Umbră Ce poți găsi într-o casă uitată - cercei ochelari stilou și caiet vreo câteva zeci de fotografii și alte artefacte ...o umbră s-a rătăcit pe aici uitată și ea printre lucruri stricate respirând anevoie sub o plapumă de mucegai
 |
|
Comenteaza
UMBRĂ
Umbră Ce poți găsi într-o casă uitată - cercei ochelari stilou și caiet vreo câteva zeci de fotografii și alte artefacte ...o umbră s-a rătăcit pe aici uitată și ea printre lucruri stricate respirând anevoie sub o plapumă de mucegai
Umbră Ce poți găsi într-o casă uitată - cercei ochelari stilou și caiet vreo câteva zeci de fotografii și alte artefacte ...o umbră s-a rătăcit pe aici uitată și ea printre lucruri stricate respirând anevoie sub o plapumă de mucegai
ÎNCEPUT/ EL PRINCIPIO
InceputPe mâna ta au ajuns două cărți una din ele e despre începutEl principio En tus manos tienes dos librosuno de ellos es sobre el principio
InceputPe mâna ta au ajuns două cărți una din ele e despre începutEl principio En tus manos tienes dos librosuno de ellos es sobre el principio
APOCALIPSĂ
Apocalipsă Cer ce se topește în ochi - viață intrată de peste tot direct în vine - haina lui Adam din piele si oase - vesta otrăvită a lui Hercule impregnată în corp - inima lui Prometeu palpitând cu lumină - călcâiul vulnerabil a lui Ahile imposibil de înlocuit - albia lacului Aral din care dispare apa - rămân niște nume bizare imprimate în adâncuri - vapoare și bărci laolaltă uitate în larg unde mai sunt vii peștii prinși de niște pescari pribegi - doi papuci nepereche ai unui scafandru bigot înfipți în nisip - aer dezoxigenat în gura unor fosilele de dinozaur împrăștiate peste tot pe plajă - specii de rozătoare din care ne tragem și noi cei care paștem turma de mei adormiți prin coclauri - prefață la o carte de top scrisă pe jumătate de către părintele romanului modern - reptile și mamifere ce și-au regăsit libertatea în zbor - zumzet de albine încărcat de un miros pătrunzător de imortele - balene albastre moarte împinse la mal de un duh necurat - exemplu de curaj al iubitorii de animale uciși și ei cu bestialitate de braconieri
Apocalipsă Cer ce se topește în ochi - viață intrată de peste tot direct în vine - haina lui Adam din piele si oase - vesta otrăvită a lui Hercule impregnată în corp - inima lui Prometeu palpitând cu lumină - călcâiul vulnerabil a lui Ahile imposibil de înlocuit - albia lacului Aral din care dispare apa - rămân niște nume bizare imprimate în adâncuri - vapoare și bărci laolaltă uitate în larg unde mai sunt vii peștii prinși de niște pescari pribegi - doi papuci nepereche ai unui scafandru bigot înfipți în nisip - aer dezoxigenat în gura unor fosilele de dinozaur împrăștiate peste tot pe plajă - specii de rozătoare din care ne tragem și noi cei care paștem turma de mei adormiți prin coclauri - prefață la o carte de top scrisă pe jumătate de către părintele romanului modern - reptile și mamifere ce și-au regăsit libertatea în zbor - zumzet de albine încărcat de un miros pătrunzător de imortele - balene albastre moarte împinse la mal de un duh necurat - exemplu de curaj al iubitorii de animale uciși și ei cu bestialitate de braconieri
DIAVOLUL RÂDE...
Diavolul e în toate - nu are un nume - azi și cu ieri fac parte din viitor iar el se hrănește cu ceea ce tu începi să viseziDiavolul râde - pare că-i vesel - a văzut Vezuviul cum se rostogolește peste Pompey și a cântat la poarta orașuluiDiavolul rânjește - el percepe viața altfel ca pe un amestec fetid de clorofilă și smoală - o masă clocotind unde apun sori Pe fața diavolului e mulțumire de sine - se bucur când cineva moare și plânge prefăcut la masa de pomenireDiavolul stă tupilat în spatele lui Dumnezeu - nu are coarne și poartă pe cap o coroană din flori uscate luate din cimitir Nu se știe nimic despre viața diavolului deși acesta a mers la aceiași școala cu tine și a tras de cosițe fetița din banca întâi Diavolul intră zilnic în casele noastre - ca un om oarecare - el zice că știe drumul cel drept și te îndeamnă să îl urmeziLui nu-i pasă de truda ta - doar el muncește - cere răsplată dar nu acceptă bani mărunți și nici bancnote cu colțurile rupte Pe patul diavolului stau întinse două feline cu păr lins și ca toate fiarele cu lanț la gât acestea sfârșesc spânzurate Zic despre diavol despre cel care se află în oriunde și nu-i nicăieri - poate că iată chiar acum scriu ce vrea el (?)
