Uneori... Uneori, chiar dacă este peste puterile noastre, ar trebui să uităm... Să uităm tot răul pe care ni l-au pricinuit ceilalți. Chiar dacă noi i-am ajutat de nenumărate ori, i-am sfătuit, i-am încurajat, i-am iubit frățește, iar ei ne-au trădat în cel mai mârșav mod, noi trebuie să uităm. Să nu uităm doar trădarea lor, ci și pe ei, trădătorii. Să uităm de ei pentru totdeauna și să mergem mai departe....
      De-am muri de foame, să nu mai cerem în veci nicio coajă  de pâine de la cel ce ne-a trădat. De ne-am scufunda în mlaștina suferinței și a lipsurilor, să nu cerșim nicicând ajutor de la un trădător. Să învingem suferința cu demnitate. Să nu ne mai umilim în fața unui trădător. Să rezistăm, să luptăm, să ne înfigem unghiile în coaja destinului, să urcăm pe culmi, să trecem peste toate obstacolele, să învingem vânturile potrivnice nouă. Numai așa vom ajunge unde ne-am propus.

     Iar trădătorul va rămâne undeva în urmă.

     Să-i aratăm că ne descurcăm fără el, că nu ne trebuie ajutorul lui, că suntem cei mai puternici, cei mai tari, cei mai cu demnitate oameni din lume. Să-i arătăm că suntem niște luptători, niște samurai, niște spartani adevărați.

    Niciodată să nu purtăm pică trădătorilor.

    Ei nu sunt demni de ura noastră. 


Subscribe to Blogul unui romancier basarabeans7bYnCHuIq0