea groapă, de VIU!

Luminița Popa–Cărțile bune au capacitatea de a ne face să privim lucrurile altfel?

Traianus (Traian Vasilcău)–Cărțile ziditoare de Suflet au capacitatea să ne salveze de la, parcă iminenta, Pieire! Doar că ele pot fi găsite cu greu din munții de maculatură, în stare să doboare copilul din noi. Trebuie să căutăm cuvântul ce exprimă Adevărul, eminescienește vorbind, dar și Cuvântătorul de Dumnezeu, zic eu, din cărțile edificatoare, că demolatoare sunt atâtea pe rafturile librăriilor și bibliotecilor lumii!

Luminița Popa–Unde se află locul pe care îl asociezi cu casa de ACASĂ? Ce amintiri teribile ai din copilărie și din adolescență? Ce ai vrea să ștergi definitiv din memoria ta? De ce îți este frică cel mai mult?

Traianus (Traian Vasilcău)–Uluitoare întrebări, la care va trebui să răspund. Locul pe care îl asociez cu casa de ACASĂ este în inima mea. Îl duc mereu cu mine, nu mă pot despărți de el. Este un DOR nevindecat. Copilăria și adolescența mea au fost sărace în plan material, dar adevărate vistierii sufletești. Mama mi-a înlocuit toate lipsurile, dar mi-a și tămăduit toate rănile. Umblam desculț prin văile și dealurile din împrejurime. Îmi răneam picioarele, dar mama nu m-a bătut o dată măcar, deși trebuia.

–De ce pe toți i-ai atins, Mamă, iar pe mine nu?-am întrebat-o într-o zi.

–Pentru că tu te-ai născut fără tată (fără a-l cunoaște în realitate), de aceea nu mi s-a ridicat niciodată mâna să te corectez, a răspuns ea.

Dacă aș putea, aș șterge din memorie tot cuvântul rău, toată dojana, toată neghiobia verbală în care m-am scăldat atâta vreme. Eram și eu ca un ober-procuror, până am deschis dosarul lui tata de la K.G.B.-ul moldovenesc și Biblia din Veșnicia Domnească.

În fiecare zi cel mai mult îmi e frică să nu mă lepăd de Dumnezeu, ca Petru, ca Toma, ca ceilalți, chiar dacă voi fi prigonit de frații mei și răstignit fără milă.

Chipul lui Ioan, unicul Apostol rămas printre femei, cu Iisus, mi-i icoană.

Și adevărul că Mântuitorul i-a dat sfârșit creștinesc și înviere după a treia zi de la așezarea lui în mormânt îmi dă aripi să nu cad, încă o dată, din zbor!

Luminița Popa–De ce mimăm oamenii puternici, când, de fapt, suntem foarte vulnerabili? Ce legătură ai cu Dumnezeu la această vârstă?

Traianus (Traian Vasilcău)–Legătură directă prin starea de rugăciune continuă. Fără de Dumnezeu sunt, precum spui, foarte vulnerabil. Dar sunt puternic și  „pot Totul (numai) în Christos, Care mă întărește”.

Și iată așa îmi scriu cărțile, și iată așa îmi șterg lacrimile și în timp ce unii ar crede că am și apus, eu cu brațele-ntinse spre Cer mulțumesc Domnului pentru un nou Răsărit!

Luminița Popa–În ce situații te-a ajutat Puterea Credinței și Puterea Rugăciunii?

Traianus (Traian Vasilcău)–În toate situațiile-limită și în toate situațiile fără de nici o soluție reală de supraviețuire Calvarului.

Cea mai mare lecție de Dumnezeu și de Atotputernicia Sa am însușit-o în luna februarie 2021,când eu, soția și fiul am fost internați de COVID în trei spitale. Eram în lista celor 5 %  (iarăși fatidica cifră 5!) fără nici o speranță ori șansă de viață. Medicii făceau tot ce puteau, dar într-o seară au transmis unei rude că până în zori nu voi mai fi VIU, așa că să purceadă la pregătirile de înmormântare. Fiul meu a aflat, a scris și a telefonat la 100 de preoți și călugări, pe care i-a găsit în listele mele de prieteni pe facebook. I-a rugat să se roage de urgență pentru un om ce moare, pentru un om ce în cîteva ore nu va mai fi pe pământ.

Suntem în anul 2024, când realizăm acest interviu, ca dovadă certă că Dumnezeu aude rugăciunile noastre și acolo unde cineva scrie: „Deces”, El taie și scrie: „Trăiască!”.

Aceasta e una dintre preamultele minuni pe care le-am văzut cu ochii mei, de la naștere și până acum.

Luminița Popa–Cum îți dorești să fii și cum ești în realitate, pentru că nu întotdeauna suntem ceea ce părem a fi?

Traianus (Traian Vasilcău)–Adevărat spus. Cădem, așa cum și Sfinții au căzut deseori. Important e să ne ridicăm din căderi și să ne scuturăm de praful păcatului, „că nu este om, care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur, Doamne, eşti fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău, adevărul. Că Tu eşti învierea şi Viaţa, şi odihna robilor tăi, Christoase, Dumnezeul nostru, şi Ție slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi Bunului şi de Viaţă Făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Nu sunt cum ar vrea Creatorul meu să mă vadă, de aceea mai am de lucrat, mai am de spălat cămășile murdărite de noroiul cuvintelor și faptelor mele, de aceea în fiecare dimineață îmi spun că e vremea să pun și eu început bun în fața Sfintei Treimi și-a aproapelui!

Luminița Popa–Scrisul nu este doar inspirație, este și multă muncă. În ce mod te ajută familia să îți poți urma destinul de scriitor profesionist?

Traianus (Traian Vasilcău)–Fără muncă, rămas doar la cheremul inspirației, nu poate ajunge un om la 86 de cărți, nici la mai multe.  E necesar un sacrificiu. Dezicându-te de unele, obții altele, chiar dacă ultimele nu sunt vizibile pentru tot omul. Am parte de o familie, al cărei stindard e Cultura adevărată, majoră, necontrafăcută.

Datorită acesteia am scris cât și cum am scris, cât și cum poate scrie un fir de nisip în timp ce își jinduie marea din apropiata–îndepărtata Visare!

Luminița Popa–Filmul vieții tale cum s-ar numi? Ce titlu de carte ai alege dintre toate pe care le ai deja?

Traianus (Traian Vasilcău)–Ar putea fi „Literă din Dumnezeu” sau „Regăsit în Cer”, sau „Călugăr fără schit”, sau „Sfeșnic în Rugăciune”, sau „Omul-Lacrimă”, sau „Sinceritatea ca Sentință”, sau altul. Să fie bun scenaristul, regizorul, producătorul, și să aleagă titlul potrivit, că au de unde alege.

Luminița Popa–Când ai fost ultima dată la Uniunea Scriitorilor? Ce ai găsit acolo și pe cine?

Traianus (Traian Vasilcău)–Merg o dată în an, ca să plătesc cotizația de membru și să prezint noile mele cărți, fiecare apariție editorială în 3 exemplare, știind că vor fi aruncate la coș, așa cum se procedează, de fapt, cu lucrările scriitorilor ce nu se încadrează în paradigma conducătorilor noștri!

Luminița Popa–Care a fost cel mai neadevărat lucru care s-a spus, scris despre tine și dacă te-a afectat cumva?

Traianus (Traian Vasilcău)–Au fost mai multe. Că n-aș avea gram de talent, că aș fi țigan borât, că aș fi un hoț și-un impostor, care se hrănește din munca altuia… Numai pedofil nu m-a numit nimeni, deocamdată.

Credeam că sunt glume, știam că la începutul studenției mele turbulente am avut parte de mai multe înscenări și capcane întinse, știam că nu putea K.G.B.-ul în perioada Mișcării de Eliberare Națională să lase vreun om revoltat neurmărit, deși primisem de la ei un răspuns oficial că pe numele meu nu există dosar fabricat de instituția în cauză. Lucrătură fină. Cu toate acestea  în anul 2022 m-am dus la  Agenția Națională a Arhivelor a Ministerului Justiției a Republicii Moldova, ca să dau de urmele neiertatei mele vinovății, iar de acolo, după un timp, mi s-a răspuns în scris că, spre regret,  „documentele solicitate nu au fost predate (?) spre păstrare Direcției Generale Arhiva Națională”.

Citesc și recitesc acel răspuns, între timp aflând și alte date despre diabolica lucrare a satrapilor ideologici, de pe când eram un biet student, de-un Ideal înaripat și de Securitate vânat.

De exemplu, prezint doar următorul extras arhivat:

„La manifestarea anticomunistă, organizată de Cenaclul literar-muzical-social-politic „Alexe Mateevici”, la 01 iulie 1989 Traian Vasiliu (corect: Vasilcău) a recitat două poezii. În aceste poezii a răsunat tendențios dorul aprig de Munți și Mare, și de Dunăre. (No. 75)”. Materialul face parte din Arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, inclus în cartea lui Igor Cașu și Igor Șarov „Republica Moldova de la Perestroikă la Independenţă, 1989-1991. Documente secrete din arhiva Comitetului Central al PCM”, Chișinău, Editura „Cartdidact”, 2011.

Acum nici nu mai știu cum să mulțumesc unor colegi pentru că din cauza prea marii lor griji am ajuns din anul 2016 cardiac și dependent de mai multe medicamente compensate de Stat.

Mă rog lui Dumnezeu să le înmulțească zilele și să apuce vremea când sufletul meu iertător îi va putea saluta fără pic de ură și nu-și va mai aminti niciodată de răul, din sminteală, făcut!

Luminița Popa–Ce mare bucurie ai trăit recent și ce așteptări mai ai, de la… tine, dar și de la alții?

Traianus (Traian Vasilcău)–După învierea din moartea numită COVID orice clipă o văd sinonimă cu Bucuria! E mare miracol viața ce ni s-a dat, ce ni s-a REDAT! Acum știu cui să mulțumesc pentru TOATE!

În această continuă stare fiind, nu mai am prea mari așteptări de la mine. Din voia vântului și-a pământului m-am transferat în Voia Preasfântului!

Lucrez în via Lui, El mă mângîie, mă mustră și mă hrănește.

Și cărțile ce mi le dă să le-mplinesc, cu plânsul Pocăinței le închei și tot Lui le trimit, cu pietate!

Luminița Popa– Mulțumesc frumos pentru sufletul acestui interviu, care poți fi numai tu, dragă Traianus!

(Un interviu al elevei clasei a IX-a Nicoleta Caraji cu scriitorul Traian Vasilcău, ambii din Viișoara Edinețului)

 —Cineva asocia cartea cu un ospăț al gândurilor, la care oricine este poftit. Pe cine ați invita dumneavoastră la un astfel de ospăț, și ce bucate literare le-ați propune?

 —Cartea este o cetate de neînvins, dacă este insuflată de Dumnezeu. Ea nu trebuie să aibă termen de garanție limitat, durata ei trebuie să fie Veșnicia și dintre cele două veșnicii ar fi minunat s-o cunoască pe cea Bună! Dacă ar fi un ospăț, l-aș invita pe Creatorul a toate, pe Fiul și Măicuța Lui! Am scris și editat o poezie, se numește „Dumnezeu la o cafea”, în care stau de vorbă cu El. A fost prin 2008-2009, dar și azi îmi mai este dor de acea întâlnire, în doi. Dacă te referi la genurile literare, am scris de toate. Acum câțiva ani ziceam că nu voi scrie niciodată piese de teatru și nici măcar un roman. Ziceam, dar mințeam, fiindcă după acea zicere am scris mai multe piese de teatru, unele liliput, dar și un roman, „Pălămarul”, care poate  fi cartea vieții, morții și-a Reînvierii mele, fizice, nu doar literare.

