Pentru Raisa Lungu-Ploaie, la 86 de ani
Sunt singur ca o ultimă văpaie,
Dar într-o lume fără de mister
Mai singură-i Raisa Lungu-Ploaie,
Cu toți colegii ei zburați în Cer.
Deschide-agende vechi de telefoane
Și receptorul lor nu are glas,
Simțind că-n lumea tainelor orfane
Salcîm orfan de păsări a rămas.
Atunci cuprinde o fotografie
În care-i chipul unui tînăr tei,
Pe el în orice zi, de-o veșnicie,
Îl spală ploaia lacrimilor ei.
Și ritualu-acesta de credință
E fără nici un leac în univers
Și dincolo de orice suferință
Îngăduie al literelor mers.
Și-aceasta-i bucuria cea mai mare
A unei sorți lipsite de istov,
Ce-a ars—de gînd aprinsă—lumînare
Peste al sufletului vechi ceaslov.
Și l-a-nflorit cu iasomii de ceară,
Prin care vîntul nopții s-a pornit
Și le-a cosit, mai mult să nu răsară
În veacul de Iubire pustiit.
Sunt singur ca o ultimă văpaie,
Dar într-o lume fără de mister
Mai singură-i Raisa Lungu-Ploaie,
Cu toți colegii ei zburați în Cer.
Orice semnal e unul nevalabil,
Orice scrisoare-i vine înapoi
Și-atuncea lujerul cel caritabil
Prinde-a-i visa de prin agende noi,
Pe unde orice om are-o adresă
Și telefon, și skype, și-același glas
Într-un destin dintr-o aceeași piesă
Montată de Iisus la sfîntul ceas.
Un ceas, ce nu-l cunoaștem niciodată
Și-n scrînciobul eternei așteptări
Visăm o ploaie binecuvîntată
Care să ne renască-n depărtări.
16 august 2014
