Cu fruntea lipită de fereastră încerc să mă concentrez asupra corpului meu. Noaptea trecută Eugenia mi-a explicat un exerciţiu de meditaţie care te învaţă să îţi controlezi corpul. Te concentrezi asupra fiecărui detaliu din corpul tău până când deţii controlul total asupra energiei tale. Eu i-aş zice lumină. Prima dată când am încercat mi-a reuşit s-o fac cu degetele de la mâini şi cu palmele, iar când am trecut la primul deget de la picior, am adormit. Problema mea cu somnul e începutul. Prea mult gânduri ca să-mi dea voie să adorm. Confortul autobusului şi starea de gândire continuă nu-mi dau voie să adorm. La şase dimineaţa aşteptăm în Zakopane un microbuz care să ne ducă într-un sătuc de la marginea munţilor. Łukasz cântă la chitară în timp ce eu îmi beau cafeaua. Pe banca din faţa noastră un cuplu. Trebuie să iasă. Ea încearcă să-şi pună rucsacul în spate, da’-i prea mare. Nu-l poate ridica.
Îmi spun că mai am ocazia să dorm o oră, dacă cumva somnul meu acceptă să facem un pact, dar cred că o vrea să încerce cât de puternică sunt. Marta doarme. Noi vorbim despre localuri cu muzică latino şi cursuri de dans. La ora şapte ajungem în sătuc. Rătăcim un pic pe strada principală, apoi un domn ne spune pe unde s-o luăm ca să urcăm în munţi. Câini. Sper să fie legaţi. Urcăm. De peste gărduţul mic al unei case, un dulău încearcă să sară. Nu se poate. Am găsit cărăruşa care urcă în munţi. Îmi dau seama că pantofii sport ar fi fost cea mai mare greşeală. Mergem exact în întâmpinarea valului de apă ce coboară la vale.
O oră mai târziu, în locul care mie mi s-a părut destul de înalt, ne oprim să mâncăm, apoi încercăm să desluşim harta. Trebuie să găsim prima linie galbenă din care drumul nostru e în siguranţă. Pe la 10 întâlnim alt cuplu. Ciudat, după ce unicul lucru pe care îl puteam vedea erau doar copaci şi munţi.
Ce facem, de unde suntem, unde mergem. Le-au spus că sunt moldoveancă, dar fac universitatea în Italia şi vor să-mi arate tot ce au mai frumos pe aici. Astea au fost cuvintele cheie pe care le-am înţeles de fiecare dată când ne prezentam cuiva. Încerc să răspund la unele întrebări în poloneză, iar bărbatul de vreo 45 de ani încearcă să-mi vorbească în engleză. Ne înţelegem. Mă întreabă ce limbă vorbim acasă. Ne spunem drum bun şi ne despărţim. Au zis ei sau greşesc eu, dar merg în Slovacia. O rog pe Marta să-mi traducă. Da, merg în Slovacia. Am zâmbit şi mi s-a părut că a înţeles greşit întrebarea mea, dar mi-a arătat primul semn de hotar. La doar doi metri de mine. Eram în munţi, la doi paşi de Slovacia şi eu nu ştiam.
Soarele era din ce în ce mai fierbinte, iar scurta si puloverele dispăreau pe rând în rucsac. Urcând, priveliştea devenea din ce în ce mai frumoasă.
După patru ore de mers pe jos, am ajuns la casa unde trebuia să ne lăsăm rucsacurile. N-am stat mult şi-am pornit spre cel mai înalt punct din regiune. Wysoka. 1050 m. De fiecare dată când urcam mai sus, mi se părea că prin apropiere nu mai este un punct la fel de înalt ca cel pe care mă aflam, dar mă înşelam. Oamenii au început să apară ca furnicile după ploaie. Lucru pe care noi am fi dorit să-l evităm. Aveam nevoie de linişte şi singurătate.
Cześć! Dzień dobry! Witam! Oamenii în munţi par mai prietenoşi şi mai buni. Nu te cunosc, dar te salută. Intri în discuţie cu ei şi în doar cinci minute poţi să afli zeci de detalii despre viaţa lor. Că băiatu-său învaţă în Danemarca, că au fost şi ei în Ucraina, că le place berea cu miere.