  —Cum ați stârni gustul pentru lectură tinerei generații?

 —Asta vine din școală și din mediul natural, dar mai ales din Pronia divină. Am înțeles că nu voi putea trăi fără de carte datorită televizunii române și a radioului ieșean și bucureștean, pe care le ascultam pe malul Prutului, până adormeam, dar și grație învățătoarelor mele de limba și literatura română Vera Rusnac din Viișoara și Paulina Rusu din Fetești. Verile mă odihneam activ. Îngrijeam de un copil din sat, ai căror părinți cerșeau prin Rusia, ori pășteam o vacă a vreunei învățătoare–tot cu o carte în desagă eram. Copilul adormea—eu citeam, vaca se întindea pe iarbă să se odihnească–eu mă întindeam la umbra unui copac înverzit cu o carte în mâini. Așa am crescut, ca un copil îmbolnăvit de cărți, Leac pentru care nu mi-a găsit nici mama, nici medicii vremii.

  —Interesul pentru lectură se formează printr-o muncă permanentă. Prin ce caracterizați dumneavoastră această muncă? Și ce simțiți, practicând-o?

 —Simt o mare bucurie citind. M-am născut pentru asta. Cred că la naștere mama nu mi-a dat mai întâi sânul ei, ci o Carte. Altfel nu-mi pot explica boala asta de carte. Când intru într-o bibliotecă sau librărie ochii îmi fug: nu știu pe care s-o las și să n-o iau cu mine. Am impresia că toate cărțile bune stau în acea clipă cu mâinile întinse spre mine, rugându-mă să le iau acasă, imediat.

  —În ce mod vă alegeți titlurile pentru cărțile dumneavoastră, și cât de important considerați că este un titlu în atragerea cititorilor?

 —Foarte important! Lucrez mult la alegerea unui titlu. El trebuie să fie sugestiv, datorită lui cititorul elevat nu va putea trece indiferent pe lângă o carte. Titlul cărții este numele de botez al ei și atunci nu pricep de ce numele unei cărți ar trebui să fie urât, scabros, pornografic, de care să-ți fie scârbă și rușine să-l pronunți la întâlnirile cu cititorii de orișice vârstă?

Cum sunt numele cărților unui scriitor așa este și sufletul lui.

 —Ce e, în viziunea dumneavoastră, o carte de calitate? Dați-ne niște exemple.

 —Sfânta Scriptură este cea mai frumoasă carte din lume și cea mai ziditoare! E și o carte de istorie, și de limbă măiastră, și de cerească Poezie (a se citi: model de Poezie universală), și de comportament, de bune maniere, cum s-ar spune  pe la diverse școli, și de Mântuire!

Citind-o, înveți să trăiești și să fii nemuritor, cunoscând Raiul și Împărăția lui Dumnezeu încă de pe pământ. Noi, scriitorii, trebuie să ne raportăm scurta viață terestră la Dumnezeu, Cel care ni se revelează plenar din această Carte a cărților, insuflată și dictată de Duhul Sfânt!

Alte cărți, care merită a fi menționate, sunt cele care vin din același Izvor de Apă Vie.

 —În societatea actuală asistăm la o criză a lecturii. Unii ar spune că lectura este o activitate depășită. Descoperiți un adevăr în aceste afirmații?

 —Lumea nu mai e cea de pe timpul copilăriei și-a tinereții mele. S-a schimbat, în rău, evident, s-a multrobotizat, citește mai mult, doar că la telefon, iPAD, computer, laptop și fuge de carte ca dracul de tămâie. Iartă-mi sinceritatea, dar eu așa o văd și ceea ce văd aceea spun. Se scriu de mii de ori mai multe cărți decât până acum 30 de ani, când abia venisem la Chișinău; se tipăresc de mii de ori mai multe cărți și se citesc de mii de ori mai puțin cărțile de literatură adevărată. De cele mai multe ori scriitorii stau în fața cărții nou-apărute  și nu știu cui să o dăruiască, de vânzare  nici vorbă  fiind…

 —Cum contribuiți dumneavoastră, ca scriitor, la crearea vorbitorului cult de limba română?

 —Eu scriu și, Slavă Domnului, am ajuns la 85 de cărți de autor, neavând tot atâția ani, și la 14 cărți îngrijite de mine. Am scris și sute de versuri pentru cântece. Mai am în sertare 4 cărți, pentru care sunt condamnat să caut bani ca să le pregătesc pentru editare, apoi să achit și serviciile tipografiei, apoi să mă rog Domnului să mi le ducă, pe aripile Lui, unde  o vrea El: în biblioteci, școli, universități, academii, televiziuni, radiouri, case de cultură, cenacluri etc.

 —Care cărți scrise de dumneavoastră credeți că știu să-l citească pe cititor? (Mă refer la cărțile care plac cititorului).

 —Nu mă plâng. Dumnezeu a fost preabun cu mine. Mi-a dat, pe alocuri, mai mult decât a dat altora și chiar mai mult decât i-aș fi cerut eu vreodată.  E drept că, la un moment, l-am rugat să-mi ia povara din spate, s-o mai împartă și altora, dar nu a îngăduit.

În așa situație fiind, îmi duc și partea de cruce literară, precum pot și precum trebuie să o fac.

Cred că cele 11 volume de Opere Netăcute, editate până acum și volumele 12, 13 și 14 ce urmează să vină pe lume știu să spună cum am trăit, iubit și suferit de la dublul debut editorial din anul 1995 și până în anul 2023, iar romanul „Pălămarul” va da confirmarea apusului și-a Răsăritului unui fir de nisip care am fost, sunt și voi fi!

 —Vă mulțumim  pentru acest interviu, acordat nouă, elevilor și profesorilor din satul dumneavoastră natal.

 —Mulțumesc și eu pentru gândul cel bun, care te-a călăuzit. Dialogul ce l-am purtat vine după multele interviuri realizate de importanți oameni de Cultură și Carte din Moldova, România, Germania, Canada și alte țări. Vă mai spun, la sfârșit, că mi-i dor de Viișoara și de viișoreni și că dorul de care vorbesc este unul mistuitor, care crește de la o carte la alta, în care nu uit niciodată de voi, fiindcă „cine uită nu merită”, așa cum adeverea istoricul, poetul și omul politic Nicolae Iorga, în secolul trecut.

Ideea acestei cărți este de mai demult.

Dacă ani la rînd am realizat programul „Noi vedem cu Inima” doar sub forma unui spectacol cultural-artistic de binefacere pentru copiii sufletului nostru, apoi de la începutul pandemiei COVID am gîndit să nu pierdem ideea și să continuăm acest program sub forma unei cărți ce le-ar aparține.Cum am putea numi acest mic gest al Asociației Obștești de Binefacere „Mereu Aproape” decît o Neuitare, decît o rampă de susținere a persoanelor înzestrate cu aptitudini artistice, în pofida deficiențelor fizice?Prin gestul dezinteresat al unor oameni cu suflet sensibil și generos, care ne-au ajutat сu cît au putut, susţinem acum moral pe cei care poartă în ei, mai mult ca oricine, Adevărata Dragoste de Lumină și Artă.Am trimis propunerea noastră la toate școlile și instituțiile unde studiau copii cu dizabilități.Între timp majoritatea dintre ele au fost închise ori transformate în Centre de plasament temporar.Am așteptat, am tot așteptat vreme de un an, să se mai adauge și alte lucrări la cele primite, și într-un tîrziu am hotărît să tipărim cartea.Întîia carte de acest fel, poate că întîia, într-adevăr, și nu ultima.Fiindcă trăim sub același soare al lui Dumnezeu, Care ne luminează și ne încălzește pe toți, fără discriminare.Pentru împlinirea acestui Vis al NOSTRU inima mă îndeamnă să mulțumesc următorilor binefăcători: Alla Baraliuc, Grigorii Voloșin, Anatol David, Vladimir Ialanji, Valeriu Gladun, Mihai Reus, Mihail Brandis, Vasile Tașcă, Evghenii Romanciuc, Serghei Petrov, Pavel Tanas, Ghenadii Tentiuc, Andrei Staver, Elena Burcă, Ghenadie Bou, Angela Bodiu, Valeriu Cebotari, Elena Crețu, Gheorghe Baciu, Eugen Cazangiu, Dumitru Butnaru, Valentin Răilean, Gianpetro Zannoni, Mihai Costrov, Iurie Pancenco, Vladislav Zdrobău, Serghei Cuznețov, Vitalie Lupușor, Aureliu Șindilă, Dr. Ungureanu, Rodica Șoimu, Ina Pîrgari, Constantin Ojog, Adelina Bumbu, Daniela Țurcan, Ludmila Beliban-Rățoi, Mircea Moraru, Trofim Vrabie, Olga Golubciuc, Valentina Caragia, Iurii Dragunov, Constantin Dovgani, Iulia Ivanova, Ștefan Marian, Alexandr Tucan, Iurie Burlac, Mihai Istrati, Natalia Zlatina, Andrei Bazaochi, Nicolae Sălăgean și, în mod deosebit, lui Alexandru Grabazei, a cărui fremătare de Suflet a fost una hotărîtoare pentru derularea acestei acțiuni.Să fie sănătoși cu toții și să se bucure de faptul că această carte va rămîne în bibliotecile municipale, în Biblioteca Națională, în bibliotecile instituțiilor unde învață copilașii incluși, și în Inima noastră, care VEDE mai bine, uneori, decît ochii larg deschiși către lumea unde ni-i dat să trăim Împreună!

Traian Vasilcău (Traianus)

…

Puțini știu că autorul acestor rînduri, cînd a venit pe lume, nu și-a mai găsittatăl în viață.Puțini știu că, fiind într-o situație complicată, mama, rămasă cu 5 copii, i-a dus pe doi dintre ei la școala-internat din Fălești, deja închisă. Cei doi au fost o soră de-a mea și eu, elev în clasa I.Mama ne-a vizitat la Crăciun și am plîns în trei.Mama ne-a vizitat și la Paște, cînd am plîns în trei și i-am spus precum convenisem cu sora: ori rămîne și ea cu noi, ori plecăm acasă cu toții.Mama a tăcut și, plîngînd, s-a dus la director.A scris cerere că ne ia acasă, la Viișoara Edinețului, cît de greu i-ar fi mai departe!De atunci cînd văd un copilaș orfan sau bolnav parcă sunt eu acela.Și fiindcă nu sunt Dumnezeu ca să-l pot ridica din durere, fac și eu ce îmi eîngăduit de Mai Marele lumilor toate.Scriu și în felul acesta simt că nu-l las, pentru o clipă măcar, singur pe o planetă arhiplină de oameni!Așa cum am fost și eu, de atîtea ori.Și nu era cine să scrie durerea mea pe-o hîrtie și, lipindu-i aripi, s-o zboaresus, tot mai sus, pînă la al nouălea cer!