Diavolul e în toate - nu are un nume - azi și cu ieri fac parte din viitor iar el se hrănește cu ceea ce tu începi să viseziDiavolul râde - pare că-i vesel - a văzut Vezuviul cum se rostogolește peste Pompey și a cântat la poarta orașuluiDiavolul rânjește - el percepe viața altfel ca pe un amestec fetid de clorofilă și smoală - o masă clocotind unde apun sori Pe fața diavolului e mulțumire de sine - se bucur când cineva moare și plânge prefăcut la masa de pomenireDiavolul stă tupilat în spatele lui Dumnezeu - nu are coarne și poartă pe cap o coroană din flori uscate luate din cimitir Nu se știe nimic despre viața diavolului deși acesta a mers la aceiași școala cu tine și a tras de cosițe fetița din banca întâi Diavolul intră zilnic în casele noastre - ca un om oarecare - el zice că știe drumul cel drept și te îndeamnă să îl urmeziLui nu-i pasă de truda ta - doar el muncește - cere răsplată dar nu acceptă bani mărunți și nici bancnote cu colțurile rupte Pe patul diavolului stau întinse două feline cu păr lins și ca toate fiarele cu lanț la gât acestea sfârșesc spânzurate Zic despre diavol despre cel care se află în oriunde și nu-i nicăieri - poate că iată chiar acum scriu ce vrea el (?)
POEMELE UITĂRII
Poemele uitării Moto: "...una casa para el olvido" (André Cruchaga) *""Prin pereți apar chipuri - trec prin refracție Bărbați și femei laolaltă - burg de fotografii *"*Fericiți cei cu riduri - au îmbătrânit Nu mai știu cum să iasă din casa uitării
Poemele uitării Moto: "...una casa para el olvido" (André Cruchaga) *""Prin pereți apar chipuri - trec prin refracție Bărbați și femei laolaltă - burg de fotografii *"*Fericiți cei cu riduri - au îmbătrânit Nu mai știu cum să iasă din casa uitării
CĂRĂRI/ SENDEROS
Cărări Sunt atâtea cărări si doar un singur drum -cărare și elSenderosHay tantos senderos y sólo un camino -otro sendero
Cărări Sunt atâtea cărări si doar un singur drum -cărare și elSenderosHay tantos senderos y sólo un camino -otro sendero
LUMINĂ
Zilele de ieri nu mai sunt - a rămas una muntele acesta tace - are capul în norisoarele n-a apus - răsare într-una lumina e de neoprit - vine din noi
Zilele de ieri nu mai sunt - a rămas una muntele acesta tace - are capul în norisoarele n-a apus - răsare într-una lumina e de neoprit - vine din noi
Ce rămâne din noi
Chipul cel palid lipit prin albumuri murii uscați catarați pe garduri zvâcnetul apelor de prin izvoare glastra ce-a prins rădăcini pe pervazcana de vin spartă într-o partegeanta de școală cu-n păianjen înăuntru legătura de chei de la nici o ușă un fular incolor agățat în cuier pălăria din paie fără de boruribastonul cu cerb înrămat pe mâner un măturoi aruncat prin ogradăși trei farfurii cu apă de ploaie
Chipul cel palid lipit prin albumuri murii uscați catarați pe garduri zvâcnetul apelor de prin izvoare glastra ce-a prins rădăcini pe pervazcana de vin spartă într-o partegeanta de școală cu-n păianjen înăuntru legătura de chei de la nici o ușă un fular incolor agățat în cuier pălăria din paie fără de boruribastonul cu cerb înrămat pe mâner un măturoi aruncat prin ogradăși trei farfurii cu apă de ploaie
CĂLĂTOR
Călător Să scrii poezie e ca și cum ai sparge gheața cu uneltele proprii din carne și oase mâini ce nu mai pot să rupă strugurii copți acoperiți de promoroacă viscol și rugi interminabile pentru atunci când se va termina intemperia urme adânci ce dispar imediat ce le lași pe fața fierbinte a zăpezii călător ce cară peste tot după sine rucsacul în care a încăput jumătate din casă
Călător Să scrii poezie e ca și cum ai sparge gheața cu uneltele proprii din carne și oase mâini ce nu mai pot să rupă strugurii copți acoperiți de promoroacă viscol și rugi interminabile pentru atunci când se va termina intemperia urme adânci ce dispar imediat ce le lași pe fața fierbinte a zăpezii călător ce cară peste tot după sine rucsacul în care a încăput jumătate din casă
Rescat de Pere Bessó (trad. al español y rumano)
RESCATA Mercedes RidocciLa pietat del temps…És a dir, la finestra de l’oblit.RESCATEA Mercedes RidocciLa piedad del tiempo…Es decir, la ventana del olvido.*Poema en catalán y español traducido por el poeta y traductor Pere BessóSALVARE Pentru Mercedes RidocciPietatea timpului... Altfel spus, geamul deschis al uitării.*trad. al rumano por Andrei Langa
RESCATA Mercedes RidocciLa pietat del temps…És a dir, la finestra de l’oblit.RESCATEA Mercedes RidocciLa piedad del tiempo…Es decir, la ventana del olvido.*Poema en catalán y español traducido por el poeta y traductor Pere BessóSALVARE Pentru Mercedes RidocciPietatea timpului... Altfel spus, geamul deschis al uitării.*trad. al rumano por Andrei Langa
LUMINI
LuminiCând totul se termină se-aprinde o luminăTrec îngerii pe aproape -nu-i ziuă și nici noapteE cerul fără stele -stau norii peste eleÎn ape-ntunecateluminile ard toate
LuminiCând totul se termină se-aprinde o luminăTrec îngerii pe aproape -nu-i ziuă și nici noapteE cerul fără stele -stau norii peste eleÎn ape-ntunecateluminile ard toate
