Păpădii de iarnă în plină toamnă

În ziua de 24 octombrie am văzut un fenomen al naturii inedit. Am urmărit  metamorfoza  cadrului natural,  căci precum omida ajunge să fie o frumusețe de fluture, la fel și această zi a fost o călătorie: ceață-ploaie-lapoviță-păpădii de nea.

Se zice că o zi de toamnă te hrănește o întreagă iarnă, dar ce se întîmplă atunci cînd  în această zi  baba Odochia își scutură deja cojoacele? Atunci, pămîntul se acoperă cu o plapumă sclipitoare și imaculată. Florile devin zeițe în tărîmul Împărătesei de Gheață, iar aerul-martorul ocular al tangoului fulgilor de nea.

Omul din totdeauna s-a aflat în comuniune cu natura, dar niciodată această relație nu a  fost mai evidentă, cel puțin pentru mine. Dimineața, cerul era posomorît și plumburiu, iar ploia picura voios și timid de parcă era un copilaș, tocmai trezit din somn. Peste zi, lapovița împreună cu vîntul zburdalnic, viu și puternic se puneau la întrecere: cine grăbește mai repede omuleții speriați de timpul de afara. Ei erau asemeni tinerilor, care sunt plini de vise și aspirații,  și se iau la goană după propriul ,, EU”.  Spre seară omulețul-natură s-a potolit, și la fel ca și bunicul sfătos din Humulești, a început a povesti istorioare, protagoniștii cărora erau fulgii de nea. Mășcați ca bobul de grîu în anul de roadă, ostașii iernii nu încetau să lupte cu forța care îi trăgea la  pămînt. Iar ei ca niște cristale de zahăr care se topesc în ploaie, odată ce sărutau pămîntul se așezau rînduri,  rînduri într-o plapuma imaculată.

A fost o zi specială, am descoperit fenomenul conservării frumosului, am văzut-o pe crăiasa iarnă în postura de sculpor, ea nu a fost unul simplu, ci un adevărat Michelagelo al sufletelor noastre, m-a făcut să mă simt în atelierul edenului. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am ochi și suflet( prin prisma sufletului să văd cu ochii),  pentru ca să percep această feerie.

#Păpădiadenea