Traian Vasilcău (Traianus)

(Un interviu de Nina Jovmir cu Traian Vasilcău (Traianus)

Partea I

–Sinceritatea e o floare rară, care rodește doar în omul de noblețe, spunea Shakespeare.

Cunoscîndu-vă ca pe un om de noblețe, sper la un dialog sincer despre interferența Muzicii cu Poezia și despre multe alte virtuți și vicii umane, dar nu înainte de a răspunde la tradiționala noastră anchetă.

–Numele și prenumele?

–Vasilcău Traian.

–De cîte ori deja pămîntul a ocolit soarele cu dumneata în cîrcă?

–Sunt 34 de ani de atunci.

–În ce zodie v-ați născut?

–Sunt o zodie cam greu de suportat. E vorba de un berbec încornorat.

–Eu cred că e o zodie bună. De regulă, ce-și planifică realizează. Locul nașterii?

–Comuna Viișoara, județul Edineț, fostul județ Hotin.

–Cine sunt acei care v-au adus pe lume?

–Tatăl meu, pe care-l știu doar din amintiri, pentru că în momentul cînd apărusem pe lume, el plecase deja, era Nicolae și maică-mea Varvara, zisă Vera, din fostul raion Camenca, apoi Florești, fostul județ Soroca. Tata un timp a lucrat și secretar al Primăriei Adășeni din județul Dorohoi, acum Botoșani.

–Universitățile dumneavoastră?

–Cea de acasă și cea Pedagogică “Ion Creangă”.

–Profesia?

–Ar fi istoric, deși am fost, aș spune, ca un turist prin Istorie. Am obținut ce-am căutat, de fapt, în Istorie, dar nu am progresat prea mult. Am ales Literatura.

–Cum vă definiți temperamentul?

–Nebunesc, sturlubatic, ironic, unul rarisim, deși nu cred că unul foarte bun.

–Dacă e să-l definim în mod științific ar fi holeric?

–Holeric sau devieri de la normalitate. De la realitate, să-i spunem.

–Cum considerați: care e averea cea mai mare pe care o posedați?

–Sufletul, probabil.

–În ce credeți cu sfințenie?

–În Măreția sufletului asupra urii, asupra minciunii și asupra răului, în general. Cred că Sufletul este drapelul fiecărui om, ce trebuie să rămînă în el și să nu și-l ucidă.

–Ce admirați cel mai mult la semenii dumneavoastră?

–Surîsul neprefăcut și dragostea adevărată.

–Care dintre virtuți vă e cea mai aproape?

–Harul divin, dăinuitor în omul Ales.

–Ce vicii condamnați?

–Alcoolul, dar în cea mai mare măsură, totuși, cruzimea, ferocitatea cu care acționează omul în plin mileniul III.

–“Cînd o aud, schimbat pămîntu-mi pare/De-o frumusețe și mai răpitoare./Copaci-n codru brațe goale-ntind,/Iar florile extatice se-aprind”.

Așa definea Muzica poetul Paul Mihnea. Ce înseamnă Muzica pentru poetul Traianus?

–Îmi pare bine că v-ați adus aminte de Paul Mihnea. Din păcate, de acest mare poet, care a revoluționat sonetul în mileniul II nu-și prea aduce aminte nimeni.

Pentru mine Muzica ce-ar fi? Ar fi prima dintre arte, am și spus într-o poezie. Muzica dă tonul celorlalte șase arte și în ea, practic, toate aceste arte restante se întruchipează, se regăsesc.

–Vă refereați la Paul Mihnea. Mie-mi place foarte mult poezia lui. Am descoperit-o vreo cinci-șase ani în urmă, dar l-am găsit atît de contemporan și, în comparație cu poeții din pleiada lui, era foarte progresist, revoluționar. Tot cu referință la Muzică, în poezia intitulată: „Ție, Muzică”, Paul Mihnea spunea: „O, Muzică, suavul meu supliciu,/De ce nu pot, tortură, fără tine?”. E o poezie lungă, are vreo 12 strofe și toate dedicate Muzicii. Sunt ca niște ode aduse acestei Arte nepereche!

–Muzica era marele lui viciu, care poate fi acceptat, ca să-i spun așa, marele lui drog. Am fost la el acasă, l-am vizitat, am și realizat un interviu cu el și preferințele lui erau Bach și Beethoven, dar și Enescu era un mare creator de Muzică pentru Poet. Era și firesc să se fi inspirat un mare creator de sonete din creația corifeilor Muzicii.

–Ceea ce m-a mai impresionat la el e că are mai multe poezii dedicate, într-adevăr, corifeilor Muzicii. Una se intitulează “Menuetul lui Boccherini”, alta „Herbert von Karajan”, „Lui Sviatoslav Richter”…

–El a fost dominat de Muzică, ceea ce și caracterizează muzicalitatea și sonoritatea poeziei sale.

– Dacă la maturitate între-o anumită persoană și Muzică se constituie un mariaj fericit, să știți că logodna s-a produs în adolescență, iar dragostea s-a înfiripat în copilărie, spunea o minte luminată.

Vă rog să vă amintiți, pentru început, de muzica din copilăria dumneavoastră.

–Muzica din copilăria mea era una tristă, pentru că după ce-am apărut pe lume și mi-am dat seama că din firescul unei familii lipsește ceva…

–Substanțial.

–Evident, lipsea tatăl meu, atunci chiar și orice cîntec de pasăre mi se părea venit dintr-o altă lume, deși pe parcurs, doinele, mai ales, m-au făcut, într-un fel, căutîndu-l în memorie și-n amintiri, să-l regăsesc acolo. Muzica din copilăria mea a fost cea preponderent românească.  La noi, în satele de pe malul stîng al Prutului, pînă în ziua de azi nu se prea recepționează televiziunea moldovenească și toți pe atunci, elevi fiind, prindeam televiziunea românească și radioul de la București și Iași. L-am ascultat doar pe Aurelian Andreescu, Janina Matei, Mihaela Runceanu, Dida Drăgan, Olimpia Panciu, Eva Kiss, Cornel Constantiniu, dacă e să mă refer la muzica ușoară, apoi venea Marcel Budală, sigur Irina Loghin, Efta Botoca, lăutarii de pe timpuri, interpreții de operă, corul Radioteleviziunii, condus de Voicu Enăchescu, orchestra lui Sile Dinicu, marii actori de la București Amza Pelea, Toma Caragiu etc. Asta a fost școala mea, inclusiv poeții lecturați la Radio Iași de către actorii Teatrului „Vasile Alecsandri” și „Luceafărul” din Iași. Acolo am și auzit vocea lui Mihail Sadoveanu, recitind din versurile lui Eminescu, la Chișinău colegii mei auzindu-l mai tîrziu, abia după anii ‘90.

Această plenitudine, această legătură a mea cu Muzica mi-a favorizat, într-un fel, destinul. Și cărțile mele necitite au fost substituite prin aceste emisiuni.

–Ne-ați spus așa, foarte concentrat, care vă sunt preferințele pentru Muzică, dar eu propun s-o luăm, totuși, de la un capăt și să ne referim mai în detalii la fiecare dintre genurile muzicale. Mihai Eminescu spunea că folclorul este expresia cea mai directă a sentimentelor și a gîndirii umane. El mai zicea că folclorul e mai curat ca lamura și mai scump ca aurul. V-aș întreba, dintre interpreții de la noi cine vă place și care e atitudinea dumneavoastră față de folclorul nostru?

–Mie-mi place folclorul autentic, cel necontrafăcut. Deși, dacă vorbim de folclorul din Basarabia și cel din România, cel distinct este tot mai sporadic, aproape că și dispare din repertoriul interpreților și din cel al marilor interpreți. Rezerve de folclor, din acest zăcămînt fără margini există neexplorate pentru multe sute de ani înainte.

–Îmi permit să polemizez cu dumneavoastră. În perioada de la urmă, totuși, situația s-a redresat. Mă bucur foarte mult de acele sute de “Tălăncuțe”, care au apărut…

–În mare măsură după ce-au apărut au și dispărut. N-au mai rămas decît două-trei dintre ele. Pe atunci părea o modă, deși nu era așa. Sau chiar dacă ar fi fost așa, era o modă pozitivă apariția acestor formații pe zi ce trecea, însă dacă vorbim de folclorul adus în scenă de orchestrele profesioniste, de interpreții profesioniști la care mă refeream, vedem că maeștrii noștri în Artă propagă un folclor scris de ei înșiși: muzică și text sau este aruncat textul de bază, unul original și plasat în loc un text scris de ei înșiși, care nu sunt nici poeți, nici facultatea de-a scrie un text profund și înțelept nu o au, așa cum a fost scris de poporul nostru.

–Aici parțial aveți dreptate, dar mi se pare că e o temă foarte amplă de discuții, căreia i-am putea dedica, poate, un șir de emisiuni.

–Locul unde nu intervin interpreții noștri profesioniști, și e bine că nu intervin, este doina și balada, care sunt valorile folclorice unde nu prea au străbătut coasele chitsch-ului.

–Dacă e să luăm aici un respiro muzical și să ascultăm o creație de folclor autentic sau inspirată din folclor, care ar fi ea?

–Dacă e inspirată din folclor, atunci ar putea fi și “Miorița” lui Nicolae Sulac, una din puținele lucrări ale Maestrului, care-mi place pînă în ziua de azi, pentru că și el, cu părere de rău, a intervenit în folclor, nu cu cele mai bune sentimente—uneori.

Această „Mioriță” cred că îl reprezintă și acum. Sau putem asculta „Balada” lui Ciprian Porumbescu sau „În amintirea lăutarilor”, o piesă anonimă, dar adusă în scenă și datorită aranjamentului și interpretării lui Nicolae Botgros.

–Lăsați alegerea la discreția mea?

–Exact.

–Acum aș vrea să întreb care e atitudinea dumneavoastră față de romanță? Despre ea vestitul Harry Negrin, autorul cărții dedicate reginei romanței, Ioana Radu, spunea:”Romanța revine în vîrtejul vieții de zbucium, condensînd în spațiul unei clipe nostalgice ploile iubirii de prin vîrstele multe”. Ce înseamnă romanța pentru dumneavoastră și dacă vă place romanța?

–Baza romanței, în fond, este poezia. Și atunci fiind poet, nu ai dreptul moral să nu accepți romanța.

–Vă întreb acest lucru, deoarece, după mine, sunteți încă foarte tînăr și e cunoscut faptul că nu tuturor le place romanța.

–Romanța este un gen profund, aș spune eu, al Muzicii în cazul cînd tînărul, luat ca vîrstă, acceptă această profunzime și o regăsește în filosofie, în scriitură, în alte domenii, atunci cred că romanța face parte și ea din sufletul omului.

În ea se regăsește profunzimea, iar omul dacă acceptă această profunzime, o acceptă în toate domeniile și-n toate genurile.

–Aveți o romanță preferată, pe care ați dori s-o ascultați?

–Am auzit o romanță, ce-mi place pînă în ziua de azi. A fost scrisă acum trei ani, probabil, a sunat în secțiunea Creație a Festivalului “Crizantema de argint”, a interpretat-o Ioana Căpraru pe un text de Galina Furdui. E vorba de Eminescu, o romanță foarte bună.

