N-am reușit să formulez acest gând până la capăt până nu am dat de acest pasaj la Susan Sontag în „Călătoria în Hanoi” care tratează despre  „constrângerea de a fi redusă la statutul unui copil: programată, călăuizită, tutelată, dăscălită, cocolită și ținută sub subraveghere. Nici măcar nu un copil individual ci, ceea ce-i și mai exasperant, unul dintr-un grup de copii. Cei patru vietnamezi de la Comitetul Păcii responsabili pentru noi, se poartă ca niște dădace, dascălii noștri. Încerc să deslușesc diferența între cei patru, dar nu reușesc; și îmi fac grijă că nici ei nu văd nimic special în mine. Prea des mă prind asupra faptului că încerc să le fiu plăcută, să fac o impresie bună – să iau cele mai bune note din clasă. Mă prezint ca o persoană, inteligentă, bine-crescută, cooperantă, necomplicată. Respectiv, nu doar că mă simt ca un copil corupt, ci, pe departe nefiind nici copil și nici persoana simplă și lejeră pe care felul meu de a mă comporta pretinde să o comunice, mă simt ca o impostoare. (Nu e o scuză faptul că această ființă deschisă și lizibilă, poate că e persoana ca mi-aș fi dorit să fiu.)”