Poema de Sara Castelar Lorca (trad. al rumano)
XVPoemul sosește,sângele sună a ace și a mușcăturide aceste râuri care agită artereleca un tremur de corzi galbene,și sună geamurile a duminicăși frica sună a frică,
sună doar a frică.
Nu a plouat pe partea asta de noapteși recoltele de după vitrine nu-s adevărate,copilele mințesc în turnurile lor de sare,minte și lemnul încovoiat de ani.
Există un adevăr atât de pur încât nu seamănă cu nimeni.
Atunci tu revii,zugrăvești cu noaptea inefabilii arboriși tot întunericul se consumă.
Ai văzut arbuștii germinând printre degeteversul reținut în tandrețea păsării,
seceta sălbatică de pe urmele saleși freamătele lui lungi ca limbile de insectă.
Tu nu mai ai nume, ești doar arbustsi continui să te naști din umbra lui ștearsă.
XV
El poema acude,
la sangre suena a agujas y a mordiscos
a esos ríos que agitan las arterias
como un temblor de cuerdas amarillas,
y suenan las ventanas a domingo
y el miedo suena a miedo,
tan sólo suena a miedo.
No ha llovido a este lado de la noche
y las cosechas mienten tras los escaparates,
mienten las muchachas en sus torres salinas
y miente la madera corroída de años.
Hay una verdad tan pura que a nadie se parece.
Entonces tú regresas,
escribes con la noche los indecibles árboles
y toda oscuridad se agota.
Tú viste los arbustos brotar entre los dedos
el verso detenido en la ternura del pájaro
la sequía salvaje de sus huellas
y sus crujidos largos como lenguas de insecto.
Tú ya no tienes nombre, eres sólo el arbusto
y sigues naciendo de su sombra abolida.
"La hora sumergida"
Sursa
2013-11-13 21:07:00