–Da, noi o difuzăm frecvent și m-a bucurat foarte mult faptul că a fost preluată în repertoriu de mai multe cîntărețe și, practic, nu există o ediție a “Crizantemei de argint” unde să nu fie interpretată de o interpretă sau alta în Concurs.

–Se zice că Opera seamănă cu iubirea, deși te satură repede, te întorci mereu la ea. Așa spunea Gustave Flaubert. V-aș întreba dacă vă place Opera și de ce?

–Spre Operă am fost mai puțin dus, ba chiar aș spune că sunt restant la acest capitol. Am fost restant și la muzica nouă, pe care am descoperit-o acum cîteva anotimpuri. Ca să vă spun sincer, n-am fost niciodată în sala Operei și trebuie să fiu sincer, pentru că Sinceritatea, după mine, este o Sentință. Am și un volum, care se cheamă: “Sinceritatea ca Sentință”. Operele vizionate, puține dintre ele, la televizor, nu mi-au putut crea o imagine prea amplă și, poate, că nici nu m-au convins pînă la sfîrșit că merită și că trebuie să accept și acest gen, și, poate, chiar să-l și iubesc. Dar cred că nu este prea tîrziu.

–De vină sunt, probabil, libretele foarte ușuratice, nu prea profunde…

–Sigur. Libretul lui Victor Teleucă din Opera “Decebal” de Theodor Zgureanu m-a convins că merită ascultat acest gen, merită să-i acorzi atenția…

–Eu mă refeream la Opera italiană, în special.

–Chiar și ieri la spectacolul de închidere al Festivalului de muzică nouă am ascultat monologul lui Ștefan cel Mare de Gheorghe Mustea, dintr-o Operă la care lucrează. Cred că acest libret vine, într-un fel, să readucă Opera în viața mea. Sunt atîtea genuri de muzică spre care omul mai are timp și posibilități să ajungă.

–Acum aș vrea să ne vorbiți despre muzica nouă. V-am văzut frecvent în sălile de concert, la festivalul menționat. Ce vă aduce în sălile de concert?

–Nu puteam să accept acest gen acum doi ani de zile. Nu eram predispus. După o suită de intervenții ale soției mele, care este realizator de emisiuni muzicale la TV Moldova 1, după un șir întreg de CD-uri ascultate, am regăsit unele stări similare cu stările mele din poezie și chiar mi-au părut interesante aceste neglijări de tabu-uri, aceste spulberări de stereotipuri, pe care le promovează acest fel de muzică.

–Chiar aveți o colaborare directă cu Ghenadie Ciobanu…

–Am realizat și o lucrare, ce se numește “De dincolo”. E vorba de un geam, pe care nu-l prea vedem, un geam invizibil, de după care regăsim o altă lume. Margareta Budei a interpretat-o. Sperăm s-o definitiveze pînă la sfîrșit. Cu ea compozitorul va fi prezent și la Festivalul „Toamna Clujeană”. Nu în zadar la acest festival majoritatea pieselor sunt interpretate de formația „Ars Poetica”. Iată și aici e o similitudine între Muzică și Poezie, deși eu cred că această muzică este, totuși, a viitorului, nu este nici a trecutului, nici a prezentului; ea are conotații ale tradiției în ea, este o interferență între tradiție și modernitate, deși acceptă mai mult modernitatea; este o avangardă de după avangardă; genul cel mai modern din muzica academică, muzică ce peste cîteva decenii va fi și ea una clasică și considerată drept una depășită, și alții vor scrie o muzică supernova sau cum se va mai numi ea, lucru pe care nu-l știm, cert fiind faptul că, deși adună puțini spectatori, este un gen foarte interesant, este un gen profund, aș spune eu.

–După părerea dumneavoastră, de ce această muzică adună un public atît de mic?

–Pe timpuri nici Opera nu aduna mai mulți spectatori nici pe la noi. Nici muzica lui Mozart nu era adorată pe la palate, nu era aplaudată. Marii compozitori nu erau recunoscuți, despre ei se spunea că sunt descendenți ai diavolului, interpreți ca Stradivarius…

–Chiar și Paganini…

–Da, iar Stradivarius nici nu a fost înmormîntat în țara sa, însă după ani și ani în Italia se organizează și un festival în memoria lui. Cred că mergînd spre această muzică trebuie să depui un mare efort de a te autodepăși, ca să fii un spectator fidel sau măcar unul cu chemare spre acest gen de muzică. Este un gen aflat la interferența filosofiei cu poezia. Dacă e să fac anumite similitudini, ar trebui să spun că un om care acceptă filosofia nu poate să nu accepte și această muzică. Sau un om care acceptă poezia foarte bună.

–Poate și din partea organizatorilor trebuie să se depună mai multe eforturi pentru a aduce această muzică mai aproape de ascultător, de spectator? Ce creație din muzica nouă ați dori să ascultați?

–M-am referit prea mult la muzica nouă și prea puțin la Operă, deși din “Trubadurul” de Verdi aș dori, dacă se poate, să-mi oferiți ceva.

–Cu plăcere.

–Iar din muzica nouă… nu știu dacă aveți “Protestele” lui Ghenadie Ciobanu sau o altă lucrare de-a sa.

–…Marele compozitor german Richard Wagner spunea:”Nu pot cuprinde spiritul Muzicii altfel decît în iubire”, iar George Enescu, parcă susținîndu-l, completa:”Inspirat nu poți fi decît muncind, învățînd și iubind”. V-aș întreba pe dumneavoastră ce-o fi fiind acest fior inexplicabil, acest sentiment atît de rîvnit de toată lumea, care Dragoste se numește?

–În acest sentiment, aflat și el pe cale de dispariție, în această societate tehnocrată, în această lume internetizată la maximum, Dragostea nu se prea regăsește. O spun cu mare părere de rău, că nu se prea regăsește nici în cărți. Se regăsește în cîntece, deși ea și acolo se regăsește repetată, totuși, chiar dacă acest sentiment este unul irepetabil, pe care-l trăiește fiecare om, nerepetîndu-l dintr-o altă lume, dintr-o altă viață.

Fiecare om își trăiește iubirea ca pe propria lui viață. Ca pe propriul lui destin. Nu știu, încă nu a găsit nimeni, probabil, vreo definiție acestui sentiment, una plauzibilă, ce-ar putea împăca toate neîmpăcările. Mai rămîne valabilă și astăzi fraza lui Fiodor Dostoievski, care a spus că „frumusețea va salva lumea”, frumusețe care nu e decît un sinonim al Iubirii sau e chiar Iubirea însăși, da.

Va salva lumea? Eu aș spune: Ar putea salva lumea.

–Acum voi dezvălui motivul din care am insistat să vă invit anume pe dumneavoastră la această emisiune, deoarece acum vreo 3-4 ani am găsit, întîmplător, cîteva plachete de versuri ale dumneavoastră și m-au impresionat plăcut, m-au captivat foarte mult prin sinceritatea dumneavoastră.

–Erau la faza incepientă a creației mele.

–Da, însă, oricum, foarte mulți poeți vor s-o facă așa, pe filosoful, însă nu prea spun lucrurilor pe nume. Și la dumneavoastră sunt aceste lucruri, dar, totuși, este și o sinceritate directă.

–Debordantă.

–Da, eu aceasta apreciez cel mai mult la poeți și în „Poem” dumneavoastră spuneați :„Dragostea e-o boală grea,/Nu pot, dragă, fără ea/Și-o sărut că-i boala mea”.

Ca și poezia „Jurnal”, în vers alb, care de-asemenea m-a impresionat: „Ce să fac?/Mă gîndeam la tine/Și mă gîndeam la noi./Doi cai albi,/Ca de zăpadă,/Ne făceau semne/Să-i înșeuăm la noapte/Și să fugim în munții mei de gînduri și de dor”.

Și urmează.

Niște lucruri originale, niște trăiri specifice dumneavoastră. Dacă nu aveți nimic împotrivă, aș vrea să ne recitați cîteva versuri de-ale dumneavoastră, poate din cele dedicate Dragostei.

–O bună parte dintre ele au și fost cîntate. Mă refer la volumele de debut. Păcat că a plecat într-o altă dimensiune Licu Goncear, cel ce a fost, poate, unul dintre puținii interpreți, cantautori, care a știut să descopere poezia mea și să-i dea glas. El era un cititor împătimit de poezie. Locuiește în Spania de o habă de timp. Sperăm să ne aducă vești muzicale și de-acolo, pentru că sunt sigur de faptul că aceasta este o boală pe care nu și-o va putea vindeca niciodată. Dacă vă referiți la cele două cărți ale mele de debut, anume el a găsit acolo cîteva poeme, inclusiv „Posibila iertare”, ce a devenit foarte cunoscută după ce a interpretat-o Licu Goncear. Dacă am vorbit despre doină, despre faptul că doinele, mai ales cele interpretate la taragotul lui Luca Novac, mă impulsionează enorm, cît și cele interpretate de doinitorul Achim Nica din Timișoara, cît și de alți artiști din Ardeal, atunci trebuie să știți că ele m-au făcut să scriu un fel de cîntece populare; eu așa și le numesc, în mare parte: Cîntec popular, ca în virtutea dispariției numelui meu de pe copertă, într-o zi, ele să rămînă anonime.

Or, ce-și dorește mai mult un autor, decît să rămînă un anonim, pentru că operele autorilor anonimi sunt cîntate, sunt pe buzele tuturor?

–Cred că nu toți vor asta. Foarte mulți vor să-și vadă numele incrustate în istorie.

(Urmează un braț de versuri în lectura autorului).

–Vorbeam de sinceritatea dumneavoastră și m-au impresionat mai multe poeme. Vreau să citez doar o strofă din „Poeme fără nume”, strofa a doua: „Azi mă despart de tine ca de-un nufăr,/Pe care rîu-n drumul lui îl ia./Ești mănăstirea rară-n care sufăr./A tuturor fiind, nu ești a mea”.

–E în legătură cu muzica. Am și cîntat o perioadă într-o formație, care pe cît de repede a apărut pe cerul muzicii ușoare, tot pe atît de repede a și dispărut. Am devenit laureați ai Festivalului „Galbenă gutuie”, prima ediție, unde era Iurie Sadovnic președintele juriului, după care ne-am răzlețit. Eu am ales Poezia, ceilalți s-au îndreptat spre alte tărîmuri de vis și în felul ăsta am considerat că Poezia este tărîmul spre care  am o chemare mult mai mare decît Muzica, deși Muzica n-am părăsit-o.

–Poate ne fredonați ceva.

–Nu…

–Aveți nevoie de acompaniament?

–Eu cred că Poezia este, totuși, cea care mă reprezintă acum, iar Muzica să rămînă fredonată în gînduri doar. Orice poezie care pe timpuri mi-o scriam, o și cîntam. Deci, avea o melodie a ei, separată.

–Considerați muzicalitatea o condiție sine qua non a poeziei?

–Sigur, numai nu de dragul muzicalității. Și nu rima de dragul rimei. Muzicalitatea este o haină de gală a Poeziei. Ca să realizezi o poezie metaforică, profundă, cantabilă și sonoră, trebuie să ai tenacitate de giuvaiergiu, pentru că o poezie în vers alb se dă mai ușor decît una ritmată, decît una care poate fi ușor cîntată.

