Schimbarile traiesc alaturi de fluturi

Aseara, iesind din casa, mi-am dat papucii cu crema. Eram aproape gata sa ies, zburand in jos pe scari, asa cum fac zi de zi de cateva saptamani. In jos cu capul. In viata, in lucru, in dragoste. In toate. Dar m-am oprit. Inconstient. Manata parca de un soi de necesitate acuta de a ma imobiliza.. De a trage aer in piept.

Facand miscari lente si concentrate cu tubul de crema pe botine, mi-am dat seama ca aceastea sunt unicile 30 de secunde din viata mea din ultimile zile cand fac ceva pentru mine. Cand nu alcatuiesc in gand texte. Cand nu numar minutele. Treizeci de minute pentru textul X. Patruzeci si cinci pentru comunicatul Y. Douazeci pentru fularul Z. Exact o ora si jumate pentru Ilinca. Si paste. Deoarece pastele se gatesc cel mai rapid. 

E bizar cum 30 de secunde sunt suficiente pentru a opri un vulcan de la eruptie. Timp in care un cap se poate goli de toata tensiunea, panica, frica, speranta. De parca Dumnezeu a scos din gaurica din spatele meu bateria. De parca s-au spart digurile si a curs. Toata dragostea, bucuria, fericirea de care este in stare un om. Un om ca mine.

Daca exista momente in viata care ne pot zgudui toata fiinta, ca un trasnet pe un cer laptos si anemic, atunci eu traiesc acele momente. Acum, aici, intr-o casa in care nu s-a facut curat de zile, zile, zile. In care barbatul a fost de toate – bucatareasa, spalatoreasa, patisier, educator. Si, pur si simplu, om neglijat. Exact ca alte cateva miliarde de femei. 

Vin schimbarile. Le simt cu centrul fiintei mele. Acolo, jos, unde zboara fluturii. 

Aceasta e ultima postare de pe acest blog.