Blogul unui romancier basarabean

În ultima vreme se atestă o creștere vădită a numărului de evenimente culturale organizate de și pentru basarabenii din zona orașului Chicago și de pe întreg cuprinsul Americii de Nord. Este un fapt îmbucurător că vedete din Republica Moldova ne calcă pragul nu numai de Paști și Anul Nou, ci vin și vin în valuri cu diferite ocazii, menținând și alimentând flacăra identității noastre vie. Dar, spre deosebire de toate aceste evenimente pe care le celebrăm, pe unele de secole, pe altele de milenii, există totuși o sărbătoare relativ tânără, dar de o importanță istorică incontestabilă, cea care marchează Centenarul Marii Uniri. Făurirea de la 1918 a statului unitar român. S-au scurs o sută de ani de atunci și constatăm cu tristețe că, în pofida unirii de atunci, azi suntem mai dezbinați ca niciodată. Prin urmare, acest Centenar ar fi nu numai despre Unirea noastră, ci și despre Dezbinarea pe care o trăim acum. Acest Centenar nu este numai despre ce s-a întâmplat acum o sută de ani, ci și despre ce, poate-poate, se va mai repeta odată, reparând ce a distrus cu tiranie URSS-ul. Este mult de lucru, deoarece avem de semnat nu doar un nou act al unirii, ci și de vindecat mințile bolnave ale demnitarilor noștri care au rămas cu URSS-ul în minte și în ADN chiar și după aproape trei decenii de independență.

Ei, bine! Să revenim la Chicago unde în data de 7 decembrie 2018 va fi marcat Centenarul unde cele mai luminate minți ale comunității noastre vor fi prezente, manifestându-și dragostea și atașamentul vizavi de românitatea și de unitatea noastră în general. Pentru că, la urma urmelor, Centenarul Unirii nu semnifică doar unitatea tuturor românilor, ci a tuturor etniilor care locuiesc de secole în țara noastră. Vom avea doi oaspeți de excepție: interpretul arhicunoscut Cristofor Aldea Teodorovici și actorul mult-iubit de basarabeni Nicolae Jelescu. Așadar ne așteaptă o seară excepțională cu muzică și poezie. Două personalități incontestabile.

Talentatul Cristofor Aldea Teodorovici, fiul marilor artiști basarabeni Ion și Doina Aldea Teodorovici, care ne alintă auzul de ani și ani cu melodiile sale pline de farmec și alinare, o va face indubitabil și de această dată la ceas aniversar.

Nicolae Jelescu este un actor-minune, care exprimă emoții și idei prin toate celulele ființei sale. Prezența sa scenică și energia pozitivă de sorginte divină pe care o răspândește în jurul său dezgheață și înmoaie cele mai împietrite inimi. Am avut chiar fericita ocazie să-l văd și să-l ascult pe Nicolae Jelescu la un spectacol la Chișinău. Aș da orice să-l revăd! Evenimentul este organizat de Community of Moldovans in Chicago, organizație fondată și diriguită de Mariana Berbecaru. Cu această ocazie, întrucât nu putem prinde un Centenar decât o singură dată în viață, am decis să dăruiesc Comunității Moldovenilor din Chicago 10 exemplare de carte pe care, la rându-i, să le dăruiască iubitorilor de cultură și literatură. Este vorba de romanul Coma, semnat de mine și publicat recent la Chișinău.

Emoții de neuitat tuturor participanților la sărbătoare și lectură plăcută celor care vor intra în posesia romanului! Subscribe to Blogul unui romancier basarabean

Cunosc mulți americani care și-ar dori să se mute cu traiul peste hotare, dar nu au curaj. În schimb, fiecare al doilea moldovean ar pleca undeva departe, către necunoscut, fără să stea prea mult pe gânduri. Când nu ai nimic de lăsat în urmă, când ești frate drept cu sărăcia, atunci curajul este, neîndoios, de partea ta. Există însă dintre aceia care, stând acasă, la adăpostul unui salariu decent și a unei avuții cât de cât confortabile, îi critică pe cei evadați printre străini. Este ușor să-i critici pe cei plecați când tu ai ce mânca și cu ce să-ți hrănești copiii. Printre cei plecați mă număr și eu. Și de aici, din aceste străinătăți, văd foarte bine prin câte lupte sunt trecuți conaționalii noștri. Dacă nu ești puternic atunci nu ai nicio șansă să izbutești pe aici. Noii veniți adesea sunt socotiți de mâna a doua, iar tu, cel ce vrei să faci ceva în viața ta, trebuie să demonstrezi contrariul, că în pofida accentului și a prospețimii tale pe noile pământuri, însemni ceva și ai un cuvânt de spus. Unii mai devreme, alții mai târziu, dar reușesc până la urmă să se impună oriunde s-ar afla. În Moldova însă, unde cumetrismul e în floare, e ușor oricărei lichele să se manifeste. Aici, la mii de kilometri distanță de Nanul Plahotniuc, lucrurile stau altfel. Nu în zadar mulți dintre emigranți sunt încercați de un soi de indignare că cele mai multe dintre pușlamale stau cuminți acasă și fac carieră în pofida incompetenței lor. Dar, nu despre asta vreau să vă vorbesc în acest articol. Ci despre mine, cel ce face parte dintr-o generație de sacrificiu. Nu am regrete că am plecat. Dimpotrivă, sunt mândru că am părăsit Moldova. Nu vreau să mimez patriotismul. Nu vreau să mă dau mare naționalist și iubitor de țară. Îmi iubesc doar locurile unde am crescut și am copilărit, în rest să-mi bag piciorul. Pentru că dacă aș fi rămas acasă, probabil că azi nu aș fi fost tată ci, dimpotrivă, aș fi fost robul unui doliu fără de sfârșit. Probabil că piciul meu, care s-a născut prematur, de 1 kilogram și 270 de grame, nu ar fi avut nicio șansă la supraviețuire în Moldova. Aici însă, unde mă aflu eu, medicii au depus eforturi considerabile fără să-mi ceară un cent. Vreo șase săptămâni, seară de seară, am mers să-mi vizitez piciul care stătea sub supraveghere maximă, conectat la aparate în incubator. Bucățica aia de suflet de numai un kilogram a fost tratată regește de niște străini. I-au dat o șansă la viață, iar nouă, părinților, o șansă să ne bucurăm de el, de Samuel.  Am început anul 2017 cum nu se poate mai greu, mai rău decât am încheiat anul 2016, dar a meritat. Unii chiar se minunau cum de am atâta putere să zâmbesc. Da, am avut putere. Fără job și cu o soție slăbită după naștere… Fără părinți sau rude alături… Ai fi spus că treburile noastre au ajuns la apusul lor și că nu mai există nicio șansă pentru noi. Dar, pentru că am nimerit într-o societate care îți oferă șanse necondiționat, am ieșit din mlaștină, am ajuns la liman. În afară de societatea în care mă aflu, un cuvânt greu de spus l-au avut prietenii noștri de aici. Prezența și suportul lor ne-au salvat.