–Dacă ați avea studii de compoziție, atunci fiecare poezie ar putea fi un cîntec.

–Da, un cîntec nesfîrșit. Pentru că fiecare poezie a mea pare a fi o continuare a unei nesfîrșite poezii, ca niște variațiuni ale unui singur cîntec.

–Indiferent ce spune gura, ce poziție ia corpul, să știți că sufletul omului îndrăgostit e îngenuncheat totdeauna. Așa să fie? Și o altă întrebare ar fi: Dacă la vîrsta dumneavoastră tînără ați avea vreodată ocazia să iubiți atît de profund, încît să puteți spune: „De n-ai fi tu cum te-am visat,/Eu n-aș fi iubit cu păcat?”.

–Eu și iubesc, și trăiesc în această iubire. Și nu pot spune la timpul trecut că am avut o iubire cum nu a fost alta și am iubit cum n-a iubit nimeni sub soare și stele. Ca să-l repet pe Dante, care spunea că „Iubirea mișcă soarele și luna de pe cer”. Deci, iubirea-n viața mea îmi aduce soarele în suflet și-mi coboară-n priviri toate stelele bolții.

–Iubirea dumneavoastră poartă doar un nume?

–Și-un prenume.

–Desigur că la această temă nu putem să ne aprofundăm atît de mult, că pot deveni indiscretă, dar oricum aș vrea să mai concretizez niște momente. Se zice că Dragostea e aidoma unui prînz. Femeia servește întîi bucatele reci, apoi cele fierbinți, dar bărbații sunt ca și copiii, doresc să înceapă direct cu desertul. Și dacă femeia-i permite, el își va pierde curînd pofta de mîncare. Mai e la modă acum acest punct de vedere din codul bunelor maniere?

–Aici trebuie să fac tangență cu un gînd pe care l-am proliferat la începutul acestei discuții, unde spuneam că Dragostea ar putea în curînd să fie inclusă doar în Cărțile Roșii ale Umanității, în timp ce barbarismul din oameni galopează fără poprire. Am găsit și răspuns la acest lucru, pentru că Dragostea este substituită acum printr-un (a)sentiment atroce, care se numește: instinct. La noi aproape că instinctul poartă masca Dragostei, ceea ce n-ar trebui să se întîmple.

–Se zice că singurătatea este lacrima sufletului rănit de iubire și vis. Oare există arme și remedii de luptă împotriva singurătății?

–Eu nu cred că singurătatea este un lucru atît de negativ, încît trebuie să luptăm cu ea ori contra ei. Eu cred că singurătatea este unicul nostru Aproape, și unicul nostru moment de a medita profund asupra lucrurilor. Sigur, lumea nu prea mai are timp să citească, să meargă la un spectacol, iar această singurătate—5 minute de singurătate în zi—ar face-o să mediteze asupra  lucrurilor. „Un veac de singurătate”  l-ar schingiui pe om, l-ar face să se sinucidă, însă o doză anumită de singurătate nu face rău nimănui. Aceeași lectură a unei cărți sau ascultarea unei Muzici omul o face în singurătate. Aceeași rugăciune făcută în gînd este iarăși un Rod al singurătății omului. Am o poezie în care spun că „Singurătatea mi-i casă” și alte definiții. Singurătatea naște poezii. Toate lucrările mele, într-un fel, sunt inspirate de singurătate. N-o ador pe viață. Nu pot spune că ea e „mireasa sufletului meu”, ca să-l citez pe Eminescu, sau ea mă domină, sau în brațele ei mă simt cel mai bine, nu, dar singurătatea, la sigur, nu-mi e un dușman.

–Domnule Traian Vasilcău, se zice că „cerul visează stele, iar pămîntul amor”. Așa gîndea Mihai Eminescu. Vă propun acum un ping-pong din catrenele dedicate Dragostei, culese din cărțile dumneavoastră.

(Urmează ping-pongul).

–Despre Dragoste, doamnă Nina Jovmir, am putea vorbi la nesfîrșit. Din toată Liga poeților lumii am putea selecta infinite poezii și catrene, pentru că Dragostea merită acest gest al creatorilor, care și în mileniul III nu au găsit un alt rîu de inspirație, mai magnific și mai necesar decît Dragostea, fiindcă izvor este prea puțin spus în acest sens. Dragostea, această floare, pe care dacă n-o avem, trebuie s-o împrumutăm, s-o cumpărăm, s-o găsim pe la negustorii cerești și s-o purtăm la reverul inimii în fiecare zi.

–Nu v-am întrebat nimic despre muzica clasică, dacă vă place, care e atitudinea dumneavoastră față de acest gen de muzică?

–Pînă mai ieri acceptam doar muzica clasică în care era prezentă melodicitatea. Piese gen: „Sonata lunii”, unele recviemuri… În poezia mea se regăsește, împletit, un lucru ce-l caut și-n muzică: seninătatea cu tragismul. Această îmbinare a zilei cu noaptea, a luminii cu întunericul… Căutam și în muzică această îmbinare a melodicității cu Triumful, cu durerea, cu bezna, pînă la urmă bezna fiind străfulgerată de soare, dar acest joc al umbrelor, în care sunt ancorate ziua și noaptea este important pentru creație. Mă regăseam aici, precum scriam: „Eu din tristețe-mi fac o bucurie/Și-ți bat cu ea în geam, că te iubesc”.

Dacă o lucrare conține chintesența valorii ori chintesența marelui Suflet, atunci ea nu va fi depășită niciodată în timp.

–Și acum în loc de epilog—un chestionar de  final. Dacă vi s-ar comanda să scrieți o carte ce v-ar reprezenta, ce subiect ați alege? Vorbim de proză.

–Poate un subiect similar lui Hemingway în „Bătrînul și marea”. Un subiect unde ar fi prezentă nostalgia unei lumi pierdute sau după o lume visată, una irealizabilă, ireală, dar care a existat, totuși, în sufletul și în imaginația unui om.

–Obișnuiți să discutați cu sine? Dacă Da, ce vă întrebați, de regulă? Cum vă comportați cu sine?

–De nenumărate ori, pentru că această scriere, această Lucrare în Cuvînt, precum îi spune Grigore Vieru, este un chestionar permanent cu tine însuți și o luptă acerbă între ce ești și ce-ai vrea să fii. „Nu sunt ce par a fi”, spunea Ion Minulescu.

Noi toți dorim să fim ceea ce nu parem a fi.

Doar într-o discuție permanentă cu sinele propriu am putea să avem șansa de-a ne debarasa de eul nostru negativ. Căutarea visului pierdut sau căutarea unui alter ego se produce doar atunci cînd știm să găsim limbaj comun cu sinele nostru.

–Dacă ați poseda o forță divină, ce ați face ca fiecare zi să devină o treaptă către perfecțiune? Către Lumină, către Frumos în societatea noastră?

–Nu știu dacă aș putea răspunde la o asemenea întrebare. Creatorul Universului s-ar putea supăra pe mine.  Aș stîrni mînia cerurilor prin faptul că aș lua locul lui Dumnezeu, dar în cazul c-aș avea un pic de forță miraculoasă aș încerca să readuc Sufletul în oameni, Lumina și candoarea pe care această lume și le pierde în orice noapte și zi.

–Dacă ați fi în cercul prietenilor și ați fi rugat să le cîntați ceva, care ar fi acea creație?

–Ar fi enorm de multe. Seri nesfîrșite, un concert în care aș căuta să găsesc acea melodie, ce-ar face ca inimile tuturor să triumfe într-o Odă a Bucuriei!

–Obișnuiți să cîntați cînd vă întîlniți cu prietenii?

–Cînt și în momentele de singurătate și în momentele de întîlnire cu prietenii. Pentru că eu consider cîntecul un zăcămînt, pe care nu ți-l poate fura nimeni.

–Dacă ar fi să-i fredonați la ureche omului drag o melodie, care ar fi ea?

–Poate o doină, fiindcă prin doină poate și Poezia să ajungă mai ușor la sufletul omului.

–Dar nu s-ar supăra iubita să-i cîntați o doină?

–Iubitei mele îi plac operele de valoare, iar doina nefiind decît una din multele ei preferințe muzicale.

–Domnule Traian Vasilcău, recunosc că mi-a făcut plăcere să dialoghez cu dumneavoastră. Mi-am dorit demult acest lucru, dar nu știu de ce nu prea îndrăzneam. Vă mulțumesc mult pentru participarea la emisiune, pentru sinceritatea de care ați dat dovadă. Vă doresc în continuare mari succese, să ne mai bucurați cu plachetele dumneavoastră de versuri care emoționează și ne fac mai sensibili, mai buni.

–Eu vă mulțumesc pentru invitație. Mă bucur că ați făcut rost de cărțile mele.

Cărțile își găsesc și ele loc tot mai puțin în lume sau drumul lor este tot mai plin de obstacole către Sufletul omului, iar o carte care nu ajunge la destinatar poate fi considerată o carte ratată.

–Vă mulțumesc.

Radio Moldova,

2004

(Partea II va urma)

Lucrarea subsemnatului va fi dedicată descifrării unui rost dintr-un distih dabijian, despre care Adrian Păunescu a scris că este genial, iar Ioan Alexandru a zis că este un poem memorabil!

„Doru-mi-i de Dumneavoastră:

Ca unui zid – de o fereastră”.

Nu am pretenția că voi putea exprima unicul rost ascuns în distih, ci doar unul dintre acestea.

Reciți aceste cuvinte ca pe-o rugăciune și simți cum toată făptura ți-i numai Dor.

Un intraductibil sentiment, fior sau boală, acest dor nevindecat, de care românii nu se vor putea lepăda niciodată, ca de aripile ori aripa de sub cămașă, făcând trimitere la o altă cutremurătoare metaforă dabijiană.

Vai de criticii care declară că poetul de la Codrenii Cimișliei a suferit de metaforită, care, în viziunea lor vizuinară, e ceva inadmisibil pentru un scriitor.

Ba din contra!-zicem noi, ceilalți, cine suferă de preadulcele dor al Metaforei și îl cunoaște, amplificându-l și dăruindu-l umanității, este de trei ori Fericitul și nu un păgubit, nici un păgubitor de suflete, pe care tot el le păstorește din Dor și cu Dor.

Un dor obișnuit?-ne vom întreba?

Un dor sfânt, de care au parte doar îngerii lui Dumnezeu?

Poeții, cel puțin unii dintre ei, pot completa armata angelică a Supremului Împărat?

Mai multe sunt întrebările decât răspunsurile aflate, într-o lume, unde, vorba lui Mihai Eminescu, „omul de rând are aceleași apucături: să mănânce, să bea, să se-mbrace, să alerge după fuste, copii să facă, să sperie lumea, strâmbându-se în fel și chip, ca să pară mai mult decât ceea ce este; acesta i-i scopul în vederea căruia intră omul în ființă. Nu-i așa, domnule, nu-i!”.

Mihai Eminescu avea, bineînțeles, în vedere lipsa de dor sublim a românului din timpul său antum.

Nu știu dacă v-ați gândit vreodată la cine s-a referit Nicolae Dabija în primul vers din analizatul distih:

Doru-mi-i de Dumneavoastră.

Doru-mi-i de Tine, Doamne, a dorit să spună poetul, nevoit să poarte într-o mână o stea, cu ale cărei colțuri a scris, și o sabie de dor înflorit într-alta.

