MARINA ŢVETAEVA: "CEASUL SUFLETULUI"
Marina ŢVETAEVA (1892 – 1941)
În traducerea lui Leo BUTNARU
S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză, finlandeză. Învaţă la Moscova, apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte cu Serghei Efron, care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina Ţvetaeva are un roman cu poetesa Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme. În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi fiica şi soţul, acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste 16 ani. Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941, se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani mai înainte, alţi mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.A editat cărţile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de şobolani” (1925), „Poemul sfârşitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.În internetul rusesc, excepţionalul şi extrem de bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminante, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har: predecesorii (anticipatorii, preanunţătorii avangardei), akmeiştii, imagiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Liren”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breala poeţilor”...) – însă nu doar poeţi, prozatori, ci şi pictori, compozitori, sculptori etc. Ne putem întreba: de ce tocmai (această... lume) pe un site dedicate unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea mult (adânc) implicată în efervescenţa fenomenologie avangardiste? Răspunsul e unul simplu: Marina Ţvetaeva a reformat/reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei ei – uneia din cele mai mari poetese ale lumii.
* * *
Abia de privirăm în ochi – fără ezitare,Abia glasul nostru până la urlet e înălţat,Că îndată gâtlejul ni l-a şi înşfăcatMănuşa de fier a legii necruţătoare.
Adună lacrimile-n ochi, apele-n ruptură –În maluri, blestemele – în gâtlej – nod.Şi libertatea de fier aruncă de pe noul podLiber-cugetătorul, fragilă făptură.
Şi pe piept ne adăposteşte vuiete şi gemeteSe lasă o aripă de fier, acvilină.Numai în cercul unei legi enormeMă simt în largu-mi – calmă – în lumină.
25.VII.1917
* * *
Abia de privirăm în ochi – fără ezitare; Iar peste geamăt – somnAl tuturor tronurilor – tron,Al tuturor legilor – ucaz legal.
După paragină – lan de secară,Râuri cu sinilie apă...Iar tu, tinere bărbat,Lasă-ţi pleoapă pe pleoapă!
În vene – mierea. Cine vine?Este – el, somn – de-nnoptare –El va potoli, el va stingePătimaşa, mortala sudoare.
24.IV.1918
* * *
Dumnezeu mă împliniCu luminoasă inimă, de fier,Cu har de cântec, dar de lacrimi.
Dumnezeu mă îngrădiCu albe stindarde.Dumnezeu mă ocoliCu flacără de carne.
Drapelul – sus! Peste noiDumnezeu şi astăzi o să apară!Mai grea decât piatraEste a cărnii pară!
Mai 1918
* * *
Cavaler semănător îngerului –Datorie! – celestă santinelă te ştiu!Alb monument al mormântuluiPe trupul meu viu.
După spatele-mi înaripatE duhovnicescul chelar,Veghetor în fiece noapte lângă pat,Al fiecărei dimineţi clopotar...
Patimă şi tinereţe, şi mândrie –Toate mi s-au dat fără bunt şi toană,Pentru că tu roabei a fost să fiePrimul a i te adresa: – Doamnă!
14.VII.1918
* * *
Stea peste leagăn – şi stea peste sicriu!Iar în mijloc – troian siniliu –Viaţa întreagă. – Chiar de sunt mama ta,Mai mult nu am ce-ţi spune,Steaua mea!
4.I.1920
PSYCHE
Punci şi miez de noapte. Punci – şi Puşkin,Punci – şi pipa din buşteanPufăitoare. Punci – şi bombănitDe banali pantofi pe răguşiteDuşumele. Şi – ca o nălucă –În semicercul arcei – a pasăre –A fluture de noapte – Psyche!Şoaptă: „Dumneata încă nu dormi?Eu – am venit de rămas bun...” Privirea-i plecată.(Poate că cere iertarePentru viitoarele năzbâtiiDin noaptea în curs?) Oricare degeţelAle mânuşiţelor ce Vă căzură pe umeri,Fiece perlă de pe gâtul linSunt sărutate de o sută de ori.Şi în vârful degetelor – ca draga! –În piruetă – a nălucire –Intră în zbor. – Punci – şi miezul de noapte.Din nou zburătăcindu-se: „Ce mai memorie!Am uitat evantaiul!Întârzii... În prima perecheA polonezei...” Aruncând fulgarinulPe un umăr – smerit –La braţ cu poetul – PsychePe fremătătoarele trepteE condusă în pledul ei ascunzândEl însuşi lăbuţele, aria lupuluiArând-o... – „Cu Dumnezeu!” Iar PsycheCăzând la pieptul însoţitoarei – oarbăSperietoare în boneţică – fremătă îngrijorat:Au nu cumva i-ar fi ars mănuşaÎnfocatul sărut al arapului?...------------------------------------- Punci şi miez de noapte. Punci şi cădereDe cenuşă pe persianulHalat galben deschis – şi a veşmintelor banaleSpumă vidăÎn oglinda prăfuită...
Martie, 1920
* * *
Nu vreau nici amor, nici onor:– Îmbătătoare. – Nu cunosc lăcomia!N-aş jindui barem un merişor– Ademenitor – de pe tejghea.
Ceva ca lanţul se târăşte, îmi aţine urma,Curând cu tunet va detuna.
– Cât aş vrea,Cât aş vrea –Să mor încet,Încetişor!
Iulie 1920
* * *
Şoapte nocturne: mânăCe aruncă mătăsuri.Şoapte-n noapte: mătăsuriCe netezesc buze, guri înfocate.SocotelileTuturor geloziilor de peste zi –Şi izbucnireaTuturor antichităţilor – şi încleştând fălcile –Se potoliVorba –În foşnete...Şi filaÎn sticlă...Şi al păsării dintâi şuierat.– Cât de curat! – Şi respirul.Nu cel dorit. – A şi plecat.Pleacă şi ea.Şi tresăritulUmăruluiSfârşitPecetluit.
Apoi în astă deşertăciune a deşertăciunilorO spadă: aprinsul zorilor.
16.VI.1922
CEASUL SUFLETULUI
În adâncul ceas al sufletului şi nopţii,Ce nu se află pe cadranul ornicului,Îi privii adolescentului în ochii căprui,Neaflaţi pe noptosul cadran al cerului,
Ca şi ai nimănui, după stăvilar îndoit– Fără memorie, pe margini de peruzea! –Odihnindu-se... De unde în infinitÎncepe chiar vieţuirea ta.
A lupoaicei romane ce-ncărunţeştePrivire, în ţânc prevăzând – Roma!Maternitatea care în vise citeşte –A stâncii... Numele meu n-au a-l purta
Pierderile... Şi iată, se ridicăÎnvelişuri – pagubă-n mare avuţie! –Astfel cândva peste coşul de trestieSe înclinase a Egiptului fiică...
14.VII.1923
Sursa
2014-07-27 08:13:00