Cei care stau în dosul sobei și debitează prostii, îi îndemn să-și lase culcușul călduț și să pornească spre țări îndepărtate. Apoi să emită idei legate de slăbiciunea și lașitatea celor care emigrează. Subscribe to Blogul unui romancier basarabean

Dintotdeauna mi-a plăcut să merg pe jos. Nenumărații kilometri pe care îi făceam zilnic încă în îndepărtata mea copilărie au fost un antrenament bun pentru picioarele mele. Chiar și astăzi, când nu mai sunt la fel de sprinten ca odinioară, în caz că îmi apare în față vreun deal, îl sui fără să clipesc. Într-o perioadă, când am făcut și un pic de sport, o întreceam la fugă, chiar dacă era vorba de cele mai semețe povârnișuri, până și pe Zorka – bătrâna și ofilita noastră iapă. Dar au trecut acei ani și zile în care mă întreceam cu caii…  De când am pornit în lume, am avut prilejul să străbat pe jos cele mai mari orașe ale mapamondului sau, dimpotrivă, cele mai fioroase sălbăticii ale nordului. Cand am ajuns în orașul Chicago, am înțeles că tot mersul acesta pe care l-am făcut eu cândva nu a fost în zadar. Mușchii de la picioare mi-au fost de mare ajutor aici, unde transportul public e o veritabilă tragedie. Inșii alde mine care nu iubesc șofatul, dar care nimeresc accidental în Chicago sau în alte orașe ale SUA, riscă să se învinețească de atâta ciudă și înjurături…Numai eu știu câți nervi am tocat… Numai eu știu câte milioane de cuvinte urâte am rostit… Chicago nu-mi oferea ceea ce mi-au oferit Parisul, Londra sau, de ce nu, Chișinăul – transport public cât de cât OK. În SUA trebuie să ai mașină, altfel nu reziști, nu te dezvolți. Mi-am dat seama de acest lucru încă de la bun început. Dar m-am încăpățânat și mi-am zis că voi rezista. Dar, pe zi ce trecea, paharul, pic cu pic, se umplea… Statul cu jumătățile de oră la - 20 de grade prin stații de autobuz; mersul îndelungat prin ploaie și zăpadă; târâitul sacoșelor cu produse alimentare pe kilometri întregi până  îmi simțeam mîinile rupându-se, dislocându-se sau degerând de frig…  - toate astea m-au nenorocit. Am avut bani destui să-mi cumpăr mașină de la bun început, însă orgoliul meu de a nu mă lăsa convertit la modul de viață american a fost mai puternic decât orice. Într-o seară de decembrie, cu vânt puternic și o ploaie pe măsură ne-am dus cu nevasta la cumpărături. Se apropia Anul Nou și mi-am zis că merită să ne pregătim și noi un picuț de sărbătorile de iarnă. Am cumpărat ghirlande, lumânări cu arome îmbătătoare, jucării de brad, alte chițibușuri… Deja îmi imaginam ce atmosferă va fi în apartamentul nostru. Vânzătorul ne-a pus produsele în două pungi de hârtie și ne-a urat sărbători fericite. I-am mulțumit, i-am zâmbit și am ieșit afară. Eu țineam pungile, iar nevasta a desfăcut umbrela. Ploua infernal, vorba cântecului. O răfală de vânt tăbârâse brusc peste noi, întorcând umbrela pe dos. În timp ce încercam s-o repar cât de cât, un nou val de vânt amestecat cu ploaie se aruncase peste noi, rupându-mi umbrela de-a binelea. Am aruncat-o cât colea pe-un trotuar și am pornit în galop către stația de autobuz să ne ferim de stropii reci și denși. Pe panou era scris cu litere mășcate că autobuzul vine în 20 de minute. Am așteptat ”cu răbdare”, în pofida ploii care ne stropea necontenit. Trecuseră cele 20 de minute, iar autobuzul nu mai venise. Pe panou apăruse deja informația că autobuzul va veni în alte 20 de minute. Ne-a fost clar… Am ieșit din stația aia blestemată înjurând cu voce tare. Am pornit pe jos spre casă… Vreo 3 km stăteau în fața noastră, iar noi demult eram uzi leoarcă. Un nenorocit cu mașina trecuse cu viteză pe lângă noi, printr-o băltoacă, stropindu-ne și el. Firește, l-am blestemat și pe ăla. La un moment dat, în timp ce înaintam spre casă, precum Columb spre Lumea Nouă, am simțit că pungile ce le aveam în mâini devin din ce în ce mai ușoare. Hârtia din care erau ele confecționate se îmbibase cu apă și s-a rup, iar în urma mea stăteau întinse, pe trotuar, ghirlandele și jucăriile de brad, unele dintre ele sparte… A fost cea mai nasoală seară târzie din viața mea. Pentru că Chicago este un oraș al șoferilor și mai puțin al pietonilor, uneori, pe unele porțiuni de drum nu găsești zare de trotuar. Uite că anume pe așa o porțiune de drum m-am pomenit într-o bună zi eu cu nevasta. Eram în apropiere de străzile Touhy și Cicero. Tot pe-acolo trece și o autostradă mare cu mii și mii de mașini. Eram în pantaloni scurți și cu rucsacul în spate. Alături de mine, îmbrăcată la fel de lejer, se afla nevastă-mea. Cald, soare, verdeață pretutindeni… Văzând că trotuarul se termină, am pornit să mergem pe partea carosabilă. Mașinile însă treceau cu viteza luminii pe lângă noi. Una dintre ele fusese cât pe ce să mă lovească cu oglinda. Conștientizând pericolul la care mă supun, am făcut un pas spre dreapta. Am călcat direct de pe asfalt pe un covoraș de iarbă verde și de ghizdei bine înflorit, gălbeneața lui amintindu-mi de ghizdeiul moldovenesc care acoperă dealurile noastre pitorești. Dar, peste câțiva metri florile s-au terminat și a început o pădure deasă și înaltă de pălămidă, scai măgăresc, brusturi și alte bălării. Am șovăit câteva secunde. Pe carosabil nu aveam de gând să mai revin, dar nici cale întoarsă nu voiam să fac. Mă pornisem undeva și aveam de gând să ajung acolo cu orice preț, în pofida tuturor obstacolelor. Așa că mi-am întins mainile în față, am ferit pălămida aia ghimpoasă și am pornit înainte. La trei metri distanță, paralel cu noi,i mergeau miile de mașini. Mulți dintre șoferi se uitau buimăciți la mine. De fapt se uitau doar la capul meu, pentru că numai acesta mi se vedea din iarbă. Despre nevastă-mea nici nu mai vorbesc... În acea zi s-a umplut paharul… Spre fericirea și salvarea mea, SUA mi-a ucis orgoliul transformându-mă dintr-un înfocat mergător pe jos, într-un șofer căruia, chiar dacă nu-i prea pasă de propriile picioare, măcar se gândește la picioarele nevestei. Dar, ca să ajung la volanul mașinii,a trebuit să trec mai întâi prin friguri, ploi și buruieni. PS. Cei care vin în SUA și vor să se adapteze ușor, trebuie să urmeze regulile elementare ale societății americane. Altfel riscă să-mi urmeze calea care, vă asigur, nu a fost deloc ușoară. Va urma Subscribe to Blogul unui romancier basarabean

