La punctul de trecere a frontierei europene. Peste Prut. Podul de flori e demontat. Podul proiectat de Gustave Eiffel se mai ține încă. Actele-s în regulă – libera circulație a vizelor e în toi.

- Ce aveți în valiză?

În valiză se află o regiune mică și autoproclamată. Se numește Transnistria. Trece prin scaner.

- Lucrurile din valiză vă aparțin?

Nu știu ce să-i zic ofițerului. Și da și nu. Cândva eram una cu transnistrenii, dar asta a fost tare de mult. De atunci duc bagajul legat de mânecă fără ca să mă uit ce-i înăuntru. Poate-i o bombă, poate nu. Lucrul ăsta îl trec cu vederea. Îmi aparțin de jure, zic. Mă îndoiesc că această formulare o să treacă de bună.

- Așteptați aici, vă rog.

Și eu aștept. Aștept un an. Aștept doi. Aștept douăzeci de ani. Nu se întâmplă nimic. Stau în vama Europei cu valiza legată de mână.

Ce-ar fi să o dezleg, mă gândesc în sinea mea, dar super-ego îmi sugrumă acest gând în stare embrionară. Trădătorule, lașule, strigă super-ego, tu la frații tăi moldoveni de peste Nistru te-ai gândit? Din ce manuale o să învețe ei „limba noastră”?

Adevărul e că m-am gândit.

Frații mei de peste Nistru s-au cam lepădat de frăție. Timp de douăzeci de ani, sunt nevoit să trec vama pentru a le parcurge curtea . În ospeție mai rar, că nu-s chemat. Dar tranzitez și eu, ca tot omul care caută ieșirea la Marea Neagră. Parcurg fâșia golașă pe care doar păsările o survolează liber în zborul lor. În douăzeci de ani, „frații” și-au construit o altă realitate. Sau, cel puțin, nu au renunțat la realitatea pe care eu am trecut-o la arhivă. L-au păstrat pe Lenin. Au păstrat buchiile chirilice. Au adus trupe de pacificatori ca să mă apere pe mine de mine. Și mi-au reproșat faptul că sunt un terchea-berchea care s-a lăsat prostit de români.

Ce-ar fi să o dezleg, recidivez eu în prostia mea, căci uite că acest bagaj nărăvaș se dovedește a fi călcâiul lui Ahile pentru mine. Orice proiect de viitor e condiționat de existența bagajului transnistrean. Limbă română, integrare europeană… La fiecare pas simt greutatea care mă trage de mânecă și mă dojenește: te-ai gândit la mine?

Și tu, dragă Transnistrie, te-ai gândit la mine?

Adevărul că e ne-am desincronizat și dorim lucruri diferite. Paradigma relațiilor noastre conjugale cu Transnistria este că noi o poftim cu insistență la negocieri, iar ea insistă la divorț civilizat. Această paradigmă e în favoarea transnistrenilor, căci atâta timp cât sunt invitați, au o pârghie de influiență asupra noastră. Chiar și în calitate de instrument al Federației Ruse se simt mari în micimea lor. Ne țin în vamă. Ne țin ostateci. Iar noi pretindem în continuare un dialog.

Nu zic să tăiem nodul gordian, dar ce-ar fi să nu mai pretindem? Să-i lăsăm pe transnistreni cu inițiativa. Băgăm valiza la camera de păstrare – pe douăzeci, cincizeci de ani, pe cât o fi… Și ne vedem de viitorul nostru. Când sunteți gata, cum s-ar zice, nu ezitați să luați legătura cu noi. Poate că au nevoie și oamenii ăștea de timp înainte de a fi gata de un dialog veritabil. Poate că au nevoie de al său Tiananmen, Tahrir, Bolotnoie sau PMAN.

Nu ne zicem adio. Doar la revedere.

În speranța să ne revedem dincolo de cordon.