Ordinea de sâmbătă. O zi de primăvară.(III)

El s-a așezat alături de ea, cu simțul vinovăției în suflet, și-au stat în tăcere mult timp. Ce mai aveau a-și spune doi oameni care n-au fost niciodată apropiați și niciodată nu au fost străini? Pentru Ea era clar: El pleacă, iar! El, care a plecat de atâtea ori, care plecase o dată ca să se întoarcă, și care nu s-a întors atunci când Ea l-a așteptat. El, care, poate, era mai bine nici să nu se întoarcă, a venit ca să spună că pleacă. Nu trebuia să vină... El ar fi vrut s-o ia cu dânsul, doar că îi era frică, îi era frică să n-o rănească din nou. Era prea frumoasă la chip și la suflet (după 3 ani de când n-o mai văzuse, părea și mai frumoasă!) ca s-o mai facă să plângă.
Ar fi vrut s-o consoleze, și, cu toate că știa că nu este el tocmai persoana potrivită pentru aceasta, a încercat s-o mângâie ușor pe spate... Prima atingere a  făcut-o să tresară, s-a ridicat brusc, l-a privit și-a spus:- Foarte bine, mă bucur că ai orizonturi largi, e bine să călătorești. Îmi pare rău, desigur, pentru căsnicia ta, dar cred că tu știi mai bine ce să faci cu viața ta. Acuma scuza-mă, eu mai am treabă. S-a întors și a plecat cu pași repezi.
Nu terminase de făcut ordine, mai avea de strâns cioburile de la vaza stricată, trebuia să caute altă vază în debara și să aducă  flori din grădină. Avea multe de făcut!El a rămas mut și uimit, cu trandafirul (deja ofilit) în mână, acolo, lângă bancă. S-o ajungă din urmă nu avea nici un rost (nu azi, cel puțin), dar nici nu știa ce i-ar mai putea spune...„Păcat de floare, gândi ea, în drum spre casă.”
Nimeni nu i-ar fi putut înțelege starea sufletească de moment, pentru că nici măcar ea nu o înțelegea.
 Pe de-o parte, nu avea de ce să fie tristă, nu a pierdut nimic -  a venit și pleacă - El oricum nu a fost niciodată al Ei, nu poate spune că îl pierde acum, pentru că acum câteva ore Ea singură era gata să îl dea afară din casa sufletului ei. Și-apoi, El nu a existat niciodată așa cum îl știe Ea, e doar un joc al imaginației sale. E ceea ce și-ar fi dorit Ea să fie, dar nu ceea ce este de fapt.
Ne dezamăgim din cauză că avem așteptări prea mare de la cei din jurul nostru, că ne închipuim că ei ar trebui să fie așa cum gândim noi, fără măcar a-i înștiința că vrem ceva de la ei, sau îi înștiințăm, dar nu în măsura cuvenită, pentru că, de multe ori, credem că ei și-au dat seama ce avem noi în vedere... 
Maria a plecat dezamăgită acasă, pentru că și-ar fi dorit ca El să-i spună că o iubește, dar El i-a spus că pleacă. El a rămas dezamăgit în parc, pentru că și-ar fi dorit s-o roage să-l ierte și să meargă cu el la capătul lumii, dar i-a fost frică s-o facă...Trandafirul a rămas, ofilit, pe o bancă în parc, pentru că și-ar fi dorit să reunească astăzi două inimi, dar nu a fost oferit la timp...Și numai banca pe care au stat cei doi a rămas mulțumită, pentru că nu e prima, și nici ultima poveste de dragoste la care ea asistă, și știe, că poveștile oamenilor care cu adevărat se iubesc nu se termină aici.
Iar ea știe cât cântărește iubirea oamenilor care se așează pe ea...