Suntem peste șapte miliarde de ființe omenești pe cuprinsul întregului glob pământesc… Și se zice că fiecare dintre noi este înzestrat cu unele calități și trăsături unice în lume. Ba mai mult de atât. Fiecare dintre noi chiar tinde să creadă despre el că este unic și irepetabil. Această ambiție, acest rod al vanității noastre, ne consumă însă toată energia și originalitatea. Unii însă, care nu se consideră suficient de unici, apelează la steroizi anabolizanți, la botox și la silicoane încercând astfel să genereze schimbarea, schimbarea care să confirme și să reconfirme unicitatea lor. Dar kilogramele de mușchi în plus sau, de ce nu, de sâni, nu ne fac deloc unici. Ne fac să semănăm cu mulți alții care au recurs la toate astea înaintea noastră. Alții își testează unicitatea apelând la inteligența și înțelepciunea lor. Citesc mult, emit teorii, fac invenții… Thomas Alva Edison, Albert Einstein, Sigmund Freud sau Iuri Gagarin au reușit să devină unici grație realizărilor lor intelectuale și profesionale. „De departe, până și lucrurile mari, tot mici par să fie” Cu cât ne îndepărtăm în spațiu și timp de unii oameni, aceștia devin din ce în ce mai mici… Devin mici de tot, până dispar complet. Chiar și soarele, care are o circumferință de 4.366.813 km, când ne uităm la el pare a fi atât de mic… Totuși, este de remarcat că distanța îi fură soarelui doar din mărime, nicicum din măreție. Anume acest lucru îi conferă unicitate - Măreția. Putem deveni unici prin măreția noastră, nicicum prin fizicul pe care zi de zi încercăm să-l ducem spre perfecțiune. De mic mi-am dorit să fac lumea un loc mai bun. Iar pentru aceasta am sperat că, într-un fel sau altul, voi izbuti să o schimb un pic. Dar, în pofida zbaterilor mele îndelungate, în loc să schimb această lume am ajuns eu să fiu schimbat de ea. Am eșuat. Mulți eșuează. Dar, atâta timp cât suntem vii, șansa de a face ceva măreț rămâne, neîndoios, de partea noastră… Devenind o parte a lumii nu vom ajunge niciodată unici și măreți. Măreți și unici vom ajunge atunci când lumea va deveni o parte din noi. Atunci când existența sau trăirile ei vor depinde exclusiv de ființa noastră. Atunci când vom oferi sau vom lua de la lume lucrurile fără de care existența ei va părea de neconceput. Răpește-i umanității pentru o zi sau două Facebook-ul sau Ebay-ul. Răpește-i-le și vei vedea ce se întâmplă. Lumea este dependentă de Mark Zucherberg sau de Pierre Omidyar fără să-și dea seama. Dependența atâtor milioane de ființe omenești față de acești titani ai clipei sau, mai exact, dependența de invențiile lor, îi face măreți și unici. Haideți să devenim Măreți și Unici NU prin transformările pe care le facem pe propriul nostru trup, ci prin transformările pe care, eventual, le vom face în lumea ce ne înconjoară.  Subscribe to Blogul unui romancier basarabean

Am părăsit Republica Moldova în data de 12 iunie 2015. Deşi nu era prima mea plecare de lungă durată în exterior, de această dată avusesem emoţii foarte-foarte mari. Îmi îndreptam paşii către o destinaţie absolut nouă pentru mine. Da, plecam spre Statele Unite ale Americii. Probabil fiecare al doilea basarabean visează să ajungă pe tărâmul lui Obama. Toţi prietenii mei ştiu bine că eu sunt un adept al mersului pe jos. Însă, dacă este vorba de distanţe lungi, atunci prefer autocarul; în nici un caz avionul. Nu-mi place să zbor nici la propriu, nici la figurat. Dar, să mergi în SUA cu autocarul nu este cu putinţă... Prin urmare,  am apelat la ajutorul câtorva companii navale, poate cumva-cumva ajung în America precum Columb, însă plecările erau din Southampton, Marea Britanie, sau din alte câteva oraşe vest-europene. Deja eram dispus să merg în Marea Britanie să iau vaporul, taman mi-aş fi luat rămas-bun de la Ruslan Munteanu, Liuba Guigova, Victor Staucean şi de la alţi mulţi buni prieteni, cu care am împărţit aceeaşi Londră mai bine de un an de zile, însă preţurile pipărate la o călătorie cu vaporul mi-au tăiat elanul. Nu aveam de ales… Avionul rămăsese unica opţiune. Am plecat spre Aeroportul Internaţional Chişinău obsedat de gândul că aceasta este ultima zi din viaţa mea. Reuşisem să mă împac cu mine însumi şi cu cei din jur. Deja eram nerăbdător să se întâmple ceea ce avea să se întâmple… Chişinău – Varşovia La aeroport m-am întâlnit, absolut întâmplător, cu Vadim Nicolaescu – un vechi şi foarte bun coleg de facultate. După o discuţie frumoasă de câteva minute, ne-am luat rămas-bun în speranţa că ne vom mai revedea şi în alte circumstanţe. M-am pus la coada şirului de călători care aşteptau să urce în acelaşi avion. Mamă, dar mulţi mi se mai păreau. „Unde dracu vor încăpea toţi ăştia?” mă întrebasem disperat. Deşi mi se împăienjeniseră ochii, observasem totuşi la ghişeul din faţa mea un chip foarte cunoscut mie. Era Maria Cucu – o foarte bună colegă de a mea. Pentru că eram stresat, nu am apucat să o pup nici la întâlnire, nici la despărţire. Ţin minte doar că o întrebam frenetic dacă avionul Companiei Aviatice poloneze LOT este sigur sau nu. Pentru că mi-a zis să nu-mi fac griji, parcă am mai prins la curaj. Am urcat, m-am aşezat pe scaun, mi-am lipit nasul de geam şi m-am holbat afară. Mă aflam chiar lângă aripă. Aşa, cel puţin, aveam şansa să văd dacă se învârte sau nu elicea. Avionul luă poziţia de start ca un adevărat atlet şi porni în trombă. Nu ştiu cât alergase pe pista aia hopuroasă, dar ţin minte că nu se desprindea de sol şi basta. „Ridică-te odată, bestie”, mi-am spus îngrijorat, mai ales că nu departe de pistă văzusem câteva lanuri de porumb. Odată ce am ajuns sus, am comandat o bere, apoi încă una. Zborul a fost liniştit, fără turbulenţe… Deasupra Varşoviei, când să ne apropiem puţin câte puţin de Terra, zgomotul motorului dispăru complet, preţ de cinci secunde, poate un pic mai mult, iar avionul începu să piardă brusc din înălţime. Nu ştiu ce se întâmplase cu adevărat, dar am văzut moartea cu ochii. Când am reauzit zgomotul motoarelor, eu, alături de ceilalţi călători prinseserăm din nou la viaţă. Varşovia – Chicago Spre Chicago am urcat într-un Boeing 787 Dreamliner plin ochi cu polonezi. Printre ei mai erau şi câţiva basarabeni. Zborul a fost relativ liniştit. În loc să pornim spre Vest, aşa cum era de aşteptat, pentru că SUA anume în direcţia aia se afla, avionul porni spre Nord, traversând Suedia şi Norvegia apoi, cotind spre Vest, traversă Islanda şi Groenlanda. În cele din urmă, pornirăm spre Sud, peste Canada şi SUA. Munţii înzăpeziţi ai Groenlandei mi se părură magnifici, cum numai în filme îi poţi vedea. Acela era locul potrivit unde să ne prăbuşim şi unde să nu ne mai poată găsi nimeni. Gândul acesta mă îngrozise…