POTECĂ
Potecă Vântul a zburat pe aici fără frică norul grăbit plutește pe cer repejor urmele zac pe acolo pe unde noi trecemtot universul nu-ncape într-o singura hartă Există un loc ascuns unde mor elefanții din trupurile lor cresc apoi copaci milenari la capăt de drumuri începe câte o potecă cu urme adânc imprimate ce duc în neant
Potecă Vântul a zburat pe aici fără frică norul grăbit plutește pe cer repejor urmele zac pe acolo pe unde noi trecemtot universul nu-ncape într-o singura hartă Există un loc ascuns unde mor elefanții din trupurile lor cresc apoi copaci milenari la capăt de drumuri începe câte o potecă cu urme adânc imprimate ce duc în neant
ORT*
ORTAceștia sunt morții - pe ei să îi credeți -dați mai departe să vadă lumina **"Aquí son los muertosfijaros en ellosy que no os olvidéis de encender una vela
ORTAceștia sunt morții - pe ei să îi credeți -dați mai departe să vadă lumina **"Aquí son los muertosfijaros en ellosy que no os olvidéis de encender una vela
ASCUNZIȘ
Ascunziș Moto; "Câinele poetului e și el poet" (Ion Cristofor)Câinele poetului e miniatural - încape ușor în buzunarul stâng de la bluză Câine nobil - pur sânge si foarte isteț - el nu poate fi ținut nici o clipă în lanț Câinele poetului are umbra impregnată total pe spatele drept al stăpânuluiPe toată durata zilei ei zburdă în doi în zonele periferice ale realuluiJocul preferat e de-a v-ați ascunselea - așa apar abilitățile de a atinge neantul Greu de presupus cine pe cine caută și cine din ei va ieși primul din ascunziș
Ascunziș Moto; "Câinele poetului e și el poet" (Ion Cristofor)Câinele poetului e miniatural - încape ușor în buzunarul stâng de la bluză Câine nobil - pur sânge si foarte isteț - el nu poate fi ținut nici o clipă în lanț Câinele poetului are umbra impregnată total pe spatele drept al stăpânuluiPe toată durata zilei ei zburdă în doi în zonele periferice ale realuluiJocul preferat e de-a v-ați ascunselea - așa apar abilitățile de a atinge neantul Greu de presupus cine pe cine caută și cine din ei va ieși primul din ascunziș
Alain DELON
Alain DelonLipit strâns lipit cu privirea de geamul mut ca să te văd să mi te ascult de dincolo de pereții subțiri ai acestei case cu două uși și atâtea ferești la care se pare că nu stă nimeniO ușă mare stă la intrare - pe altă ușă mai mică scrie citeț "accesul persoanelor străine strict interzis" - cine însă încă nu știe că după ea se petrec lucruri grave de totBrusc a încetat să mai bată inima unui om - pitită în culcușul ei umed nimeni nu o poate reporni - a picat dintr-odată pulsul s-a oprit respirația a obosit de asemenea viață
Alain DelonLipit strâns lipit cu privirea de geamul mut ca să te văd să mi te ascult de dincolo de pereții subțiri ai acestei case cu două uși și atâtea ferești la care se pare că nu stă nimeniO ușă mare stă la intrare - pe altă ușă mai mică scrie citeț "accesul persoanelor străine strict interzis" - cine însă încă nu știe că după ea se petrec lucruri grave de totBrusc a încetat să mai bată inima unui om - pitită în culcușul ei umed nimeni nu o poate reporni - a picat dintr-odată pulsul s-a oprit respirația a obosit de asemenea viață
FINAL
Cel care ține într-o mână lingura cea mare - în alta având un bolovan - are inima măscărită de sângeCel ascuns - involut - după proprii ochi ieri cerșetor azi pierdut prin perine se înfruptă copios din toateO porție de alcool îl face cool - îi inoculează un soi de prestanță - prostia sa are drept aliat râsul sardonic Cu alură sa de neoiscariotean acest tip bizar rezemat e de-un zid - viața i se reduce la o singură zi
Cel care ține într-o mână lingura cea mare - în alta având un bolovan - are inima măscărită de sângeCel ascuns - involut - după proprii ochi ieri cerșetor azi pierdut prin perine se înfruptă copios din toateO porție de alcool îl face cool - îi inoculează un soi de prestanță - prostia sa are drept aliat râsul sardonic Cu alură sa de neoiscariotean acest tip bizar rezemat e de-un zid - viața i se reduce la o singură zi
RAZĂ
Rază Muntele acoperit cu stele e muntele tău - crescut pe alt munte - ca o minune ce se ivește în fapt de seară Zi-mi că ești tu și că știi ce se întâmplă și de ce toate ușile sunt închise - tânără tu ca o taină de regăsit O rază căzută la întâmplare trece prin hățișul de alături unde și-au găsit adăpost peste zi niște păsări
Rază Muntele acoperit cu stele e muntele tău - crescut pe alt munte - ca o minune ce se ivește în fapt de seară Zi-mi că ești tu și că știi ce se întâmplă și de ce toate ușile sunt închise - tânără tu ca o taină de regăsit O rază căzută la întâmplare trece prin hățișul de alături unde și-au găsit adăpost peste zi niște păsări
ZIUA A ȘAPTEA
Ziua a șaptea Cât se mai poate fă ziuă din noapteCât mai e timp învață să simțiCât mai trăiești citeste povesti
Ziua a șaptea Cât se mai poate fă ziuă din noapteCât mai e timp învață să simțiCât mai trăiești citeste povesti
