Îți zice un naționalist: româna e unicală, e cea mai frumoase dintre limbile europene, o scânteie a latinității într-un spațiu slavonizat. Unde mai pui că și latina, după toate semnele științifice își are rădăcina în limba tracilor. Ei, nu-i așa că-i minunat? Cât de speciali suntem! Și superiori! Chiar dacă suntem săraci. Dar nu noi suntem de vină, ne-au jefuit jefuitorii, știi tu care a fost povestea. Îl întrebi: și germana e mai puțin unicală? Ei, germana e un caz aparte. Da, sigur, Goethe și tot tacâmul. Dar să știi că până nemții recunosc că româna e o limbă unicală, – nu se prinde naționalistul. Și rusa? Naționalistul se uită încruntat la mine: din ăștea ești, carevasăzică?

Naționalistul nu vede contradicția din șirul său de argumente. Dacă fiecare popor pretinde că limba sa proprie e cea mai frumoasă dintre limbi înseamnă că: 1. nimeni nu are dreptate; 2. fiecare își are dreptatea sa; sau 3. întrebarea privind superioritatea limbii nu-și are nici un rost. Româna nu e cea mai frumoasă dintre limbi. Dar, întâmplător, e limba mea maternă și nu pot să-mi manifest respectul față de ea altfel decât prin a o vorbi corect. Dezbaterile miza cărora este să stabilească a cui e mai frumoasă sunt aberante.

Ca să punem punct acestui argument trebuie să privim lucrurile în față: cea mai frumoasă limbă e albaneza. Pentru albanezi. Și sârba. Pentru sârbi. Fiecare cu adevărul lui, dar emoțiile scapă de sub controlul rațiunii și, pe neprins de veste, te trezești cu 45 de albanezi kosovari din comuna Račak, civili cu excepția a 9 insurgenți din AEK, masacrați de armata sârbă. După care au urmat bombardierele NATO, punerea teritoriului sub guvernarea Națiunilor Unite, declarația de independență și… voilà cel mai tânăr stat din Europa, nou-născut la 17 februarie 2008, recunoscut pe plan internațional în proporție de 55%.

E absurd să cauți dreptate după câte s-au întâmplat. Dar faptele sunt cumva relevante pentru cei care forțează o paralelă între recunoașterea țării cu litera K și anexarea Crimeii. Putin invocă încălcarea drepturilor populației rusofone de către banderoviștii ucraineni. Aveți idee la ce anume se referă? Dar în fine… asta e o altă problemă.

Mă aflu în Kosovo de câteva săptămâni și observ următoarele nuanțe: 1. în Priștina se face cel mai bun macchiato (se zice că în Tirana e cel mai bun espresso); 2. infrastructura urbană e mediocră, dar cafenele și bistrourile o duc foarte bine (amprenta numărului disproporționat de mare de consultanți străini); 3. kosovarii vorbesc la perfecție engleza – pe bune, până și accentul e impecabil! 4. populația țării este foarte tânără (asta explică pe loc numărul imens de magazine cu rochii de mireasă – mai multe decât casele de schimb valutar din Republica Moldova!); 5. kosovarii au bunul obicei de a-ți aduce cafeaua la birou – o bună motivație pentru a veni la lucru la timp!

Pe durata zilei de muncă kosovarii sunt europeni. Când se lasă seara muezinii îi cheamă pe bunii musulmani la namaz. Minaretele din Priștina prind viață și, din niște relicve a trecutului otoman, ele se transformă cu eleganță în spirit pur. Rugăciunile sunt foarte melodioase și, lucru curios, nu par să fie înregistrări pe bandă de casetofon. Vocea muezinului descinde din înălțimile moscheii principale după care „refrenul” e preluat de toate moscheele din cartierele orașului. Ca niște cucoși care vestesc în cor răsăritul soarelui. Doar că soarele e la asfințit.

Număr cuvintele comune pe care le au dicționarele albanez și român: la iepure se zice lepur, la fluture se zice flutur, la margine se zice buze ca și cum ai rosti poetic – la buza drumului am stat și-am meditat. Poate că cel mai impresionant cuvânt comun pe care-l avem este „groapă” (gropa în albaneză). Înseamnă același lucru – locul din care și ei și noi încercăm să ieșim de atâta vreme.