Cât a trăit pe-acest pământ, vorba lui, a avut un dor nepotolit de Dumnezeu, de Dumneavoastră, de Dumnezeul din orice om bun și cu Dor.

Dor găsit, uneori sau deseori sau totdeauna?

Un om fără Dor nu avea să ia parte la toate bucuriile și durerile compatrioților săi, care îl rugau să le fie Aproape.

Un om fără Dor nu avea să-și jertfească veacul pentru dezrobirea celorlalți, mulți și obidiți semeni.

Un om fără Dor ar fi ales huzurul și nu nesomnul, de dragul și întru mântuirea sufletelor cititorilor lui.

Printr-un om fără Dor n-ar fi lucrat Cuvântul Atoateștiutorului nostru.

Un om fără Dor n-ar fi acceptat să fie Apostol al Neamului românesc din Basarabia, știind cum și-au terminat existența pământească toți Apostolii Domnului Iisus Christos, cu excepția lui Ioan!

Dar unui om cu “doruri interzise” cum îi este dat să trăiască, viața fiindu-i un continuu “maraton printre gloanțe?”.

Acel om, frații mei, a fost Nicolae Dabija, al cărui mesaj, după Mihai Cimpoi, „era plin de dor, pe care-l credea pe bună dreptate etern”.

Eugen Simion menționează că „poetul este mai întâi un preot care, prin rugăciunile lui, dezleagă norii și provoacă ploile binefăcătoare”.

Din dor și drag de neamul său, bineînțeles.

Din dorul asemuit unei ferestre săpate în zid, prin care să năvălească Lumina lui Dumnezeu.

Iată ce este dorul cel mare, care răbufnește precum izvorul nestăvilit al Luminii printr-o fereastră ce are legătură directă cu cerurile din Înalt.

Din “cerul lăuntric” al poetului urcând spre pridvorul Creatorului fără de început și sfârșit.

Talent și dimensiune mesianică, conform adeveririi lui Eugen Simion, Poetul hărăzit nouă, românilor și, mai ales, basarabenilor ostracizați de veacuri, Nicolae Dabija a încălțat sandalele de Apostol al celor mulți și muți de durere, reamintindu-le că dacă ei vor tăcea, atunci pietrele vor striga!

Și poporul a pornit ca o armată în urma lui.

Când următorii voiau să bea, le dădea Apa Vie a Sfintei și Dreptei Credințe.

Când următorii voiau pâine, le dădea Mană din Sfânta Scriptură și pâine puhavă din cuptorul inimii lui.

Minte lucidă și suflet cald, Poetul a fost un trimis al Divinului în cruntele vremi ale neamului înrobit de satan.

Lucrurile certe trebuiesc spuse pe nume, în caz contrar îl vom supăra, în primul rând, pe Cel de ni l-a trimis ca Luminător în noaptea ocupației rusești, ce de la 1812 parcă nu mai are de gând să plece de pe acest pământ românesc.

Unii dintre însoțitorii Poetului, în drum spre Țara strămoșească a Făgăduinței, au tras în el din spate, dar Părintele Veșniciilor i-a lecuit orice rană, cu excepția dorului de Dumneavoastră, care se contopise cu întreaga-i ființă, transformând-o într-un Dor național!

-Acum a sosit ceasul dezrobirii noastre!—a strigat Poetul, urcat pe dealul de lacrimi al oștenilor săi înarmați până-n creștet cu versetele și psalmii Scripturii.

-Lepădați zdrențele înstrăinării! E timpul să ne îmbrăcăm doar în Cuvânt, e timpul să știm că venim din Cuvânt și nedezicerea de El ne va duce în Țara Făgăduinței, în Canaanul românilor, care este chiar după acest deal al lacrimilor noastre, de pe care vă îndemn la Iubire și Neuitare de Neam!

Poporul îl asculta, dar mai și cârtea contra Călăuzei din ceruri.

Poetu-și ierta potrivnicii, iar atunci când obosea, dispărea, pentru o vreme, în pustia din gânduri, unde îngerul Domnului îi oblojea rănile noi cu săruturi divine.

Evada pentru o vreme, apoi încă pentru o vreme, până Stăpânul Atotputernic a hotărât că a venit și vremea odihnei trimisului său, misiunea apostolească urmând a fi predată altui Poet. Care-o fi acela, doar Unul Dumnezeu știe, deocamdată doar El.

Constantin Brâncuși, când a fost întrebat cum a sculptat pasărea măiastră, a răspuns că el nu a vrut, de fapt, să sculpteze pasărea, ci doar zborul.

În altă variantă acest răspuns sună astfel: „Eu nu sculptez păsări, ci zboruri”.

Nicolae Dabija nu a scris și nu a descris nicidecum omul, ci dorul din el, din zidul cel însuflețit, dorul nepotolit după Fereastră, adică după Făcătorul/Creatorul său.

Eminescian vorbind, vor trece anii cum trecură și într-o zi ne vom da seama că-n urma Învățătorului basarabenilor nu au rămas niște cărți, ci o desagă de doruri, unuia dintre care, având formă laconică de distih, i-am și consacrat această prelegere de nu mai știu câte doruri pornite să-l cheme și să ni-l readucă în inimi pe Marele nostru dor nevindecat, Nicolae Dabija!

(Un interviu de Dumitrița-Raluca Parfentie cu scriitorul Traian Vasilcău (Traianus)

–Domnule Traianus, notați undeva că scrieți, dar nu vă citiți. De ce nu vă citiți?

–Într-o maximă am scris că regretul meu odată și odată va fi că nu voi putea citi toate bibliotecile existente pe pămînt. Mă mai gîndesc și la biblioteca din Alexandria, care a ars și atîtea cărți s-au pierdut. Aș fi fost un mare egoist dacă mi-aș mai citi cărțile editate și n-aș citi avalanșa de cărți ce rămîn, oricum, necitite, după plecarea terestră a omului. Minimalizez măcar un pic numărul de volume rămas necitit de Dincolo și-l citesc în perioada mea efemeră pe pămînt. Cărțile autorilor sunt scrise și tipărite pentru alții. Ca un Dar. De fapt, cărțile mele nici nu se prea vînd. Se dăruie pe ele însele cărțile mele. Au venit ca un Dar și trebuie să plece ca un Dar. Și-n felul acesta gîndesc că toți autorii ar trebui să-și dăruie cărțile, iar eu ar trebui să citesc cărțile altuia, altcineva ar trebui cărțile mele să le citească și tot așa.

–Adică mergem pe principiul că dar din Dar se face Rai și construim un nou paradis?!

–Sigur! Chiar și conceperea unei cărți e o corvoadă, iar în momentul cînd apare pe lume nu te mai bucuri. În perioada facerii ei te bucuri: de la momentul scrierii, la momentul culegerii, redactării, introducerii corecturii întîia, a doua, a treia, iar cînd apare cartea deja parcă nu-ți mai aparține, parcă nu mai este deloc a ta.

–Poate pentru că unele lucruri trebuie privite doar de departe, ca să ne placă.

–Cred că o carte apărută trebuie să fie considerată de autor drept o etapă depășită, drept o boală învinsă, iar din momentul apariției cărții trebuie să uite de ea și să se consacre lucrării viitoare.

–Ca scriitor, visați și la biblioteci de oameni? Dacă tot ați menționat înainte că vă este frică de faptul că n-o să reușiți să citiți toate cărțile, cel puțin să citim oamenii?

–Da, acesta e un mare regret. Întotdeauna cînd aud că a mai murit cineva, gîndesc nu la chipul lui fizic, ci la biblioteca de cunoștințe și de sentimente care se duce. Mai ales din oamenii care au fost nemaipomenite biblioteci de carte!

Sunt foarte mulți dintre aceștia. Cum s-a putut risipi o catedrală în felul acesta, ce nu va mai putea fi reînălțată de altcineva, fiindcă orice om este irepetabil. Cu plecarea unui mare om de cultură sau de știință pleacă sub templele de iarbă o academie!

–Ce să facem ca toate drumurile să ducă la literatură?

–Nu știu dacă toate drumurile trebuie să ducă la literatură, că am fi iarăși prea egoiști. Toate drumurile ar trebui să treacă prin Cultură: drumurile economice, politice, administrative…

Cultura ar trebui să fie un fel de pod, care nu poate fi ocolit de nici un domeniu. Acesta e marele paradox: trăim într-o epocă hipermodernă, dar cu un grad de cultură minim. Acesta e lucrul ce mă deranjează.

Literatura e un domeniu al celor Aleși, care o scriu sau care o citesc. Un consumator de literatură e pe jumătate scriitor. În ziua de azi nu fiecare cititor e apt de a percepe actul literar. Acest cititor pe măsură e un Dar foarte rar. De aia cînd întîlnim un cititor versat, care ne-a citit, ne-a înțeles, ne-a memorat, măcar jumătate din ceea ce-am vrut noi să spunem, dacă nu în totalitate, atunci considerăm că scrierile noastre au sens. Și merită să continuăm.

–Vorbeați despre scrierile de acum. La ce lucrați acum?

–Am în lucru un volum de eseuri, maxime și poezii, se numește „Altfelizvodirea”, într-un singur cuvînt. Va apare la Alba Iulia. Mai am în lucru un volum de versuri pentru cîntece: „Sărutul mării”, ce va apare la Chișinău, și alt volum, căruia azi i-am dat a treia denumire, celelalte două le-am omis, volum de pamflete și poezii sociale, care inițial se numea în manuscris „Groparii demnității noastre”, apoi „Fariseii în anticamera lui Dumnezeu” și astăzi se numește „Prădalnicii din crăiia lui Dumnezeu”. Îmi place să lucrez asupra cuvîntului și să caut cuvinte compatibile între ele.

–Dumneavoastră cum vă alegeți cuvintele?

–Cineva spunea că un scriitor trebuie să caute cuvintele care au demnitate.

–Există și cuvinte care-și pleacă uneori-deseori capul?

–Sunt și cuvinte smerite, acelea se numesc: psalmi. Am și un volum de psalmi. M-ai întrebat la ce lucrez. Iată la aste trei cărți lucrez, ca să le văd pînă la sfîrșitul anului editate. De la anul viitor cred că voi lucra la un proiect mai mare, din 7 volume, plus cele din sertar. Vreau, în sfîrșit, să-mi redactez din toate cele 5000 de pagini, tipărite și în proces de lucru, Opera Omnia, Integrala Traianus sau Opere Netăcute, de autor.

–O altă minune a lumii, a opta deja.

–Poezia cred că este una dintre marile minuni ale lumii. Toate cele 7 minuni pot fi pipăite: o cascadă, un turn… Poezia nu e pipăibilă, ea poate fi doar văzută cu gîndul, percepută cu inima sau cu al treilea ochi, al sufletului ori al conștiinței. Poezia, repet intenționat, pentru mine este una dintre marile minuni ale lumii. Literatura, în fond. Pentru că dacă luăm Biblia, și ea este o mare lucrare divină de literatură, care-l sfințește pe cel care-o citește în fiece zi.

–La început a fost Cuvîntul. Cuvîntul a fost Dumnezeu. Aceasta înseamnă că avem un Dumnezeu pe vîrful limbii și că de fiecare dată, cînd vorbim urît sau spunem un lucru negativ, murdărim, practic, imaginea lui Dumnezeu?

