Când am deschis uşa, un căţeluş venise din fugă să întâlnească oaspeţii. Eram gata să ies înapoi şi să trag uşa după mine, dar n-aveam de ales. Încercam să-mi deschei sandalele, dar el se tot învârtea în jurul meu. Mă sufocam. Eugenia i-a spus domnului care ne-a deschis că mi-e frică de câini, iar el ca să mă liniştească l-a luat în mâini şi încerca să mi-l apropie de faţă. Sushi, aşa îl cheamă pe căţeluş, vrea să mă lingă pe faţă, iar tatăl copiilor chiar nu ştia – să mă aflu lângă un câine, oricât de mic ar fi, e ca şi cum cineva ar sta cu pistolul la tâmpla mea.
Apartamentul era mult mai frumos decât mă aşteptam. Bicicletele erau atârnate de pod. Ocupă mai puţin spaţiu. Am intrat în camera copiilor şi ne-am aşezat jos. Opt fete şi doar un băiat. Câinele, parcă într-adins, a ales să se aşeze chiar în faţa mea. Ne-am lipit nişte hârtii cu numele noastre pe haine şi am început cu întrebările adevărat/fals despre Rusia. Băiatul, cred eu cel mai mare dintre toţi, s-a dovedit a fi foarte bun la geografie. Au încercat să ghicească semnificaţia cuvintelor din rusă care seamănă cu echivalentul în poloneză, ne-am jucat, dansând pe muzică din vechile desene animate ruseşti, apoi am confecţionat păpuşi. Fără faţă. Ca să nu intre duhurile rele. Aşa cere tradiţia.
Ce n-am să uit din întâlnirea asta? Am stat lângă Marta. La început nu mi-am dat seama. Are sindromul down. Îmi citise numele de vreo zece ori în două ore, iar după ce s-a obişnuit cu prezenţa noastră şi, cred, ne-a îndrăgit, mă cuprindea şi săruta la fiecare câteva minute. Fericită a fost şi ea, şi eu. Oamenii au nevoie să fie îmbrăţişaţi. Nu contează cine şi cum sunt.
Dans, dans, dans. Urmând sfatul lui Murakami la propriu şi la figurat
Când am ajuns în faţa localului, Yanek ne-a prezentat prietenii lui polonezi. Eugenia încearcă mereu să mă forţeze să vorbesc poloneză, iar eu nu am nici un interes să practic această limbă. Domnul de la bar ne-a întrebat de unde suntem. ”Z Mołdawii”, i-am spus. Surprins, a urmat o exclamaţie vulgară pe care polonezii o folosesc prea des: „O, kurwa!” Altfel spus: vai de mine! „Din Moldova, adică din ţara aia pe care Putin ar vrea să o controleze...”, a continuat el. Eugenia a mai vorbit cu el în poloneză, iar eu, deşi înţelegeam, nu putea să-mi formulez gândurile. Când am comandat băutura, i-am cerut în engleză, dar, pentru siguranţă, l-am întrebat dacă pot să-i vorbesc po angielsku. „Nu, sunt naţionalist.”
Au urmat două ore de lecţii de dans. Folk francez, polonez, italian. I-am zis Eugeniei că merg cu ea, dar să mă lase în pace. Eu mă bucur de muzica live, voi dansaţi. După cinci minute pe scaun, n-am rezistat.
Pe la ora nouă ni s-a făcut foame. Am mâncat şi-am zis că e timpul să mergem acasă, dar trecând prin centrul oraşului am auzit o chitară acompaniată de vioară. Ne-am apropiat de băieţii care cântau şi, după ce Eugenia mi-a spus de vreo trei ori „hai să dansăm”, m-am lăsat convinsă. Câţiva oameni s-au oprit lângă noi şi ne priveau. În vreo zece minute erau deja mai mulţi. Un domn în vârstă m-a luat de mână şi m-a învârtit cu exagerat de multă forţă. M-am ales cu o vânătaie. Lumea a început să danseze. Tineri, bătrâni, toţi cu un zâmbet larg îşi mişcau mâinile şi picioarele în ritm rock and roll. Un fost dansator ne-a spus apoi că suntem foarte expresive şi că lumea în Polonia nu obişnuieşte să danseze în stradă când are chef, de-asta a fost un moment special.
Cu stofă de politicieni: Acordul din Wroclaw, 10 iunie 2014
Am cunoscut deja trei grupuri de artişti de stradă. Le-am zis, mai în glumă, mai în serios, că ne vom întoarce mai târziu în Wroclaw să le facem concurenţă. Eu la chitară, Eugenia la vioară, iar pentru încheiere un fire poi show.