Valul de negativism alimentat (din rea-voință? din cretinism? din cauza specificului național?) iscat pe rețelele de socializare vizavi de împlinita liberalizare a regimului de vize mă nedumirește și mă decepționează în egală măsură. Cu certitudine că e o realizare importantă a guvernului și e un mare eveniment pentru cetățenii țării, cel puțin pentru acea parte din ei care nu au apucat să se pricopsească cu pașapoarte românești. Dar chiar dacă admitem că această realizare nu reprezintă o plus-valoare pentru ultimii, oare chiar nu sunt în stare să se bucure, barem, pentru avantajul vecinului a cărui orizonturi s-au lărgit brusc?

Cuminte, trec acest comportament deviant pe seama specificului național. Fiindcă la modul general nu ne stă în fire să ne bucurăm de realizări. Opțiunea de bază e să ne plângem și ne manifestăm nemulțumirea ca să nu fim cumva suspectați (!) că ne merge bine. Un american dacă e întrebat cum îi merg treburile va răspunde că totul e minunat și nu va întârzia să-și etaleze reușitele. Fiindcă succesul face bine imaginii publice unui american. Ești pozitiv și lumea devine mai simplă și mai agreabilă. Ești negativ și lumea se va feri de tine ca de un amărât care poartă ghinion. Nu și la moldoveni. Variantele admise de răspuns sunt: 1. se putea și mai bine; 2. încetișor; 3. ne descurcăm câte-olecuță. Varianta „binișor” este deja privită cu suspiciune, ca semn de aronganță. Și oamenii se simt mai bine fiindcă realizează că nu sunt ei unicii care au probleme.

Îmi amintesc cum erau călătoriile în vremurile, sper eu, apuse. Trecerea frontierei era o mare aventură. O spaimă existențială te cuprindea la gândul că treci dintr-o dimensiune a realității în alta. Intrai într-o lume diferită care funcționa diferit. Alt port (numai uzbecii își permiteau să facă abstracție de context și să se plimbe în pijamale prin Slunchev Breag), altă limbă, alte canale de televiziune, altă socoteală la bancnotele cu alți lenini pe care îi converteai în minte de două ori – o dată la cursul de schimb oficial și o dată la cursul pieței tenebre. Cale întoarsă te păștea o nouă frică: care va fi dijma pe care ți-o va cere vameșul? Nu aveai idee ce e permis și ce e interzis. Erai în totalitate la cheremul lui și după o lungă perioadă de așteptare în vamă, răsuflai ușurat aflându-te întos în dimensiunea ta.

Între timp lumea a devenit mai plată. Trecând frontierea te descurci cu engleza care e un fel de lingua franca. Nu te gândești la bancnote diferite, căci, chiar dacă nu e vorba de Euro, ai carduri de credit la îndemână. În lista lungă de canale alolingve identifici cu ușurință un CNN, un BBC, un MTV sau, în funcție de vector, un canal rusesc. Călătorind, rămâi în aceeași dimensiune – cea a normalității, și doar la întoarcerea acasă realizezi cât de neciopliți rămânem a fi într-o seamă de privințe.

Acest dor de normalitate, m-a făcut să percep întotdeauna vizele ca pe o barieră nefirească în calea circulației libere. În gândul meu, firescul era să-mi iau bilet la avion (care să nu mă coste o avere!) și să merg la Madrid fiindcă acolo se strânge gașca de prieteni cu care am absolvit aceeași facultate. Nefiresc era să cerșesc invitații, să mă programez la ambasadă, să prezint o sumă de dovezi precum că eu îs eu și să le fac pe toate astea cu vreo câteva luni înainte ca să-mi vină în cap ideea de a urca în avion. O constrângere urâtă, inutilă, abjectă.

E adevărat că lumea, devenind mai plată, nu a devenit în mod neapărat mai bună. E un efect direct al globalizării faptul că folosim engleza și că există cartele de credit. Se pierde pe alocuri din coloritul local, ne deranjează prezența McDonaldsului în te miri ce piațetă medievală, dar lucrurile astea se întâmplă și fără aportul guvernului moldovean. În schimb, trecerea frontierei dintre nefiresc și firesc e o consecință directă a unor eforturi conjugate ale diplomaților, ale funcționarilor din guvern și alte instituții ale statului care au parcurs un șir de pași coerenți spre acest rezultat.

Constrâns să-mi limitez ideile de călătorie la spațiul dintre Briceni și Cahul, Ungheni și Vadul lui Vodă, m-am trezit că pot să trec pe lista de călătorii potențiale Iașiul și Bucureștiul, Roma, Parisul și, de ce nu – Reykjavikul. Pentru mine e o plus-valoare și eu mă bucur.

Felicitări celor care mai sunt în stare să se bucure și nu-și văd viitorul pecetluit în Piața Roșie. Deși, pun pariu că până și ei vor ajunge să beneficieze de această realizare.