–Corect, corect spus. Eu întotdeauna cînd aud un cuvînt nelalocul lui, urît, din gura unui scriitor sau Om de cultură, mi se pare că iau parte la o blasfemie. La un scriitor, mai ales, ori Om de cultură, pentru care Cuvîntul e unealta lui de orice zi, așa ceva este inadmisibil!

–Sunt curioasă: zilele trecute citeam undeva că memoria unui fluture începe de la stadiul de omidă. De unde începe memoria unui cuvînt?

–Am impresia că nu noi ne scriem cuvintele, ci ele ne scriu. Încă într-un dialog cu Victor Teleucă filozofam noi așa, în niște seminare neoficiale și am ajuns să-i dau dreptate că nu noi scriem Poezia, ci Poezia ne scrie. Deci, într-un fel, noi suntem memoria cuvintelor, nu ele sunt memoria noastră.

–Dar poate fi omul o greșeală ortografică?

–Suntem greșeli în totalitate. Suntem o greșeală ortografică, cel puțin o dată în zi, dacă nu mai mult. Suntem și o literă din Dumnezeu, precum e titlul unei cărți de-ale mele, dar suntem și o greșeală ortografică, pe care suntem obligați s-o mai și corectăm.

–Scrieți foarte mult despre cer, despre Dumnezeu, despre crini. E o influență din partea lui Cioran sau a mai multor scriitori?

–Cioran îmi plăcuse la început, dar mi-am dat seama la juneție că dacă-l urmez mă pot pierde, fiindcă Cioran, pe cît de frumos este, pe cît de metaforic, pe atît și de antidivin, de diabolic.

–Ce citește poetul Traianus?

–Nu am citit foarte multe romane în viața mea, nici prea multă literatură străină, dar pare-mi-se că am citit cam tot ce s-a publicat în literatura română, de la începuturi și pînă prin anul 1995. Acum îmi place să citesc ceea ce n-am citit, în internet poți găsi azi orice nu puteai găsi ieri.

Îmi place mai mult să citesc lucruri, stări, arbori, chipuri, zîmbete, lacrimi, păsări decît cărți.

Noi, într-un fel, suntem niște imitatori: poeții, pictorii, compozitorii. Imităm lucrurile deja existente în natură. În natura oamenilor și-n natura naturii, a lucrurilor din ea. A citi este o necesitate, dar nu una stringentă, mai ales pentru un om format într-un circuit de valori general-umane și suprem-divine.

Să citim ce scriu ceilalți, pe care scabrozitățile nu i-au orbit și să recitim. Vine o perioadă cînd este mai important pentru un creator, cu c mic, să recitească lucrurile. Chiar recitindu-l pe Eminescu, pe Cioran și pe alții, acum găsești alte noi sensuri.

Marele merit al unui scriitor este să treacă timpul peste el și să vină o altă generație sau alte generații de cititori și să găsească în lucrările acelor scriitori Rosturi pe care nici nu le-au bănuit generațiile de pînă la ele. Să se preteze la noi și noi recitiri și la noi și noi redescoperiri, de ce nu?

–Poezia, atunci cînd se scrie, se pune o plombagină asupra realității sau asupra viselor poetului?

–Nu cred că Poezia este un fel de exprimare a realității, eu încerc să fac o simbioză, nu știu doar pe cît îmi reușește. Mai ales în pamflete, unde e rîsul meu ironic, iar în poezie—plînsul, și ca să le înglobez, precum scria Nichita Stănescu ori Ion D. Sîrbu despre rîsu-plînsu, aceste două fațete și ale creației mele, nu pot face abstracție de nici una dintre ele, dar nici să le înglobăm prea mult în literatura noastră.

Trecem prin această realitate, dar autograful nostru trebuie să-l lăsăm prilej trecerii. Existăm în realitate, că n-avem încotro, dar un scriitor are obligația să demonstreze că este mai presus decît orice realitate.

–Cîte ore din această (i)realitate o dedicați poetului și cîte ore cetățeanului?

–Chiar dacă nu scriu, creierul îmi funcționează într-o stare poetică, de creație, aș spune. Scrii, citești, discuți… Eu și cînd scriu un răvaș pe internet nu-l fac sec, vrînd ca și răspunsul de la celălalt om să fie la fel. Încerc să fie creație în tot ce fac. Chiar și într-o formă de salut, de răspuns, de conversație la telefon. Și în felul acesta creatorul cel mic trăiește într-o stare permanentă de… creație.

–Muza dumneavoastră are drept la odihnă?

–Nu cred că există odihnă pentru omul care scrie cu adevărat. După părerea mea, sunt scriitori cu chemare permanentă și scriitori de ocazie, care pot să scrie, dar pot și să nu scrie, ca și fumătorii: pasivi sau activi. Un scriitor adevărat este cel care nu poate fără să scrie. Un scriitor cronic, bolnav incurabil de această maladie. Este, într-adevăr, o patimă de nedescris. De aceea un scriitor ca Eminescu sau un compozitor ca Chopin, trăind ambii doar cîte 39 de ani, au lăsat în urma lor material pentru 15 volume de poezie, publicistică, teatru, povești, romane etc., sau o Niagară de simfonii Chopin.

Numai pînă la 39 de ani!

Chestia asta nu se explică. Oamenii au trăit, înseamnă că au fost hărăziți să trăiască doar pentru și întru actul lor creativ.

–Mă gîndesc că vin sărbătorile de iarnă și vreau să vă întreb dacă și copilăria dumneavoastră a fost tot un fel de Poem?

–Chiar gîndeam la începutul acestui interviu, cînd mă întrebai ce anume citesc, să-ți răspund că citesc poemele zăpezii.

Aștept să ningă. Pentru că cel mai frumos poem pe care nu-l poate scrie nici un poet este ninsoarea. Cea mai frumoasă pictură pe care n-o poate așterne pe șevalet nici un pictor este ninsoarea.

–Cum ar trebui să pășim atunci cînd ninge?

–Noi locuim în Poezie, în Artă, dar nu ne dăm seama. Iată, această cădere a frunzelor este Poezie. Noi călcăm prin Poezie. “Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie:/După întristare vine-o bucurie”, scria cîndva George Topârceanu.

După această cădere a frunzelor imediat vine ninsoarea. După întristare vine-o bucurie și atunci mai mare bucurie decît să te regăsești în copilărie nu există, pentru că Mircea Eliade în eseul “Elogiu satului românesc” scria că adevărata copilărie, marea copilărie a unui om se întîmplă numai în sat, numai în centrul Universului!

Și unde poate fi mai frumoasă această cădere, această muzică a surpării decît într-un sat de unde vin și eu, de pe malul stîng al Prutului, de la Viișoara Edinețului, unde cred că a nins cel mai frumos în cea mai frumoasă copilărie pe care mi-a fost dat să o am eu.

–Dacă ar fi să ciocănim acum la ușa trilogiei ce-o avem în față:”Regăsit în cer”, apărută la Iași, care poezie ne-ar deschide?

–„Zăpezile din cer”, dacă suntem în avanpremiera ninsorii.

(Citește poezia-n.n.)

–Mi-am adus aminte de săniile care visează copii…

–Trase de cerbi sau de reni. La noi n-au fost trase nici de cai, nici de cîini. La noi săniile, unde copiii treceau pe post de voievozi, erau trase de părinți sau de niște copii mai mari.

Evident că scriitorul are un mare atu în comparație cu ceilalți. Ca nimeni altul, el își poate păstra această copilărie sau alte stări importante ori perioade ale vieții lui, într-o carte.

Iar o carte, ca să-l parafrazez pe Ion Caraion, care spunea, de fapt, o poezie, poate fi mai veșnică decît un imperiu.

Scriitorul trebuie să se aventureze a scrie mai departe, pentru că are cel mai mare atu și cele mai mari posibilități să oprească timpul printr-o carte.

–Dacă viața ar fi un poem al unui singur cuvînt, care ar fi acel cuvînt?

–Fiecare autor va răspunde diferit la această întrebare.

–Cum ați răspunde dumneavoastră?

–Nu știu… Dacă viața unui om este un cuvînt, atunci acel cuvînt va trebui să fie El sau va trebui să fie Unul, sau va trebui să fie numai Cuvîntul!

–Vă mulțumesc!

Radio Moldova,

2013

(din cartea în pregătire)

(Un interviu de Daniela Gherman cu Traian Vasilcău (Traianus)

–Bună seara! Vă mulțumesc pentru că ați găsit timp să veniți la noi, la Radio Moldova Tineret, la emisiunea ce propune  tuturor să descopere marile personalități ale țării noastre.

–Bine v-am găsit!

–Pentru început o să vă întreb un pic despre adolescență. Acea perioadă în care credem că știm totul, dar totul ni se pare nou. Cum a fost în cazul dumneavoastră?

–E vorba să facem o excursie prin amintiri. Adolescența mea a fost una între rîs și plîns ori viceversa, pentru că am crescut într-o familie de 5 copii fără tată. Eram în pîntecele mamei cînd tata plecase la Domnul deja. În felul acesta am fost și sunt marcat în continuare.

Eu cred că adolescența este primul pas către cunoașterea lumii. Anume în adolescență am început să fiu nebun după cărți. Aveam o bibliotecă în sat, acum îmi dau seama: cam sărăcuță, dar atunci îmi părea că este un întreg univers. Era adăpostită în cadrul Primăriei și iată în adolescența mea primară într-o zi am pășit pragul acelei biblioteci. Mi-am luat o geantă de cărți, dar geanta aia nu mi-a prins bine decît pentru o zi. A doua zi am dus cărțile și mi-am luat altă geantă. Lucrul acesta s-a întîmplat pînă în a treia zi, cînd mi-am dat seama că bibliotecara nu este la lucru. Am întrebat de toată lumea și mi s-a spus că, probabil, e plecată pe undeva. Am căutat-o două zile. Nu venea. Cineva mi-a dat un sfat:s-o caut acasă.

Am găsit-o. Dar cum erau bibliotecarele înainte? Și-acum, probabil, la sat muncesc și-n grădină, au grijă și de animale, de păsări și de bibliotecă.

A venit doamna Emilia, nu prea bucuroasă, la bibliotecă și mi-a dat un sfat, spunîndu-mi astfel: Ia-ți un sac de cărți și o săptămînă nu veni, că am și eu treburile mele.

Iată așa citeam eu: cu sacii.

–Ați deprins din acei saci cu cărți anumite lucruri valoroase, care v-au ajutat pe parcurs?

–Da, pentru că nu prea eram bun la muncile agricole. Mama mă punea să prășesc în grădină, dar alături de porumb dacă mai creștea și o buruiană, eu pe alocuri tăiam porumbul și lăsam buruiana. Nu-mi reușea totdeauna, mama era supărată, și-mi spunea: Du-te în casă, ia creionul și scrie, că tu ești bun numai de creion!

În felul acesta și mama mi-a stimulat pofta asta de lectură, poftă nestăvilită pînă azi.

Acum dacă aș fi adolescent și aș locui în Chișinău, am impresia că n-aș mai ieși din biblioteci.

Pînă prin anii 1989-1990 bibliotecile erau sărace și doar în grafie chirilică, puține cărți de peste Prut erau doar la Biblioteca Națională.

