.jpg)
Calc. Cât calc nămete de rufe, mă gândesc. Calc îndelung și așa de mult timp am de gândit că ducă-se pe pustii ce amar de gânduri îmi năpădesc mintea. Poate unele femei iau treaba asta ca pe o terapie, precum li se întâmplă și bărbaților la pescuit, în timp ce țin undița își deconectează creierul. Pentru călcat e suficientă măduva, fără sistemul central și răbdarea antrenată. Mie călcatul nu-mi place din două motive practice: unu - temperatura, fie și recomandată, deteriorează hainele; doi - după ce termin călcatul ar trebui să tai cablul de la fier si să-l port în buzunar, ca să nu mă urmărească gândul că a rămas conectat. Omenirea a evoluat, poate nu direct, dar indiscutabil de la gânditul femeii în timp ce se necăjea cu vreo muncă rutinară neplăcută. Datorită, probabi, unor asemenea reflectări fertile a trecut ceaunul de pe plita încinsă de vreascuri la reșoul electric cu autoinducție; așa s-au mutat produsele din beci în frigider și congelator și din același motiv au peregrinat rufele spălate în iaz spre mașina automată. Femeia o fi sperat să-și facă timp, bărbatul a căutat să-i facă ei timp liber pentru amândoi. Ce-a ieșit din buna intenție și prețiosul efort? Evoluția! Timp le ajunge tot mai puțin de plăceri, fie și mici. Dar culmea ironiei - dintre toate invențiile și tehnologiile cel mai tare s-a scumpit timpul.
Călcatul mă nenorocește. Când, Dumnezeule, am să trăiesc ziua sfântă din SF Star Wars, să port ca o ființă evoluată combinezon cu butonașe fosforescente licărind pentru toate ocaziile și situațiile de viață, să nu-mi bat capul de modă, asortat, anotimp, spălat, înălbit, călcat, aranjat. Când oare s-ar putea transforma cei 12 metri pătrați de garderobă plină cu dulapuri, dulapuri năpădite de rafturi, rafturi tixite de rufe, într-un unger de meditat, de amintit, de iubit, de visat, de trăit, la urma urmelor...