Când să aterizăm pe Aeroportul Internaţional O’Hare din Chicago era aşa o ceaţă că nu vedeai nimic nici în cer, nici pe pământ. Avionul încă nu atinsese bine solul, încă plana incert în aer, iar o băborniţă din dreapta mea începu să bată din palme şi să strige bucuroasă că a ajuns vie şi nevătămată în America. Din cauza ei nu puteam auzi bine dacă motoarele avionului mai funcţionează. Ei bine. Am ajuns. Acum, să trecem direct la subiect. Basarabenii care nu cunosc cultura şi politica socială din statele Europei de Vest au o părere destul de bună despre Statele Unite ale Americii. Eu însă, înainte să vin în SUA, am făcut cunoştinţă destul de bine cu Germania, Marea Britanie şi Franţa, iar SUA le este net inferioară. Unul dintre puţinele plusuri pe care le-am descoperit aici la Chicago este că poţi închiria un apartament cu exact aceeaşi bani cu care la Londra sau la Paris îţi permiţi să plăteşti doar pentru o cameră într-un apartament pe care să-l împarţi cu alte 7, 8 sau 10 persoane. În rest, produsele alimentare, maşinile etc., se vând cam la aceleaşi preţuri atât în SUA, cât şi în Marea Britanie sau Franţa.   Transportul public din Chicago este un dezastru. Pentru un oraş cu atâtea milioane de locuitori, liniile de tren sunt cam puţine, iar autobuzele circulă prea rar. La acest capitol până şi oraşul Chişinău mi se pare mai avansat decât Chicago. Nu în zadar prietenii şi cunoscuţii mei m-au atenţionat din start că fără maşină viaţa în America este foarte grea. Le dau dreptate. Pentru că majoritatea magazinelor sau a zonelor de distracţie se află la distanţe destul de mari, mersul pe jos sau cu transportul public devine, literalmente, o povară. O altă problemă majoră pe care o întâmpină basarabenii, şi nu numai ei, este sistemul de medicină. În SUA asigurările medicale sunt foarte scumpe, iar diversitatea lor creează confuzie şi ură faţă de această ţară care se consideră ultra-creştină, dar care bagă mâna adânc în buzunarul cetăţeanului ca să-l jumulească de bani. Aici în SUA, în anumite circumstanţe, ai putea alege să trăieşti fără asigurare medicală, dar dacă, Doamne fereşte, te îmbolnăveşti brusc, fii sigur că te trezeşti cu datorii la spitale de ordinul zecilor de mii de dolari. O altă posibilitate e să-ţi cumperi asigurare pentru care să achiţi lunar câteva sute de dolari, dar care nu acoperă serviciile medicale 100%. Adică, pentru o intervenţie chirurgicală banală de 20.000 de mii de dolari sau şi mai mult, compania de asigurări achită vreo 70-80% din cheltuieli, iar tu ai grijă de restul. În cel mai fericit caz este să-ţi găseşti un angajator generos, unde să ai parte de o asigurare medicală care să acopere 100% serviciile medicale, inclusiv cele stomatologice şi oftalmologice. Însă de o astfel de asigurare au parte foarte-foarte puţini imigranţi. În urmă cu câteva luni venise la Chicago o tânără familie de moldoveni cu un copil nou-născut. Pentru că bebeluşul a avut nevoie în câteva rânduri de medic, părinţii s-au trezit cu facturi care se ridicau la aproximativ 10.000 mii de dolari. 10.000 mii de dolari pentru o tânără familie care abia venise şi nici nu apucase să muncească o singură zi. Dar toată povestea aceasta are şi o parte pozitivă. În SUA ai posibilitatea să-ţi întorci datoriile la spitale câte un pic în fiecare lună, în dependenţă de câţi bani câştigi lunar. Mai mult de atât, aici nimeni nu este lăsat să moară pe drum. Spitalele te salvează de la moarte chiar dacă nu ai nici un ban în cont, dar tu, ulterior, va trebui să ai grijă să-ţi stingi datoriile faţă de cei care te-au salvat. Un prieten de-al meu, din Mexic, are datorii la spitale de peste 40.000 de mii de dolari, dar este cât se poate de optimist. Cu asemenea datorii eu nu aş putea fi nici câtuşi de puţin optimist. Ei bine, ar fi foarte multe de spus aici.

În ceea ce ţine de împlinirea visului american, este nevoie de multă perseverenţă şi răbdare. Există şi istorioare de succes ale basarabenilor stabiliţi în SUA, doar că adevăratele poveşti vor apărea probabil peste mai mulţi ani de adaptare a lor pe aceste pământuri sau odată cu copiii pe care îi va zămisli aici această generaţie de sacrificiu, alcătuită din sute şi mii de tineri basarabeni. Mai mult de atât, în oraşul Chicago şi în împrejurimile lui locuiesc foarte mulţi cetăţeni ai Republicii Moldova. Datorită lor a şi apărut necesitatea înfiinţării Comunităţii Moldovenilor din Chicago, diriguită cu multă dăruire şi profesionalism de către Mariana Berbecaru – una dintre cele mai influente basarabence din oraşul Chicago. Evenimentele culturale organizate periodic de ea, reuşesc să adune laolaltă foarte mulţi conaţionali. Unul dintre ultimele evenimente de anvergură i-a avut ca protagonişti pe Nata Albot şi Andrei Bolocan care au distrat publicul basarabean cum au ştiut ei mai bine. Pentru eventualii doritori de a se muta cu traiul în SUA, vreau să vă spun că odată ce aţi ajuns în această ţară şi sunteţi sănătoşi şi iubitori de muncă, întotdeauna veţi avea ce bea şi ce mânca, spre deosebire de Republica Moldova unde ziua de mâine mereu creează stres şi incertitudine. Una dintre condiţiile esenţiale pe care trebuie să le respecte fiecare nou-venit este să uite din start cine a fost el acasă (mă refer la statutul său) şi să se concentreze strict pe ideea cine va fi el peste câţiva ani în SUA. Dacă aveţi întrebări suplimentare, ştiţi unde să mă găsiţi. Succes!!! Subscribe to Blogul unui romancier basarabean