Poezie si traducere (spaniolă-română)
Coral Bracho (Ciudad de México, México, 1951)El amor es su entornada sustancia Encendido en los boscajes del tiempo, el amores su entornada sustancia. Abrecon hociquillo de marmota,senderos y senderosinextricables. Es el caminode vueltade los muertos, el lugar luminoso en donde suelenresplandecer. Como zafiros bajo la arenahacen su playa, hacen sus olas íntimas, su floraciónde pedernal, blanca y hundiéndosey volcando su espuma. Así nos dicen al oído: del viento,de la calma del agua, y del solque toca,con dedos ígneos y delicadosla frescura vital. Así nos dicencon su candor de caracolas; así van devanándonoscon su luz, que es piedra,y que es principio con el agua, y es marde hondos follajesinexpugnables, a los que sólo así, de noche,nos es dado very encender.Dragostea e substanța sa simpatetică Încinsă în hățișurile timpului, dragostea e substanța sa simpatetică. Descoperă cu botișorul de marmotăcărări și cărări încurcate. E calea de întoarcere a morților, un luminiș unde aceștia revin să strălucească. Asa cum vânturile primăvăratice de la apus sapă plaje în nisip, ridică valurile lor intime, inflorescențăde silex, albă, afundându-se și împrăștindu-și spuma. Așa ne mângâie auzul: de la vânt,de la liniștea apei, de la soarele ce atinge, cu degete de foc și delicate, impulsul vital. Așa ne vorbesc cu a lor candoare de melc; așa ne acoperă cu lumină, și aflăm ce e piatra, și ce e începutul cu apă, și marea de adânc frunzișde nestrăbătut, pe care doar așa, noaptea, ne e dat să o vedem și să o încingem.Marita Troiano (Chincha Alta, Perú, 1953)Sin ti Cuando me quede sin tino me crecerán más las uñasni el cabelloSin ti,congelaré para siempre el firmamentoen un eterno gris/colores de lamento/Sin estrellasSin lunaSin un solOlvidaré masticary decir buenos díasa la gente que más quiero.Cuando no estés conmigoni a mi ladoincendiaré mi balsa,se secarán mis riosSe morirá mi verdeTodo me será ajenoVulgar,solo e inútilSin tino tendré más destinoy perderé mi nombrey creo que en cuclillasme quedaré flotando para siempreen un limbo fríoSacudida, sin hablaespectando mi enloquecido drama.Cuando no estés más a mi ladoseré una solitaria solay alguien caritativome inventará una vidaPero tendrá que hacérmelacreer cada mañana.Fără de tineCând voi rămâne fără de tine nu îmi vor mai crește unghiile și nici părulFără de tine, voi acoperi pentru totdeauna bolta cerească cu un gri etern /culori ale tânguirii/ Fără de stele Fără de lună Fără de soare Voi uita să mănânc și să salut oamenii pe care-i iubesc mai multCând nu vei mai fi cu mineși nici alături îmi voi da foc la plută, îmi vor seca râurile Verdele meu va muri Totul îmi va fi străin Vulgar,îndepărtat și inutil Fără de tine nu voi mai avea destin și numele mi-l voi pierde și cred că așa ghemuită voi rămâne levitând pentru totdeauna la o margine rece de univers Cutremurată, în tacere așteptând înnebunită mea dramă.Când nu îmi vei mai fi alături voi deveni o solitară însingurată și cineva milos îmi va inventa o viață Însă va trebui să mă facă să cred în ea în fiecare dimineață.Montserrat Álvarez (Zaragoza, España, 1969)Amour FouCada uno en su asientoo de pie en su lugarla ciudad recorremosdeseando llegar prontoligeramente incómodosentre extraños molestosEn el fondotenemos mucho miedode sabernosreunidos aquíen esta humilde luzcontra la nocheEn el fondotenemos mucho miedo de sabernoscomo grandes amantes reunidosComo grandes amantes reunidosen el pliegue del manto de un dios ciegoComo polvo de estrellas reunidosbajo esta luz fugaz nos desconocemosPorque es muy breve el tiempo concedido,evitamos mirarnosPorque es muy breve el tiempo concedido,amor tal en los ojossería sangrePodría destruirnosAsí que vamos gravescomo veinte astronautas que se encuentranen extraño planetay de amor talque todo desintegrano se miran siquieraY surcamos las callesdeseando no llegarno tener que perdernostan fuera de la luz del colectivoque nos congregó a todos,pasajeros,boleto en el bolsilloEl módico milagroque pronto quedarápara siempre perdidoNo tocar ese timbre no tener que bajarnos–hasta nunca–en nuestros respectivos paraderosAmour FouFiecare pe seama saîn grabă marecutreierăm orașuldorind să ajungem rapidușor incomodați printre ciudățeniile agasante În sufletpurtăm multă frică să ne știm reuniți aicisub astă lumină umilăîn toiul nopțiiÎn sufletpurtăm multă fricăsă ne știm reuniți ca marii amoreziCa marii amorezireunițiîn falda mantiei unui zeu orbCa praful de stele reuniți sub astă lumină efemeră nu ne mai cunoaștem Fiindcă-i foarte scurt timpul ce ni s-a dat,evităm să ne privimFiindcă-i foarte scurt timpul ce ni s-a dat,dragostea însăși e sânge în ochiAr fi putut chiar să ne ucidă Așa că arătăm solemni ca douăzeci de astronauți care se află pe o planetă ciudată și din atâta dragoste ce distruge totul în jurnici măcar nu se privesc Și brăzdăm drumuriledorind să nu ajungem să nu apucăm să ne ducemprea departe de lumina