Podul lui Carol, acum, înseamnă mai mult 
Dimineaţa devreme, la patru, tata ne aştepta în staţia Florenc. De data aceasta nu mai eram singură. Ne-a ajutat să ajungem la hostel, apoi a plecat, seara însă mi-am petrecut-o cu el. Am luat cina împreună. I-am spus că am învăţat să joc poker (deşi îmi dau seama acum, când scriu, că probabil am cam uitat regulile), aşa că prima întrebare care a urmat a fost: unde? I-am zis că în cămin. Deci e ok, să nu-ţi treacă prin cap să mergi la cazinou. Şi cum simţul părintesc e foarte dezvoltat, replica lui a fost un fel de presimţire subconştientă. (Mi s-a întâmplat câteva luni mai devreme şi cu mama. Am mers la Lago d’Iseo să-mi petrec seara şi înainte de a închide, mama mi-a spus: vezi, să nu vă pierdeţi, adică să fim cuminţi. În seara aceea mi-am pierdut cardul bancar.) 
Era ora şase seara, ploua, nu aveam umbrele şi eram chiar în centrul oraşului. Mai aveam încă două ore până a pleca din Praga spre Wroclaw şi M, cu tot dinadinsul, vroia să cheltuie ultimii bani pe care îi mai avea. I-am zis să intrăm în New Yorker. Dar până să ajungem acolo am trecut pe lângă un cazinou. Aşa că hai să intrăm. „Să nu-ţi treacă prin cap”, îmi spunea tata. Ştiam că lumea care merge la cazinou se îmbracă la patru ace şi pariază bani buni. M. vroia să joace cu doi euro. Am râs. A râs şi doamna de la intrare. Am urcat la etajul doi. Trebuia să prezentăm actele. Nici unul din noi nu fusese vreodată la un cazinou. Am urcat apoi alte scări şi am intrat în sala de joc. Da, lumea era îmbrăcată la patru ace. Băieţii au ales Black Jack - nu durează foarte mult. Am pariat şapte euro. Am jucat zece minute, timp care, de fapt, mi s-a părut mult mai lung, şi am ieşit de acolo cu treizeci de euro. Suvenire – trebuia să marcăm amintirea. Din banii câştigaţi fiecare şi-a ales un suvenir. Am luat apoi cina la pachet pentru cinci guri flămânde şi ne-am întors la hostel. Era ora şapte. Părea să avem destul timp ca să ajungem în staţie – erau doar 15 minute de mers cu tramvaiul din locul în care ne aflam. Tata m-a sunat la 19.50 să-mi spună că ar trebui să ieşim deja. Pentru că era mereu preocupat de ce şi cum facem, i-am zis că suntem destul de mari că să avem grijă de noi. 
La opt, când am ieşit, mai aveam 45 de minute. Trei au urcat în tramvai, iar noi, ceilalţi cinci, am rămas să-l aşteptăm pe al şaselea, căruia i se făcuse foame şi intrase într-un magazin. Trebuiau să mai vină alte două tramvaie, dar era deja 20.24 şi nici urmă. Cred că eu eram cea mai agitată. Am alergat până la următoarea staţie de tramvai, ne-am întors înapoi, am cerut un număr de taxi într-un restaurant, am sunat, dar nu ştiam adresa exactă, plus că nervii nu se prea potriveau cu engleza în acel moment. Peste câteva minute am primit un mesaj că taxiul urmează să ajungă în câteva minute, dar eram deja în tramvai. Mario continua să ne sune şi să ne întrebe unde suntem. Erau deja în autobuz şi încercau să convingă şoferul să ne aştepte, dar acesta refuza. Pornise motorul, luminile erau stinse şi se anunţa plecarea, iar noi eram undeva în preajma staţiei, fugind ca olimpicii, dar fără un punct exact. Staţia de tramvai nu era chiar lângă staţia-auto, aşa că atunci când am coborât din tramvai, am traversat strada şi am început să alerg într-o direcţie de care nu eram sigură. Ştiam că de acolo mă pornisem în iulie acasă, dar era noapte şi nu înţelegeam unde mă aflu. Când Mario ne-a văzut pe fereastră, i-a spus şoferului să oprească. Suntem aici, după aproape zece minute întârziere şi un autobuz plin de oameni care vreau să plece cât mai curând. 
Încercam să găsesc un loc liber, abia răsuflând, când m-a sunat tata şi i-am zis să revină în cinci minute. Înțelese că am alergat, adică – eram în întârziere. Nu greşise când m-a sunat la 19.50. 