Vârful muntelui m-a surprins mai mult cu hotarul, decât cu priveliştea. Politic e ok. Dar e chiar ciudat să vezi piatra de hotar în cei câţiva metri de suprafaţă pe care abia de te poţi mişca. Îl întreb pe Łukasz dacă i-ar plăcea să trăiască într-o lume fără hotare şi ţări, doar naţiuni. Nu.
După amiază am coborât într-un sătuc. Mâncăm afară clătite de cartofi cu smântână, în timp ce la radio dau muzică tradiţională cântată în munţi.
Plouă. Ultimul tunet mă face să tresar pe pod şi Łukasz mă ajută să nu cad. Râd de mine şi de nervi. De pe marginea drumul de întoarcere îmi ies în faţă păpădii, iar copilul din mine zâmbeşte fericit. N-am mai făcut-o de vreo şapte ani. Prima coroniţă i-o pun Martei pe cap. O termin pe a doua şi-mi împlinesc dorinţa copilărească şi mie, dar nu-i de ajuns. Mai e nevoie de ceva pentru o fericire absolută.
Simplu. Din munţi coboară o familie şi-n faţa mea se îndreaptă două fetiţe. În poloneză, tatăl le spune ceva despre coroniţele noastre. Mi-o scot de pe cap şi i-o pun celei mai mici. Marta face la fel. De-asta era nevoie pentru o fericire deplină. Pentru că de lucrurile frumoase te bucuri mai mult alături de cineva, decât de unul singur.
Începe iar să plouă, iar pelerinele noastre sunt la trei ore depărtare de locul în care ne aflăm. Norii acoperă cerul şi pare că deja se înnoptează, deşi nu e chiar atât de târziu. Din tot ce poate cuprinde ochiul meu cu vederea, suntem singuri.
Noaptea nedormită şi ziua întreagă mearsă sus-jos-sus-jos îşi spune povestea prin oboseala picioarelor mele, iar harta pe care aflăm că mai avem două ore de mers, mă face să mă simt şi mai slabă. E doar o senzaţie de vulnerabilitate morală. Ştiu că pot să o fac. Cărăruşa pe care urcăm e plină de noroi. Łukasz alunecă. Merg atent să n-o păţesc şi eu.
De la hotar, coborâm valea spre casă şi, fericită că voi dormi în sfârşit, genunchiul meu decide să încheie seara mai drăguţ. Cedează durerii şi alunec exact la câţiva metri de la uşă.
Mă uit în oglindă şi nu-mi recunosc faţa. Am venit la munte, crezând că va fi destul de frig, eu, însă, m-am bronzat. Łukasz cântă la chitară. Nu-i perfect, dar e frumos. Îmi spun că n-am voie să adorm. Marta îmi găseşte bandaj la vecinii de lângă noi. Cântă şi ei la chitară. Zice că suntem poftiţi.
Nu-mi vine să cred. Ultima oară când am spus cuiva că sunt din Moldova, mi s-a răspuns: „Ah, da, Maldive!”, iar azi întâlnesc pe cineva care ştie ce înseamnă Orheiul Vechi, Căpriana, Cricova, Chişinău. Mi-au povestit cum au făcut couchsurfing în Chişinău. Eu am descoperit reţeaua abia în Polonia. Scrii destinaţia şi găseşti sute de oameni care îţi oferă adăpost pentru o noapte sau chiar câteva zile, fără ca să plăteşti. Pentru că ce dai, aceea primeşti.
M-am bucur să aud că le-a plăcut ţara noastră şi că ar vrea să mai meargă o dată. Unica problemă pe care au avut-o a fost limba. Zic ei că ar trebui să înveţe rusa. Cu engleza nu prea te descurci în Moldova. Cred că în loc de orele de rusă din gimnaziu, ar fi mult mai bine să facem nişte ore în plus de engleză.
La miezul nopţii ne-am retras în cameră. Łukasz îmi spune că răsăritul de soare în dimineaţa următoare e la 5.12. Pun alarma la 4.45 şi mă ghemuiesc în sacul de dormit. Noapte bună.