Nu e ca și cum am trăi printre marțieni, dar totuși… Ia țânțarii de pildă: ne-au băgat în sperieți atâta vreme cât îi suspectam că ar fi purtătorii a te miri ce – malarie, denghe… dar după ce-am fost mușcați într-o veselie, am realizat că-s țânțari comuni care se înfruptă din tine pe malurile Burirangăi la fel cum ar face-o și în Lunca Prutului. În regim de război, prietena mea a omorât vreo douăzeci. Eu am omorât doi. Cu factorul uman e mai complicat, respectiv căutăm un refugiu în afara Dhakăi – departe de lumea dezlănțuită. Plus că ne agățăm ca de-o surcică de fraza asta din The Best Exotic Marigold Hotel (2011): „Totul o să fie bine în cele din urmă. Iar dacă încă nu e bine, înseamnă că încă nu suntem la capăt”. Tawfique, ghidul nostru, urmează să ne ia de la hotel la șapte treizeci.