Venirea lui  Valeriu Munteanu în fruntea Ministerului Mediului din Moldova a fost salutată de foarte multă lume. De ce? Pentru că Domnia Sa este probabil unicul membru al Partidului Liberal care promovează un discurs sincer și care manifestă o voință vie privind realizarea schimbărilor radicale în această țară. Dacă Chirtoacă prin prestația sa mediocră în fruntea Primăriei Capitalei a reușit în ultimii ani să-și piardă un număr semnificativ de simpatizanți, atunci Valeriu Munteanu, prin aparițiile televizate și prin pledoariile sale frecvente, mai ales cele legate de Unirea cu România, a câștigat încrederea unui segment important de alegători. Uneori am impresia că Valeriu Munteanu nu este membrul Partidului Liberal, ci el însuși este un OM-Partid. Dar, uneori, ca să ne dăm seama de cât de mic sau mare este un om, atunci acestuia trebuie să i se ofere o funcție, un fotoliu. Întrucât sunt fiu de pădurar și cunosc foarte bine problemele acestui sector important aflat în stăpânirea Ministerului Mediului, am urmărit cu atenție maximă evoluțiile din ultimele luni. Agenția Moldsilva, de câtăva vreme a devenit o instituție care nu luptă atât cu pădurarii care efectuează tăieri ilicite de copaci sau cu șefii incompetenți și corupți din fruntea ocoalelor silvice, cât cu toți lucrătorii din acest sector care nu sunt membri ai partidului liberal sau cu acei care nu au dat mită pentru a-și păstra locul de muncă. În cadrul ocolului silvic Rezeni situația este una dezastruoasă. Pădurari cu experiență și vocație au fost înlăturați cu ușurință, locul lor fiind luat de amatori care în viața lor nu au sădit un arbore sau un tufar. Dar, pentru că au dat mită în valoare de mii de euro, au devenit pădurari cu acte în regulă. Azi, nu mai e la modă să înveți la Colegiul de Ecologie. E suficient să fii o lepădătură, un avorton ordinar cu carnet de membru al partidului liberal, plus câteva mii de euro în buzunar. Întrunind aceste condiții, lucrurile se rezolvă foarte ușurel. Se întâmplă chestii destul de murdare și mă îndoiesc că Valeriu Munteanu nu este la curent cu mita pe care o dau doritorii de a pune mâna pe un post de pădurar. Se vorbește în târg că unii ajung pădurari nu prin intervenția nemijlocită a lui Valeriu Munteanu, ci a lui Mihai Ghimpu. Dacă așa stau lucrurile, atunci e de la sine înțeles încotro se îndreaptă mita, iar Munteanu nu se poate opune sub nicio formă omului care l-a făcut Ministru. Domnule Ministru, mai păstrez un dram de încredere în DVS. Vreau să știu doar un lucru. Credeți că toate stârpiturile care devin astăzi pădurari dând mită, dar stau sub umbrela PL-ului, vor fi pădurari onești?! Credeți că ei dau mită în valoare de mii de euro ca să lucreze cinstit pentru un salariu de 2000 de lei?!  Apropo, nu-l lăsați pe Ghimpu să vă mânjească imaginea bună pe care încă o aveți în societate, pentru că sunteți ultimul exponent al Partidului Liberal în care mai avem încredere. Ultimul. Subscribe to Blogul unui romancier basarabean

Nu știu ce mi se întâmplă, însă de la o vreme mi se cam face rușine să ies din casă. Nici prin fața oglinzii nu prea am curaj să trec… Am stat mult și m-am gândit care o fi originea rușinii mele și abia într-un târziu mi-am dat seama că vina o sta poate în faptul că de trei luni nu am mai trecut pragul unei frizerii. Cel puțin, ideea asta mi-a venit într-o seară, pe la aprinsul lumânărilor, când am îndrăznit să ies în stradă fără să pun ceva pe cap. Reacția trecătorilor a fost una pe măsură. Se uitau la coama mea de parcă aș fi fost leul Alex din Madagascar. Alții în genere, se uitau la mine ca la un bivol scăpat din țarcuri sau din prerii ce-și poartă copitele nestingherit prin urbe. Azi însă, pentru că deja îmi este imposibil sa ascund sub căciulă mițele-mi câlțoase, am decis că trebuie să fac o schimbare în viața mea. Dar, ca să fac această schimbare, trebuie sa-mi înving rușinea de-a ieși din casă că, de, sinceri să fim, uneori atât de încâlcită și vâlvoiată ne este șevelura, încât până și în fața unui frizer nu ne încumetăm să mergem așa. Am ajuns în starea asta de împădurire capilară excesivă nu din vina mea. Ci, din vina unui incendiu de acum două luni care a făcut scrum frizeria la care mă duceam de obicei. Și, de atunci, mi-am jurat că până nu se redeschide frizeria, nu voi merge nici mort în altă parte. Eu capăt foarte greu încredere într-un frizer . Iar la acea frizerie lucra un polonez bătrân și talentat care pur și simplu făcea minuni din câlții mei. Azi totuși, am decis să-l trădez. Altfel nu se mai poate. Că până și căciula mi-a devenit prea mică când trebuie să bag în ea zbârlitu-mi crâng. Unde mai pui că vine primăvara și, o tușinare, nu strică niciodată. Am mers îndelung pe străzile Chicago-lui până să găsesc o frizerie deschisă. Am dat buzna înăuntru, că tocmai se apropia de mine un pâlc de domnișoare și nu am vrut să fiu comparat din nou cu vreo lighioană africană că, de, chiar de mi-am pus căciulă, aceasta oricum luase forma coamei. Vă închipuiți deci cât de șic arătam. De parcă o-i fi fost frate drept cu Samson, în caz că-mi este permisă asemuirea cu o ființă omenească. Înăuntru, surpriză mare. L-am reîntâlnit pe bătrânul polonez. El m-a tuns. Ce naiba căuta el în frizeria aia în care am nimerit accidental?! Și să mai zică cineva că Legea Atracției este o invenție banală. Nu. Să știți că, datorită acestei legi, întotdeauna vom găsi lucrurile care, la rândul lor, ne caută pe noi. Subscribe to Blogul unui romancier basarabean