cerculuice ne-a reunit pe toti,pasagerii,cu biletele în buzunarMic miracolce degrabă va rămânepierdut pentru vecieNu atingeți butonul acesta ca să nu coborâm - niciodată -la respectivele noastre puncte de destinațieMontserrat Martínez Cobo (Torrelavega, España, 1965)SublimaciónQué he de hacersi todo lo mío se adivina en tu sombra,si las manos no me obedecenni acata la huida la mareay vuelve siempre la Lunaa cobijarse en tu pecho.Qué puedo hacer con estos dedos inútiles,con los recuerdos de las huellasen la nieve y en la habitación de cenizadonde el viento sopla del ocasohasta el amanecer y la nocheregresa tras los pasos del tiempo nocturnodel insomnio de la luz.Cómo puedo quitarme de la boca las escamasdel humo y su preciosa voz de miel,impedir que el cristal se empañecon el vaho de la tormenta y desnudentus labios el naufragio del silenciodel verso atrapado sin anzueloen la red de los soles dibujadosal azar en el albor del sentimientoque se sujeta al aguay mancha la caligrafía de la palabra oral.Cómo puedo no cruzar al otro lado del ríodonde de los huesos brotan rosales,y se abrazan el gris y la transparenciade los besos a oscurasen el rocío del raso del poemay su herida de cuerpo intangible.Qué hago para no estar despiertani sentir en mi mirada tus ojos,qué hago con la piel, con el dolor de la sangre,dime qué con el alma,nosotros,y con el amor.SublimareCe să facdacă tot ce-i al meu se întrezărește în umbra ta,dacă mâinile nu mi se supunnici mareea nu ține seama de subterfugiuși revine Luna ca întotdeaunapentru a ți se pripăși la piept.Ce pot face cu aceste degete inutilecu amintirile amprentelor lăsate în zăpadă și în locuința de cenușăunde vântul suflă dinspre apuspână la răsăritul soarelui iar noaptearevine după trecerea timpului nocturnal nesomnului luminii.Cum pot să-mi scot din gură funigeiifumului și vocea sa dulce de miere,să împiedic ca sticla să se acoperecu ceața de la furtună și să dezgoleascăbuzele tale naufragiul tăceriiversului prins fără acul îndoitîn plasa sorilor desenațila întâmplare în zorii sentimentuluice se agață de apăși pătează caligrafia cuvântului oral.Cum pot să nu trec în cealaltă parte a râuluiunde germinează arbuștii din oaseși se îmbrățișează cenușiul și transparențasăruturilor prin întunericîn roua de la capătul poemuluiși în rana intangibilă din corp.Ce să fac pentru a nu sta trează și nici să-ți simt ochii în privire,ce să fac cu pielea, cu suferința sângelui,zi-mi ce se fac cu sufletul,cu noi,și cu iubirea.
Coral Bracho (Ciudad de México, México, 1951)El amor es su entornada sustancia Encendido en los boscajes del tiempo, el amores su entornada sustancia. Abrecon hociquillo de marmota,senderos y senderosinextricables. Es el caminode vueltade los muertos, el lugar luminoso en donde suelenresplandecer. Como zafiros bajo la arenahacen su playa, hacen sus olas íntimas, su floraciónde pedernal, blanca y hundiéndosey volcando su espuma. Así nos dicen al oído: del viento,de la calma del agua, y del solque toca,con dedos ígneos y delicadosla frescura vital. Así nos dicencon su candor de caracolas; así van devanándonoscon su luz, que es piedra,y que es principio con el agua, y es marde hondos follajesinexpugnables, a los que sólo así, de noche,nos es dado very encender.Dragostea e substanța sa simpatetică Încinsă în hățișurile timpului, dragostea e substanța sa simpatetică. Descoperă cu botișorul de marmotăcărări și cărări încurcate. E calea de întoarcere a morților, un luminiș unde aceștia revin să strălucească. Asa cum vânturile primăvăratice de la apus sapă plaje în nisip, ridică valurile lor intime, inflorescențăde silex, albă, afundându-se și împrăștindu-și spuma. Așa ne mângâie auzul: de la vânt,de la liniștea apei, de la soarele ce atinge, cu degete de foc și delicate, impulsul vital. Așa ne vorbesc cu a lor candoare de melc; așa ne acoperă cu lumină, și aflăm ce e piatra, și ce e începutul cu apă, și marea de adânc frunzișde nestrăbătut, pe care doar așa, noaptea, ne e dat să o vedem și să o încingem.Marita Troiano (Chincha Alta, Perú, 1953)Sin ti Cuando me quede sin tino me crecerán más las uñasni el cabelloSin ti,congelaré para siempre el firmamentoen un eterno gris/colores de lamento/Sin estrellasSin lunaSin un solOlvidaré masticary decir buenos díasa la gente que más quiero.Cuando no estés conmigoni a mi ladoincendiaré mi balsa,se secarán mis riosSe morirá mi verdeTodo me será ajenoVulgar,solo e inútilSin tino tendré más destinoy perderé mi nombrey creo que en cuclillasme quedaré flotando para siempreen un limbo fríoSacudida, sin hablaespectando mi enloquecido drama.Cuando no estés más a mi ladoseré una solitaria solay alguien caritativome inventará una vidaPero tendrá que hacérmelacreer cada mañana.Fără de tineCând voi rămâne fără de tine nu îmi vor mai crește unghiile și nici părulFără de tine, voi acoperi pentru totdeauna bolta cerească cu un gri etern /culori ale tânguirii/ Fără de stele Fără de lună Fără de