Mai bine de o oră au urmat discuţii, hai să zic - aprinse. Cei care înţelegeau engleza ne priveau şi zâmbeau. Cine era vinovatul?  Într-o zi ca asta descoperi, alb pe negru, adevărata faţă a oamenilor. 
Diana cu acte în regulă, deşi sună ciudat  
Acasă n-au vrut să-mi facă poliţă de asigurare. În Italia n-au vrut să-mi facă poliţă de asigurare, pentru că o vreau pe cea românească, că doar eşti româncă, nu? Am devenit însă, de curând, şi eu un fel de om cu acte mai în regulă. Aici, în Polonia, au acceptat în sfârşit statutul existenţei mele. 
“Kind of” 
Lumea ştie că-mi place literatura. Adevăr incontestabil. Şi-ţi pare că ar trebui să-mi placă orele de literatură, dar nu-i chiar aşa. Fac un curs de literatură din anul trei deja de mai bine de două luni, dar n-aş putea să rezum nici măcar o idee din tot ce pretinde profesoara că a predat până acum. Din 15 studenţi care îi frecventează ora, sunt doar doi care uneori se mai implică în discuţii. Ciudat e să predai un curs de literatură şi să fii atât de plictisitoare. Am făcut o prezentare şi-am vrut să-i arăt eu cum se face o lecţie de literatură interesantă, dar când am vrut să trec la analiza cărţii în baza fragmentelor pe care le proiectam pe ecran, mi-a spus că preferă să analizăm textul împreună, în baza a ceea ce a pregătit ea. M-am aşezat la loc şi a urmat o altă oră obişnuită cu ochii aţintiţi pe ceas. Cursul de istorie a literaturii ruse durează de două ori mai puţin. Şi mi-ar plăcea să fie invers. Dacă la engleză nu scriu nimic, la rusă chiar nu mă opresc din scris. 
Da, si, yes, tak, да 
Engleza este limba în care vorbesc aici cel mai mult. Prietenul cu care îmi petrec cea mai mare parte din timp când sunt la cămin e italian, aşa că sunt nevoită să vorbesc în italiană. Alba, colega mea de cameră e spaniolă şi, pentru că înţeleg mai bine de jumătate din discuţiile ei cu alţi prieteni spanioli, mintea mea nu mai face diferenţă între yes şi si. De obicei, vorbesc cu ea în engleză. M-a întrebat într-o zi ceva şi trebuia să-i zic da, dar fără să-mi dau seama i-am spus – si. Cea mai mare problemă e însă atunci când am o oră de rusă, apoi alta de engleză şi iar rusă. Trecerea de la orice altă limbă la rusă mi se pare cea mai dificilă. Preferam italiana până acum două săptămâni. Acum îmi dau seama că mi-e mult mai simplu să mă exprim în engleză. Constatări inutile. Nu. Îmi plac experimentele şi observaţiile lingvistice. Vinerea, când mare mi-e bucuria că e ultima zi de lecţii, am un curs de predare şi învăţare a limbii, cred că cel mai plăcut din toate pe care le am. Am înţeles că în tot ce fac la facultate prefer partea teoretică, adică două ore - gramatica descriptivă şi cea despre care tocmai am scris. 
"Diana is like a night animal"
Night animal, adică animal de noapte. Aşa m-a descris Stanley la ora de Academic Writing în baza celor trei lucruri ciudate pe care trebuia să le scriu despre mine pentru a-i oferi un punct de pornire în scrierea paragrafului analogic. Bine defenit. 
SzaibaLocul perfect în care să joci adevăr şi provocare e locul în care nu ştii pe nimeni. A trebuit să merg la un bărbat să-i măsor ochelarii. Nu m-a înţeles ce-i zic în engleză, dar când i-am arătat ochelarii şi i-a scos de pe ochi şi mi i-a întins. I-am privit pe A. şi P. învingătoare. M-a întrebat dacă am câştigat ceva. Nu, ne jucam doar. Mi-au spus apoi să iau megafonul de la cineva de alături şi să le spun ceva. Le-am spus că-i iubesc. A. a mixat apoi cu dj-ul, pentru că aşa a vrut P, iar P. şi-a făcut o poză cu un chinez, apoi a întrebat nişte fete dacă ştiu cumva cum putem să ajungem pe strada elefanţilor, invenţie de a noastră. L-au privit nedumerite şi l-au întrebat dacă e sigur că există aşa stradă. Cum să nu! Vin turiştii aici pentru elefanţii din Wroclaw, şi ele nu ştiu, vai!