I-aud din când în când pe unii spunând că nu există Dumnezeu. Că viața pe pământ e o bizară întâmplare, iar credința nu-i decât apogeul slăbiciunii ființei omenești. Că dacă ar fi existat un Dumnezeu, lumea nu ar fi arătat azi așa. Ci ar fi fost una perfectă, fără războaie, fără conflicte, fără vrajbă între oameni și popoare. În adolescență, la fel ca mulți contestatari ai divinității și ai adevărurilor biblice, am fost foarte confuz privind existența Lui. Prima carte pe care am fost tentat s-o scriu, ar fi trebuit să aibă subiectul axat anume pe inexistența lui Dumnezeu. Dar…, din fericire, nu am mai apucat s-o scriu. Oare este posibil să existe niște atei mărunți și anonimi și să nu existe un Creator atotputernic? Sună ciudat, nu?! Pentru că nu poate exista o creație, fără ca aceasta să aibă un creator al ei. Este ca și cum am vorbi despre existența unei cărți pe care nu a scris-o niciun scriitor sau despre o mașină, un avion etc., pe care să nu le fi construit nimeni. Nimic nu apare din nimic. Absolut nici un lucru din această lume nu poate fi luat drept un rod al întâmplării. Existența a ceva anume se datorează nemijlocit voinței cuiva. Mai mult de atât, credința în Dumnezeu nu este o slăbiciune, ci o necesitate a sufletului. Sufletul tinde mereu spre o apropiere de Cel ce l-a creat. Doar că de multe ori, rătăcit și ispitit de Satan, ajunge să se îndepărteze de Creatorul său. Mereu avem nevoie de miracole ca să credem în El. Recunosc că și eu am fost mulți ani la rând un Toma fără de credință. Sufletu-mi voia credință, iar rațiunea-mi cerea dovezi. Cât mai multe dovezi ca să ajung într-un sfârșit la certitudinea că religia nu este o invenție umană lipsită de adevăr și fundamente. Este greu să crezi în Cineva pe care nu Îl vezi. Mai ales când ești tânăr și vrei să-ți alegi o cale pe care s-o urmezi. Anume aparenta invizibilitate a lui Dumnezeu creează atâtea controverse și dispute între atei și credincioși. Cineva zicea că dacă voiești să-l vezi pe Dumnezeu, nu ai decât să te uiți la un om din preajma ta. Cică Dumnezeu ni s-a dăruit fiecăruia dintre noi câte o fărâmă. Este minunat, nu? Oare nu este mai bine să privim la o creație atât de măreață precum este omul sau, de ce nu, natura, universul și, privindu-le, să-L distingem pe Dumnezeu? Precum bebelușii seamănă de obicei cu părinții lor, la fel toată creația seamănă leit Creatorului ei. În vara anului 2010 am ajuns pentru prima dată în viața mea în apropierea Cercului Polar de Nord. În acel îndepărtat colț de lume, ce poartă numele de Republica Komi, parte componentă a Federației Ruse mi-a fost dat să aud multe istorioare ciudate. Una dintre ele însă, m-a marcat profund. Istorioara pe care am să v-o relatez în rândurile ce urmează, este legată exclusiv de satul Filippovo situat pe malul râului Ţilma care, la rândul său, nu-i decât unul dintre numeroşii afluenţi ai râului Peciora. În acest sat locuiesc mai mulţi bătrâni decât tineri. Băieţii şi fetele, așa cum se întâmplă de când e lumea și pământul, au plecat care încotro a putut, lăsându-şi părinţii de unii singuri. Din cauza situaţiei demografice precare numărul populaţiei scade vertiginos în sătucul acesta. Bătrânii pleacă-pleacă, iar tineri care să lase urmaşi sunt prea puțini… Problema sătenilor este că cimitirul se află de partea cealaltă a râului. În perioada caldă a anului ei transportă defuncţii cu bărcile, iar când e frig, duc sicriul pe gheaţă. Se întâmplă însă, an de an, ca timp de câteva luni, râul să devină total impracticabil. Nimeni nu-l poate traversa, nici cu barca, nici pe gheaţă. În acea perioadă a anului râul Țilma ori abia îngheață, ori se dezgheaţă. Iată de ce nimeni nu se încumetă să treacă cu un sicriu printre sloiurile mişcătoare de gheaţă. Este foarte riscant. Dar nici nu este nevoie ca cineva să-și riște viața. De ce? Pentru că anume în această perioadă a anului, în satul Filippovo niciodată nimeni nu moare. Niciodată! Anume prin lucruri de acest gen care, de altfel, nu sunt deloc puține, ni se confirmă existența lui Dumnezeu și intervenția Sa în viața de zi cu zi a societății umane. Cine nu crede că există Dumnezeu, să meargă la Filippovo să se convingă de unul singur. Totuși, decât să cheltuim sume enorme pe călătorii până la Ierusalim, la Medjugorje sau la Fatima ca să vedem minunile mult-râvnite de noi, mai bine să apelăm la Cartea Sfântă. Pe paginile aceste cărți vom descoperi mii de miracole care s-au întâmplat de-a lungul timpului în lume și care, de ce nu, se mai întâmplă și astăzi. Subscribe to Blogul unui romancier basarabean

De la ’90 încoace cetățenii Republicii Moldova, siliți de sărăcie și șomaj, s-au lăsat duși de valul emigrării hăt departe de hotarele plaiului natal, renunțând cu o relativă ușurință la mămăliga și la brânza strămoșească. Iar despărțirea de cei dragi și traiul printre străini au devenit de-a lungul timpului o obișnuință cât se poate de firească pentru ei. Cu traista pe umăr, ei au reușit să cucerească rând pe rând noi și noi spații geografice: orașe, sate, insule îndepărtate… Marea Britanie nu este o excepție. Mai cu seamă Londra, unul dintre cele mai mari orașe ale Europei, cu o populație de peste 8 milioane de locuitori. Pentru comparație, Republica Moldova, fără Transnistria, are numai trei milioane și jumătate. În acest oraș-stat, cu tradiții și o istorie bogată am ajuns și eu de câtăva vreme. Orașul este foarte colorat. Mă refer în primul rând la străzi, la case și… la oameni. Plimbându-te prin Londra, ai impresia că ai ajuns în Africa, în Asia sau în Estul Europei. Români, bulgari, polonezi, indieni, chinezi, algerieni… Cineva mi-a spus că a văzut recent și o ceată de pigmei. Eu unul încă nu am văzut. Aici se circulă pe partea stângă, iar mașinile sunt cu volanul în dreapta. Inițial ți se creează impresia că totul este invers, cu picioarele în sus. La început nu-mi plăcuseră deloc aceste diferențe însă, văzând că nimănui nu-i pasă de părerea mea, le-am acceptat. Transportul metropolitan este foarte bine pus la punct. Bicicleta, autobuzul, metroul sau trenul… Totuși cel mai ieftin mod de deplasare prin Londra este mersul pe jos. Acest „mijloc de transport” este popular mai ales printre nou-veniți, care încă nu au un loc de muncă sau bani de abonament. În acest fel am reușit și eu să rup câteva perechi de teniși. Economia înalt dezvoltată, medicina gratuită și democrația sunt doar câteva dintre motivele de bază care au determinat un număr atât de mare de imigranți să vină în această țară. Prioritatea statului este cetățeanul, iar prioritatea cetățeanului este să respecte legile statului. Încrederea reciprocă a generat o dezvoltare durabilă a Marii Britanii. Dacă e să aruncăm o privire sumară asupra obiectivelor turistice ale Londrei, Big Ben, London Eye, Tower Bridge etc., sunt doar câteva dintre cele mai populare și mai vizitate locuri ale metropolei de pe Tamisa. Londra însă este și un oraș al inumerabilelor gratuități. Mă refer în special la un număr semnificativ de muzee unde intrarea este liberă. Este vorba de British Museum, Natural History Museum, National Galery, National Maritime Museum, Imperial War Museum etc. După cum am mai spus, printre milioanele de imigranți veniți aici s-a strecurat și un număr semnificativ de moldoveni-basarabeni. Îi recunoști foarte ușor. După vorbă, după port. Adesea ne recunoaștem din priviri. Majoritatea a venit aici să muncească: construcțiile, curățenia, clonarea cardurilor bancare sunt doar câteva dintre activitățile zilnice ale conaționalilor noștri. Dacă pe stradă sau prin centrele comerciale auzi la tot pasul vorbă pruto-nistreană, atunci prin muzee ar fi un adevărat miracol să întâlnești vreun concetățean de-al nostru. Subscribe to Blogul unui romancier basarabean