soare Voi uita să mănânc și să salut oamenii pe care-i iubesc mai multCând nu vei mai fi cu mineși nici alături îmi voi da foc la plută, îmi vor seca râurile Verdele meu va muri Totul îmi va fi străin Vulgar,îndepărtat și inutil Fără de tine nu voi mai avea destin și numele mi-l voi pierde și cred că așa ghemuită voi rămâne levitând pentru totdeauna la o margine rece de univers Cutremurată, în tacere așteptând înnebunită mea dramă.Când nu îmi vei mai fi alături voi deveni o solitară însingurată și cineva milos îmi va inventa o viață Însă va trebui să mă facă să cred în ea în fiecare dimineață.Montserrat Álvarez (Zaragoza, España, 1969)Amour FouCada uno en su asientoo de pie en su lugarla ciudad recorremosdeseando llegar prontoligeramente incómodosentre extraños molestosEn el fondotenemos mucho miedode sabernosreunidos aquíen esta humilde luzcontra la nocheEn el fondotenemos mucho miedo de sabernoscomo grandes amantes reunidosComo grandes amantes reunidosen el pliegue del manto de un dios ciegoComo polvo de estrellas reunidosbajo esta luz fugaz nos desconocemosPorque es muy breve el tiempo concedido,evitamos mirarnosPorque es muy breve el tiempo concedido,amor tal en los ojossería sangrePodría destruirnosAsí que vamos gravescomo veinte astronautas que se encuentranen extraño planetay de amor talque todo desintegrano se miran siquieraY surcamos las callesdeseando no llegarno tener que perdernostan fuera de la luz del colectivoque nos congregó a todos,pasajeros,boleto en el bolsilloEl módico milagroque pronto quedarápara siempre perdidoNo tocar ese timbre no tener que bajarnos–hasta nunca–en nuestros respectivos paraderosAmour FouFiecare pe seama saîn grabă marecutreierăm orașuldorind să ajungem rapidușor incomodați printre ciudățeniile agasante În sufletpurtăm multă frică să ne știm reuniți aicisub astă lumină umilăîn toiul nopțiiÎn sufletpurtăm multă fricăsă ne știm reuniți ca marii amoreziCa marii amorezireunițiîn falda mantiei unui zeu orbCa praful de stele reuniți sub astă lumină efemeră nu ne mai cunoaștem Fiindcă-i foarte scurt timpul ce ni s-a dat,evităm să ne privimFiindcă-i foarte scurt timpul ce ni s-a dat,dragostea însăși e sânge în ochiAr fi putut chiar să ne ucidă Așa că arătăm solemni ca douăzeci de astronauți care se află pe o planetă ciudată și din atâta dragoste ce distruge totul în jurnici măcar nu se privesc Și brăzdăm drumuriledorind să nu ajungem să nu apucăm să ne ducemprea departe de lumina cerculuice ne-a reunit pe toti,pasagerii,cu biletele în buzunarMic miracolce degrabă va rămânepierdut pentru vecieNu atingeți butonul acesta ca să nu coborâm - niciodată -la respectivele noastre puncte de destinațieMontserrat Martínez Cobo (Torrelavega, España, 1965)SublimaciónQué he de hacersi todo lo mío se adivina en tu sombra,si las manos no me obedecenni acata la huida la mareay vuelve siempre la Lunaa cobijarse en tu pecho.Qué puedo hacer con estos dedos inútiles,con los recuerdos de las huellasen la nieve y en la habitación de cenizadonde el viento sopla del ocasohasta el amanecer y la nocheregresa tras los pasos del tiempo nocturnodel insomnio de la luz.Cómo puedo quitarme de la boca las escamasdel humo y su preciosa voz de miel,impedir que el cristal se empañecon el vaho de la tormenta y desnudentus labios el naufragio del silenciodel verso atrapado sin anzueloen la red de los soles dibujadosal azar en el albor del sentimientoque se sujeta al aguay mancha la caligrafía de la palabra oral.Cómo puedo no cruzar al otro lado del ríodonde de los huesos brotan rosales,y se abrazan el gris y la transparenciade los besos a oscurasen el rocío del raso del poemay su herida de cuerpo intangible.Qué hago para no estar despiertani sentir en mi mirada tus ojos,qué hago con la piel, con el dolor de la sangre,dime qué con el alma,nosotros,y con el amor.SublimareCe să facdacă tot ce-i al meu se întrezărește în umbra ta,dacă mâinile nu mi se supunnici mareea nu ține seama de subterfugiuși revine Luna ca întotdeaunapentru a ți se pripăși la piept.Ce pot face cu aceste degete inutilecu amintirile amprentelor lăsate în zăpadă și în locuința de cenușăunde vântul suflă dinspre apuspână la răsăritul soarelui iar noaptearevine după trecerea timpului nocturnal nesomnului luminii.Cum pot să-mi scot din gură funigeiifumului și vocea sa dulce de miere,să împiedic ca sticla să se acoperecu ceața de la furtună și să dezgoleascăbuzele tale naufragiul tăceriiversului prins fără acul îndoitîn plasa sorilor desenațila întâmplare în zorii sentimentuluice se agață de apăși pătează caligrafia cuvântului oral.Cum pot să nu trec în cealaltă parte a râuluiunde germinează arbuștii din oaseși se îmbrățișează cenușiul și transparențasăruturilor prin întunericîn roua de la capătul poemuluiși în rana intangibilă din corp.Ce să fac pentru a nu sta trează și nici să-ți simt ochii în privire,ce să fac cu pielea, cu suferința sângelui,zi-mi ce se fac cu sufletul,cu noi,și cu iubirea.
