Scrisoare din Basarabia

În cutia mea poştală unde nu găsesc decât scrisori de datornic – la lumină, la gaze, la telefon, la orice – am găsit ieri şi o altfel de scrisoare. Un prieten din Basarabia, poetul Traian Vasilcău, îmi trimitea o carte a lui, subţire şi sfioasă ca un lujer de crin. Dacă mi s-ar fi părut obişnuit de bună, i-aş fi răspuns printr-un mail (aţi văzut ce m-am modernizat!) şi aş fi trecut mai departe la ale mele.
Dar cartea lui m-a tulburat. În primul rând, pentru că mi-a trezit un dor sălbatic de fratele meu de suflet, mucenicul de la Pererâta, Grigore Vieru. Am pus mâna pe condei şi i-am scris o altfel de scrisoare lui Traian Vasilcău.
Iată ce spune el:
Ea n-avea chip. Numai surâs era
Cu legănarea inimii visată,
Sub giulgiul de parfume îngropată,
Sulfet de pus pe rană-mi dăruia.
Cel care spune: în ninsoarea potopindă/ Mor şi-nviu ca o colindă e capabil să scrie acest mirabil “Poem din Opera tăcerii”. Ascultaţi, oameni buni:
Prohodul poeziei a-nceput,
Tot ce vom scri e Opera tăcerii,
Pe margini de cuvânt, din absolut
Oştiri de şoimi invită temnicerii.

Urcând pe-o rază de argint, cocorii
Salută morţii care ne conduc.
Aceştia-şi lustruiesc de zor botforii
Poartă cravată, dogme şi trabuc.

Şi cum surâsul lor în mine-l scapăt
Prohodul poeziei n-are capăt.
E un poem din antologia adevăratei poezii româneşti contemporane. Spanacurile poetice sofisticate, sexiste, futuriste şi, în fapt, fumate de literatura occidentală de vreo jumătate de veac, nu vor rezista. Poezia adevărată, da, aşa speră un filolog bătrân, crescut la şcoala lui Călinescu, a lui Labiş, Nichita Stănescu, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Grigore Hagiu, Cezar Ivănescu.
Prietenul meu din Basarabia, poetul Traian Vasilcău, pe care nu l-am văzut niciodată, este ca o rană a coastei României sângerânde, căutând cuvintele care s-o vindece, rugăciunile unui colţ de ţară alungat din istoria lui de poftele unor imperii oarbe şi crude.
Sunt numai bun de aşezat în iarbă
Şi-abia stropit pe vise cu parfum
Aduc a schit cu nimb suav de fum
Şi de ce clopot n-am, nimeni întreabă.
Alte versuri fac o istorie a clipei basarabene. Eu am scris, doar, despre cele ce-mi descoperă un poet adevărat, un emul al lui Vieru şi al veşniciei basarabene.
Am răspuns la o scrisoare primită într-o zi de vară târzie. De la un prieten care scrie” Și-atunci, avid de întregime,/ învăţ să nu mai ştiu de mine”.
De la un poet adevărat, Traian Vasilcău, de la un om care dă de ştire că Basarabia trăieşte, gândeşte, visează şi speră.

Nicolae Dan Fruntelată,
București