Trăiam într-un fel de semiunivers sau accesul la universul cărții era limitat. Acum este nelimitat, însă nu prea mai e timp de citit.

Au apărut alte priorități și dorul după ce tînjeam atunci acum ne-ar fi împlinit, de nu ne-ar fi stăvilit de timp.

–Tot în acea perioadă cum luați deciziile: prompt sau stăteați la dubii, mai cîntăreați?

–Eu întotdeauna am luat decizii ad-hoc. Ceea ce nu este bine, aș spune, dar nefiind om pragmatic, am și pierdut în majoritatea cazurilor din viața aceasta, pentru că nu omul real din mine lua decizii, ci omul care este visător. Am ajuns la o vîrstă cît de cît importantă, dar nu m-am vindecat de boala luării deciziilor la modul poetic. Am încercat de cîteva ori să fiu pragmatic, dar întotdeauna coarnele de berbec mi s-au frînt de zid, iar zidul a rămas același, impenetrabil.

–Decizia de a urma studiile la facultatea de Istorie și științele sociale a fost decizia dumneavoastră?

–Aici a fost o decizie cam pragmatică, pentru că era firesc să urmez calea spre ziaristică sau spre filologie. Astea-mi plăceau, însă am consultat ce examene trebuia să susțin la cele două facultăți și apăreau niște probleme acolo. Atunci am găsit o facultate ce ar fi intermediară și nestrăină mie, fiindcă-mi plăcea și istoria, dar și literatura.

Numai nu limba… moldovenească, oral.

Scriu și nu prea comit greșeli gramaticale, dar intuitiv scriu așa. Atunci am ales istoria, pentru că acolo era examen la istorie, la științele sociale, compunere   și convorbire. Am trecut la toate aceste obiecte cu nota maximă 5, la convorbire  am luat cele 3 puncte maxime și am răzbătut! Unul dintre 30: așa de mare a fost concursul în acel an!

–Dacă adolescența dumneavoastră ar fi o poezie, ce titlu i-ați da acum?

–Să vă spun o imagine poetică din adolescența mea. Prutul a curs în grădina noastră, la Viișoara, dar el era împrejmuit cu un hotar de sîrmă ghimpată. Veneau grănicerii sovietici, care nu vorbeau limba română, iar noi vorbeam limba rusă, fiindcă o învățam la școală zilnic și atunci ne-am întrebat cum să-i îmbunăm, ca să vedem și noi realitatea de peste Prut. Poezia de peste Prut, pentru că pe atunci România pentru noi semăna cu o poezie. Să auzi pe cineva vorbind în limba ta peste Prut și să nu poți vorbi cu el?

Am creat niște zmeie din carton, le-am legat cîte o ață și pe ele am scris:„Hei, voi cine sunteți, că vorbiți ca și noi?”. Le trimiteam, dar, din păcate, nu primeam nici un răspuns.

Deci, poezia ceea nu avea ecou.

Altă poezie făceam. Veneau acei grăniceri, noi le dădeam struguri, nuci și vin din beci, ei ne dădeau, în schimb, binoclul printre firele de sîrmă ghimpată, ca pentu cîteva minute să privim realitatea românească prin binoclu.

Iată poeziile adolescenței mele!

–Dacă v-am întrebat despre perioada adolescenței, acum o să vă întreb și despre perioada studenției. Ce amintiri vă leagă de ea?

– O perioadă turbulentă. Lucian Avramescu scria că tinerețea este starea revoluționară a sîngelui. Păi pentru mine chiar a fost starea revoluționară a sîngelui. Venind la Chișinău m-am trezit în epicentrul Mișcării de Eliberare Națională. Toate mitingurile și demonstrațiile erau ale mele. De la studii fugeam la mitinguri, la demonstrații, considerînd de datoria mea să fiu pe baricade. Consider și-n ziua de azi că atunci cînd anumite valori ale societății sunt în pericol sau trebuie apărate, poetul nu trebuie să rămînă în turnul lui de fildeș. În acele momente iarăși am avut parte și de prieteni, și de neprieteni. Vreau să vă mai spun un lucru: Ultimii bani care mai erau la organizația de Comsomol a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” i-am irosit într-un mod foarte frumos. În perioada aia, cînd organizația era condusă de niște ucraineni și ruși, noi am reușit să aducem la Universitate așa interpreți antisovietici ca Victor Socaciu, Nicu Alifantis, Ion Zubașcu, Constantin Dragomir, Grupul „Vouă” și „Crai nou”.

Tinerețea mea a fost pe tăișul unei coase ori a unei lame de cuțit, dar așa este destinul meu.

–Poezia de cînd s-a înrădăcinat în sufletul dumneavoastră și de cînd ați înțeles că puteți să scrieți?

–Am impresia că poeții nu apar la un anumit moment, ci sunt predestinați. Apar într-un moment cînd este cea mai mare necesitate de ei. Am început să scriu din adolescență, am continuat în tinerețe, dar cînd ești tînăr trebuie să fructifici acea perioadă, pentru că după aia apare familia și-ntr-un fel, nu că se pierde poezia, dar se pierde Timpul poeziei!

–Inspirația a servit experienței proprii pe care ați trăit-o?

–Toată poezia mea înseamnă Trăire. Rare sunt poeziile care ar veni din contemplare, din experiența altui om. Sunt poezii durute.

–Să înțeleg că oamenii vă inspiră în creațiile dumneavoastră? Cum depistați acele momente sau acele trăiri ale altor oameni, care la un moment dat vă inspiră să scrieți?

–Dumnezeu lucrează și prin oameni, și într-un moment, cînd poate îți e cel mai greu , îți trimite oamenii necesari ca pe niște mesageri ai Lui. Evident că și din discuțiile cu anumiți oameni apar poezii, subiecte de roman etc. Cea mai mare creație a lui Dumnezeu este omul, dar, prin paradox, pînă la urmă, timpul demonstrează că și cea mai mare decepție a lui Dumnezeu tot omul rămîne.

Și omul, care de la Adam încoace nu a ținut cont de jurămîntul lui în fața Domnului, în eden, a demonstrat pînă la urmă că este purtător și de Rai, și de iad.

Așa precum suntem noi toți.

–Știu că pe lîngă activitatea de scriitor, mai sunteți și analist politic, dacă aș putea spune așa.

–Prea mult pentru mine să fiu comentator sau analist politic. Îmi dau cu părerea, sunt un fel de om revoltat, care-și expune opinia. Eu nu văd scriitorul doar ca pe un om visător. El trebuie să fie expresia celor mulți, dacă nu e—degeaba mai scrie, pentru că în timp…

–La un moment dat se îmbină poezia și…

–Realitatea. Altfel nu poți. Am scris într-un aforism că sunt ca o pasăre cu două aripi. Una e lirică, una e pamfletară.

–Ați fost director-fondator al Revistei literar-artistice pentru tineret „Phoenix”. De ce anume Phoenix? Ce reprezintă pentru dumneavoastră această pasăre?

–În anul 1993 am înființat Societatea Literară, mai întîi, „Pasărea Phoenix”, transformată ulterior în Societatea Culturală „Pasărea Phoenix”. În anul 1995 am editat două Almanahuri de poezie ale tinerilor „La steaua…”, în colecția „Pasărea Phoenix”. Eu consider că destinul meu este destinul Păsării Phoenix. Am avut un tată. Deși nu l-am știut, el a fost. Între  timp tot acest destin m-a marcat, dar, în fond, eu văd că și destinul Basarabiei tot este unul de Pasăre Phoenix, aceasta însemnînd un simbol al Renașterii din propria cenușă. Din propriul destin, din propria lacrimă poate să renască și un om, și o țară, și un neam!

Phoenix mă reprezintă. Phoenix este și generația tînără, aș spune cu crezămînt!

–Am citit una dintre autocaracterizările dumneavoastră, unde spuneți că sunteți cetățean de onoare al Rănii. Ce reprezintă acest titlu pentru dumneavoastră, pe care vi l-ați atribuit? Sunt niște regrete sau, poate, niște aspirații?

–E o constatare. Basarabia este o rană nevindecată a istoriei. Eu sunt un cetățean al Basarabiei. Pînă nu se va cicatriza această Rană eu rămîn cetățean al acestei Răni. La modul artistic aș putea spune că sunt purtătorul de cuvînt al unui om cu destin vitregit de istorie. Sunt oameni care nu-și pot expune punctul lor de vedere, nici propria lor lacrimă nu și-o pot face publică și atunci eu devin avocatul lor.

Altfel spus, sunt purtătorul de Rană al lor. Și în felul acesta tot sunt un cetățean al Rănii celor mulți, da? Scriind eseuri politice și pamflete blamezi pe unii, dar îi aperi pe alții. Îi aperi pe cei pe care nu-i poate apăra nici justiția!

–Aveți un motto în viață, după care vă conduceți?

–Cîndva aveam un motto:„Din suferinți spre soare”, dar este iarăși un motto ce derivă din Pasărea Phoenix, din simbolul ei.

–Care sunt perspectivele dumneavoastră de viitor în domeniul pe care-l profesați?

–Nu pot să spun. Am atîtea planuri, dar nu prefer să le divulg. Lumea le cam știe. Am mari planuri, nu știu dacă le voi putea duce pe toate-n spinare. Planuri personale și planuri colective. Lucrez la două megaproiecte ale culturii române: Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni, din peste 50 de țări și Antologia poeziei românești din mileniul trei. Nădădjduiesc să vină în beneficiul istoriei literaturii române, cum au venit pe timpuri antologiile lui Grigore Vieru „Mama, graiul”, „Constelația lirei”, „Peste leagăn” și „Panorama poeziei românești din mileniul II” a lui A. E. Baconsky.

E pe ultima sută de metri volumul 9 de Opere Netăcute, cu titlul: „Inscripții pe Etern”.  Pe ăsta-l pot spune pentru că celelalte 8 au apărut.

În rest, nici o zi fără poezie, precum spunea Paul Mihnea, un poet pe care l-am cunoscut și, deși era bolnav și la o vîrstă înaintată, mi-a spus că nu trece nici o zi din viața sa fără de un sonet.

Consider că poezia este un rîu, ce vine din munții adolescenței și tinereții, și trebuie să continuie atît timp cît continuă și Umanitatea. Pentru că ea a început cu poezia prin Biblie, care este plină de sacra Poezie. Iisus Christos vorbește prin metafore, prin marea Poezie. Majoritatea propovăduirilor  sale sunt poetice, nu mai zic de Psalmii lui David și Core, și în modul acesta dacă a început cu Poezia, umanitatea nu poate sfîrși, pentru că Poezia este nemuritoare.

Baladele noastre, doinele noastre, folclorul nostru—la fel.

Unii încearcă să fugă de acestea, dar eu cred că noi anume prin ele rămînem în istorie, și să dăinuim, și să tot fim mereu tineri în istorie sau precum scria Petre Ispirescu: să avem tinerețe fără de bătrînețe și viață fără de moarte.

–Vă mulțumesc foarte mult că ați acceptat să veniți la Radio Moldova Tineret, că ați găsit timp și ne-ați onorat cu prezența.

Eu vă doresc mult succes și să reușiți în tot ce v-ați propus.

–Doamne, Ajută!

Radio Moldova,

2015

(din cartea în pregătire)