FULGI / FLOCS DE NEU (trad. în catalană de PERE BESSÓ)
Mama Anastasia, 29/07/1939 - 19/12/1994FULGIAlergi alergi și acumprintre fulgii mășcați ce cadfără să se mai opreascăce parcă nu vin din înaltci din alte cernite depărtăriJos se așază un covor uriașcăptușit cu mineralele rareatât de ușoară pare să le fieaeriană țesătură zborul carea culminat în nemișcareLarmă de neînchipuit în jurde după geamul încețoșatte cheamă mama te strigăcu insistență fără încetaresă vii repejor la mâncareLa masa întinsă stau frațiisavurând ceva delicios - bun -urmărești cum cad fulgii de după geam timp trecut transformat într-o oglindă FLOCS DE NEUCorres i corres araentre flocs de neu emmascarats que cauensense detindre’s maicom si no vingueren de l’altsinó d’altres fosques llunyaniesA sota hi ha una catifa granfolrada de minerals rarstan fàcil sembla que sigaaeri teixit el vol queha culminat en quietesaRebombori inimaginable al voltantdarrere del cristall emboiratet crida la mare s’escridassainsistentement sense aturque vages de presseta a dinarA la taula parada són els germansassaborint quelcom deliciosament bosegueixes els flocs de neu darrere la finestratemps passat transformat ara en un espill *Poema d’ANDREI LANGA traduït del romanés al català per PERE BESSÓ
Mama Anastasia, 29/07/1939 - 19/12/1994FULGIAlergi alergi și acumprintre fulgii mășcați ce cadfără să se mai opreascăce parcă nu vin din înaltci din alte cernite depărtăriJos se așază un covor uriașcăptușit cu mineralele rareatât de ușoară pare să le fieaeriană țesătură zborul carea culminat în nemișcareLarmă de neînchipuit în jurde după geamul încețoșatte cheamă mama te strigăcu insistență fără încetaresă vii repejor la mâncareLa masa întinsă stau frațiisavurând ceva delicios - bun -urmărești cum cad fulgii de după geam timp trecut transformat într-o oglindă FLOCS DE NEUCorres i corres araentre flocs de neu emmascarats que cauensense detindre’s maicom si no vingueren de l’altsinó d’altres fosques llunyaniesA sota hi ha una catifa granfolrada de minerals rarstan fàcil sembla que sigaaeri teixit el vol queha culminat en quietesaRebombori inimaginable al voltantdarrere del cristall emboiratet crida la mare s’escridassainsistentement sense aturque vages de presseta a dinarA la taula parada són els germansassaborint quelcom deliciosament bosegueixes els flocs de neu darrere la finestratemps passat transformat ara en un espill *Poema d’ANDREI LANGA traduït del romanés al català per PERE BESSÓ
IHTIANDRU
Tot ce ai trăit cândva încape într-o singură poezie - pâine unsă cu gem pusă printre cărți în ghiozdan înfulecată cu poftă între două ore de geografie E lungă ziua de școală atât de întinsă cât o pârtie lunecoasă - de granit - pe care o urci târând după sine sanie cu tălpicele roase ca să coborî cel mai rapid derdelușÎți stă pe retină o după-amiază ațipită păscând o văcuța roșcată ce mugea de-ți spărgea auzul și îngurgita toată iarba de pe imaș - la ultima ora băgând în burtă o baltă întreagă Încă nu se vedea în zare tărâmul visat - apăreau însă atâtea și atâtea cărări rătăcite ce străbăteau păduri și mărăcinișuri și doar un singur drum bătătorit de rotile mașinilor O fărâmă de cer azuriu mereu lumina pe cer printre norii subțiri ca soarta înotătorului începător când apa abia de îi trece de subsiori iar salvamarii nu vin să-l salveze Corpul se duce la fund precum mitica Atlantida - se schimbă cu locurile cele patru puncte cardinale și din nou aparții mării - pește placoderm Ihtiandru în carne și oase
Tot ce ai trăit cândva încape într-o singură poezie - pâine unsă cu gem pusă printre cărți în ghiozdan înfulecată cu poftă între două ore de geografie E lungă ziua de școală atât de întinsă cât o pârtie lunecoasă - de granit - pe care o urci târând după sine sanie cu tălpicele roase ca să coborî cel mai rapid derdelușÎți stă pe retină o după-amiază ațipită păscând o văcuța roșcată ce mugea de-ți spărgea auzul și îngurgita toată iarba de pe imaș - la ultima ora băgând în burtă o baltă întreagă Încă nu se vedea în zare tărâmul visat - apăreau însă atâtea și atâtea cărări rătăcite ce străbăteau păduri și mărăcinișuri și doar un singur drum bătătorit de rotile mașinilor O fărâmă de cer azuriu mereu lumina pe cer printre norii subțiri ca soarta înotătorului începător când apa abia de îi trece de subsiori iar salvamarii nu vin să-l salveze Corpul se duce la fund precum mitica Atlantida - se schimbă cu locurile cele patru puncte cardinale și din nou aparții mării - pește placoderm Ihtiandru în carne și oase
PLOAIE
Nu-ți cauta mâinile - ele au pierdut legătura cu spațiul - abia de se mai tin agățate de umereLa subsiori porți câte o pasăre ce știe că o să zboare în curând însă nu are aripi și-i ațipită E sâmbătă - zi ce trece ușor prin curțile oamenilor măturate în grabă de niște copiiMiroase a pomi proaspăt dați cu var - la vecini grădina e toată săpată tocmai până sub gardÎți dorești acum să cadă o ploaie limpede - să potolească setea în orice colț al lumii acesteaAi vrea mai apoi să se verse de sus vasul cel plin ochi cu ozon să dea un alt ritm respirațieiZeus tună și fulgeră sus - pe pământ cad picături mari de ploaie atât cât să-ți umezească buzele