Adesea mă întreb ce este aia înțelepciune?! De ce unii oameni sunt înzestrați cu ea, iar alții nu? De ce vorbim atât de mult despre înțelepciune și despre imperioasa necesitate de a intra în posesia ei, de vreme ce putem supraviețui și fără ea? Ca să trăim nu avem nevoie de prea multă minte. Toți, oricât de mic sau de mare ne-ar fi creierul, respirăm să nu ne sufocăm, mâncăm să nu murim de foame, bem să nu ne uscăm de sete... Reguli simple, dar indispensabile muritorului de rând. Dar, cu scurgerea ireversibilă a timpului și a vieții din perisabilul meu trup, am înțeles că toate aceste lucruri legate de respirație, de băut și de mâncat sunt, de fapt, niște simple reguli urmate, nicicum doar de oameni, ci și de păsări și-animale, adică de curci și rațe, de boi și vaci, de cai, măgari, purcei… Înțelepciune, așadar, nu este fapta omului care este identică cu cea a animalului din grajd sau din pădure, ci fapta, decizia, concluzia care sunt numai ale noastre și ale nimănui altcuiva. Ceea ce ne face să fim altfel decât dobitoacele pământului se numește înțelepciune, sau cel puțin frântură din ea. Înțelepciunea, în fond, nu are nicio legătură cu stomacul sau cu poftele carnale ale noastre. Totodată, înțelepciunea nu are legături genetice cu animalul dinlăuntrul nostru. Înțelepciunea este seva spiritului, a sufletului și a neadormitei minți din noi. Înțelepții cei Mari văd cu ochii minții omul din animale și animalul din om. Ei văd belșug în sărăcie și sărăcie în belșug. Înțelepții nu mulțumesc niciodată aerului pentru că există, ci nasului și gurii că le dau posibilitatea să respire existentul aer. De n-am avea nas și gură, oare ce rost ar mai avea aerul din jurul nostru? Ei nu mulțumesc frumuseților naturii că există, ci ochilor că le permit să vadă aceste frumuseți. Înțelepții adevărați nu se minunează, nici nu-și pleacă genunchii în fața propriei priceperi nesfârșite, ci lui Dumnezeu, pentru că le-a dat și lor un spirit luminos. Să fim așadar ființe înțelepte, dragii mei, căci să respire, să bea și să mănânce pot și animalele… Înțelepciunea este unicul lucru ce ne face diferiți de ele. Ne naștem oameni însă, cu trecerea timpului, mulți dintre noi se schimbă, se transformă… Aleg să fie orice, numai oameni nu. Prin urmare, relele din jurul nostru se întâmplă din cauza acutei lipse de înțelepciune. Unii dintre noi asociază înțelepciunea cu bătrânețea sau bătrânețea cu înțelepciunea. Totuși, nu o singură dată am auzit expresia că bătrânii sunt ca niște copii. Copii?! Extraordinar! Dacă înțelepciunea aparține bătrânilor, iar bătrânii sunt în mintea copiilor, atunci ce sau cine sunt copiii? Iisus le spune oamenilor că dacă își doresc să ajungă în împărăția Cerurilor, trebuie să fie cum sunt copiii. Iarăși este vorba de copii. Adică de originile noastre, de începutul începuturilor, de rădăcini… Copiii sunt puri, nevinovați. Ei sunt posesorii înțelepciunii inconștiente. Ei nu înjură, nu mint, nu bârfesc, nu urăsc… Ei sunt înțelepți fără să-și dea seama de înțelepciunea lor. Însă, cu trecerea anilor, mulți dintre noi se îndreaptă spre bătrânețe, lăsându-și înțelepciunea pe tărâmul îndepărtatei copilării. Unii se vor întreba nedumeriți ce legătură are înțelepciunea cu credința. Să știți că faptele nobile, comportamentul exemplar, deciziile și sfaturile cele mai bune ale omului nasc din înțelepciune, nu din prostie. Un creștin adevărat este și înțelept. Căci înțelepciunea vine de la Dumnezeu. Așadar, primul pas spre înțelepciune este să nu încetăm niciodată să fim copii. Pentru că Dumnezeu iubește copiii. Rămâneți copii, dragii mei, chiar dacă de mult nu mai sunteți. Al doilea pas către divina sau nepătata înțelepciune este modestia. Pentru că înțelepciunea fără modestie este pseudoînțelepciune. Să nu căutăm slava lumii pentru ceea ce spunem, facem sau gândim. Să nu căutăm lumina reflectoarelor, nici microfoanele jurnaliștilor. Să nu așteptăm aplauze și laude din partea lumii. „Așa să trăiești pe pământ, ca și cum nu ai fi, dar la plecare să lași un gol în urma ta”, spune Părintele-scriitor Savatie Baștovoi. Un înțelept nu trebuie să invidieze niciodată politicienii sau vedetele pentru că sunt prezenți/prezente zi de zi pe ecranele televizoarelor. Nu. În cazul înțelepților, nu chipul are importanță, ci mesajul pe care vor să-l  spună lumii. Vorbele înțelepților nu sunt goale, ci pline de sens, de indubitabilă însemnătate. Iisus, prin înțelepciunea Sa, nu a avut nevoie de televiziune sau de microfoane ca să se facă auzit în lumea întreagă. Pentru că ecoul adevăratei înțelepciuni ajunge la fiece ureche fără microfon sau alte dispozitive de amplificare a vocii. Fiți modești. Căci prin modestie veți fi și mai aproape de veritabila înțelepciune.   O țară lipsită de oameni înțelepți este asemenea unei fântâni fără apă. Înțelepții sunt acul busolei care indică adevărata cale pe care ar trebui să o urmeze un popor, o națiune. În acest secol al vitezei, când oamenii de pe diverse continente sunt despărțiți de un simplu clic, când scrisul pe hârtie aproape că a devenit o amintire, când distanța dintre naștere și moarte este micșorată temporal de nestăvilita noastră grabă, timp pentru meditație aproape că nu ne mai rămâne. Înțelepciune însă înseamnă a opri timpul în loc și a te întreba cine sunt eu? De unde vin? De ce m-am născut? Cine a decis ca eu să mă nasc? Și dacă Cel ce a decis să vin în această lume, oare nu a avut El și un scop privitor la mersul meu pe acest pământ? Încotro merg? De ce fac ceea ce fac și dacă ceea ce fac este bine sau nu?... Unul dintre mulții pași către înțelepciune l-am aflat citind cândva o parabolă. Un tânăr s-a dus la ușa unui înțelept bătrân și i-a zis franc că și el își dorește să devină înțelept. Bătrânul s-a uitat la el și i-a spus: – Bine. Eu voi închide ușa, iar tu vei bate în ea atâta cât va trebui. Tânărul bătuse îndelung în ușă, însă bătrânul nu i-a mai deschis. Abia într-un târziu, înțeleptul decise că este timpul  să deschidă. – Cum te simți? îl întrebă bătrânul. – Mă simt de parcă aș fi un prost, i-a răspuns trist băiatul. – Bravo! Acesta este unul dintre primii pași către înțelepciune. Un înțelept adevărat, nu-și dă seama că este înțelept. Un înțelept adevărat crede despre sine că este cea mai lipsită de însemnătate ființă omenească. Pentru că, după cum afirmă marele gânditor român Richard Wurmbrand: „Putem privi multe lucruri, dar nu putem vedea ochiul cu care privim. Putem verifica orice idee cu excepția ideii cu care analizăm.”  Prin urmare, un veritabil înțelept habar nu are despre sine că este înțelept. Odată, în timp ce urcasem în trenul londonez, cu gândul să ajung la London Bridge, o țigancă tânără, frumoasă, din alea cu buze mari, cărnoase, își scufundă ochii săi negri și misterici în ai mei. Acea clipă de comunicare nonverbală fusese de ajuns. Și pentru ea, și pentru mine. Nici nu apucasem să iau loc pe unul dintre scaunele moi ale vagonului, că și fusesem din nou surprins de prezența tinerei țigănci. Pășea sprintenă printre călători, distribuind fiecăruia câte o fițuică pe care scria cu litere mășcate că are nevoie imediată de ajutor financiar. În buzunarul drept de la pantaloni purtam de mai multe zile o bancnotă de douăzeci de lire. O purtam fără vreun motiv anume. M-am gândit pentru o clipă că aș putea să o dau cerșetoarei, dar văzând cât este de vioaie și de sănătoasă, mi-am zis plin de răutate: „Du-te și muncește, fato, că de la mine nu vezi nimic”. Nu i-am dat nimic, dimpotrivă, i-am mai trimis o privire încărcată de energia cea mai negativă cu putință. La următoarea stație, țiganca coborâse din tren fără să primească vreo lețcaie de la bogații locuitori ai Londrei. Și nici de la săracul de mine. Văzând că a plecat, mi-am băgat din nou mâna în buzunar ca să-mi mângâi părintește prețioasa și scumpa mea liră. Dar… nu mai era în buzunar…  Nu știu ce a fost asta, ce s-a întâmplat cu adevărat, însă nu am mai găsit niciodată lira mea. Renunțarea la lucrurile materiale este încă un pas către divina înțelepciune. Să renunțăm la lucrurile care credem că ne aparțin, pentru că, de fapt, nimic nu este al nostru. Nimic. Înțeleptul nu este rob al palpabilei și al materialei lumi. Înțeleptul este liber. Liber ca pasărea cerului, ca vântul universului, ca lumina soarelui… Ca să ai totul trebuie să renunți la tot, să fii liber. Libertatea este cea mai de preț bogăție a omului. Libertatea este înțelepciune. Subscribe to Blogul unui romancier basarabean

