Plutesc prin lumină galben-roșietică, aproape insuportabil de intensă. Mă trezesc încet, gingaș.. deschid ochi și soarele mi-i alungă spre tine. Trupul îmi stă moale în fotoliul de pânză, tălpile îngropate in nisipul ce încă nu e corupt de căldura zile și mai păstrează răcoarea nopții, sau poate a dimineții… vântul e și el încă rece, iar apa șoptește povești mai vechi decât omenirea.Te privesc în jocul tău cu valurile ce se sparg dornice de mal. Soarele nu te arde. Ești pentru prima dată pe malul mării, pentru prima data îi vezi imensitatea și orizontul ce se cufundă în oglinda apei. Te ridici jucăușă și mergi în întâmpinarea necuprinsului, te cufunzi în apa limpede pentru a reveni la suprafață, încântată.. mă privești curioasă și, încă nu știi că te urmăresc de ceva timp, că ochii mei nu te mai scapă din priviri, iar gândurile mi-au fost luate de vânt…
Sunt pentru prima dată pe malul singurătății, pe marginea prăpastiei sinelui, dar nu sunt singur. Ești prima și unica ce-mi împărtăși fericirea liniștei interioare. Vii spre mine și zâmbesc, nu mă împotrivesc deloc zâmbetului, pentru că e adevărat, e din suflet. Mă stropești cu apa dimineții și mă inviți după tine, iar eu te prind și te așez pe genunchii mei. Te privesc de parcă tocmai aș fi revenit din Odisee ca să te regăsesc. Îmi trec degetele peste pielea ta fină, prin firele de păr sărate, privesc marea și înțeleg că aici e casa pe care am căutat-o de când mă știu…