La început, Marx a avut ambiții artistice. Poemele și dramele sale au o anumită importanță în măsura în care dezvăluie stările sale sufletești dar, neavând valoare literară, nu s-au bucurat de aprecierile contemporanilor săi. Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un Goebbels – ministrul propagandei naziste; în filozofie, un Rosenberg – teoreticianul rasismului german; iar în pictură și arhitectură – un Hitler. (Fragment din cartea Marx și Satan de Richard Wurmbrand).

Unii, pentru că au eșuat încercând să facă Binele, excelează la capitolul Răutate. Devin genii ai Răului. Acum, dacă este să arunc o privire peste politicul moldav, constat cu mare tristețe că este plin de genii… Despre ce fel de genii este vorba, numai pielea și suflețelul bietului moldovean știe… Tu, Filate, ce lucru bun ai încercat să faci în viața ta și ai eșuat? Ce te-a împins în tabăra Răului? Dar pe tine, domnule Plahotniuc? Chiar nu vă dați seama că din cauza răutății voastre fug cei mai buni oameni din țară? Oare nu ar fi mai simplu să plecați voi doi și țara să ne rămână nouă?! Subscribe to Blogul unui romancier basarabean

Uneori mi-aș dori din toată ființa să uit cine am fost cândva. Să uit de unde vin… Să uit de toate îndeletnicirile-mi de până acum. Iar oamenilor care știu cine sunt, să le șterg din memorie faptul că m-au cunoscut vreodată. Vreau să devin un om nou. Un om fără trecut. Fără, pentru că el, trecutul, nu încetează să mă urmărească niciodată. El, cel puțin mie, îmi stă ca o stavilă în cale, de care mă împiedic ori de câte ori doresc să fac un nou pas spre viitor. Da. Între mine și viitorul meu stă adesea, ca o fantasmă, trecutul. Chiar dacă uneori apune peste mine mult-dorita și aproape utopica uitare, apare câte cineva care, fără să-și dea seama că a traversat un hotar străin și interzis, să scotocească în trecutul meu.        Azi, cineva care a scormonit p-aici prin lumea mea, mi-a amintit cine sunt… Și-am înțeles că oricât aș încerca să fiu un om nou, ca să mă fac plăcut mie însumi, cei din jur nu vor înceta să admire ceea ce am fost eu odată. Trecutul pe care ni-l detestăm câteodată, pentru unii poate servi drept sursă de inspirație și inepuizabilă admirație. Subscribe to Blogul unui romancier basarabean