Nu-ți cauta mâinile - ele au pierdut legătura cu spațiul - abia de se mai tin agățate de umereLa subsiori porți câte o pasăre ce știe că o să zboare în curând însă nu are aripi și-i ațipită E sâmbătă - zi ce trece ușor prin curțile oamenilor măturate în grabă de niște copiiMiroase a pomi proaspăt dați cu var - la vecini grădina e toată săpată tocmai până sub gardÎți dorești acum să cadă o ploaie limpede - să potolească setea în orice colț al lumii acesteaAi vrea mai apoi să se verse de sus vasul cel plin ochi cu ozon să dea un alt ritm respirațieiZeus tună și fulgeră sus - pe pământ cad picături mari de ploaie atât cât să-ți umezească buzele
ANA RAPCEA, Poeții/ Los poetas*
POEȚIIUnii își recită poemele solemn, de pe scene și socluri,Alții prin piețe, prin subsoluri și prin taverne, Din picioare sau așezați turcește,Unii se cred profeți și salvatori,Alții își invocă ratarea, rătăcirile, spleenul - Ce să faci cu ciudații aceștiaȘi de fapt cum ar fi lumea fără ei?Spilcuiți sau rufoși, bogați sau săraci, flămânzi sau sătui,Lucizi sau nebuni, ei aduc în lume luciul De oglindă al cuvântului, dar și luciul său de cuțit.În unii te vezi, de alții te rănești,Pe unii nu vrei să-i crezi,De alții te îndrăgostești...Fie că mergi din urma lor sau îi eviți, Nu vei putea nicidecum să-i ignori în totalitate -Unii dintre ei au nesuferitul obicei să fie mai viiabia după moarte.(Când lumina se clatină, ed. Arc, Chișinău, 2018)LOS POETAS Algunos recitan sus poemas solemnemente, desde escenarios y pedestales, Otros lo hacen en las plazas, los sótanos y las tabernas, De pié o sentados como los turcos. Algunos se creen profetas o salvadores, Otros disimulan su fracaso, sus extravíos, el esplín - ¿que hacer con estos bichos raros y, sinceramente, como será el mundo sin ellos? Bien vestidos o con ropa sucia, ricos o pobres, hambrientos o con la panza llena, traen al mundo el brillo de espejo de la palabra, pero también su brillo de la hoja del puñal. Hay poetas como unos espejos, otros te hacen daño, algunos no quieres creer, otros de los que te enamoras... No importa que los sigas o los evites, no hay forma de que puedas ignorarlos por completo - algunos de ellos tienen la insoportable costumbre de ser todavía más vivos sólo después de la muerte.*trad. în spaniolă de A. Langa
POEȚIIUnii își recită poemele solemn, de pe scene și socluri,Alții prin piețe, prin subsoluri și prin taverne, Din picioare sau așezați turcește,Unii se cred profeți și salvatori,Alții își invocă ratarea, rătăcirile, spleenul - Ce să faci cu ciudații aceștiaȘi de fapt cum ar fi lumea fără ei?Spilcuiți sau rufoși, bogați sau săraci, flămânzi sau sătui,Lucizi sau nebuni, ei aduc în lume luciul De oglindă al cuvântului, dar și luciul său de cuțit.În unii te vezi, de alții te rănești,Pe unii nu vrei să-i crezi,De alții te îndrăgostești...Fie că mergi din urma lor sau îi eviți, Nu vei putea nicidecum să-i ignori în totalitate -Unii dintre ei au nesuferitul obicei să fie mai viiabia după moarte.(Când lumina se clatină, ed. Arc, Chișinău, 2018)LOS POETAS Algunos recitan sus poemas solemnemente, desde escenarios y pedestales, Otros lo hacen en las plazas, los sótanos y las tabernas, De pié o sentados como los turcos. Algunos se creen profetas o salvadores, Otros disimulan su fracaso, sus extravíos, el esplín - ¿que hacer con estos bichos raros y, sinceramente, como será el mundo sin ellos? Bien vestidos o con ropa sucia, ricos o pobres, hambrientos o con la panza llena, traen al mundo el brillo de espejo de la palabra, pero también su brillo de la hoja del puñal. Hay poetas como unos espejos, otros te hacen daño, algunos no quieres creer, otros de los que te enamoras... No importa que los sigas o los evites, no hay forma de que puedas ignorarlos por completo - algunos de ellos tienen la insoportable costumbre de ser todavía más vivos sólo después de la muerte.*trad. în spaniolă de A. Langa
PORTRETE PLUTITOARE (Ed. Prut Internațional, Chișinău, 2018)
(foto via Diez)1.ZIUA FRUNZELORFrunzele au felul lor de a fi,nu se dau în spectacol.Ființe sfioase, cu doar două fațete,care dau formă ramului. Vedere de fond pentru unele flori,fără pretenția de a fi preferatele.Minuscule fabrici de clorofilă,proces de fotosinteză cotidian.2.CICATRICICum poţi să explici ce se întâmplă cu focul:se face cenuşă sau urcă la cer?Aşa a ars trupul tău într-o noapteşi atunci ai văzut, un pic cam tardiv,cum pământul rămânea în urmă cu urme dur imprimate, de meteorit.3.SFÂRȘIT DE BOEMĂPe cine mai tentează toamna noastrăcu trupul ei dezgolit, asexuat?Pe tine te întreb, prietene trist, născut în patria patriarhală a primăverii.Ploia-i perfidiă şi vântul avid te-au lăsat fără de haină.Ai ajuns să fii un câine hoinar, târând după sine părţi din propria-ţi blană.Nu mai eşti om, la final de boemă, ai preluat postura docilă de câine,ochii lui galeşi şi mirosul specific, canin, iar toamna noastră pare acum a fi o mesalină.4.POEM CU PLOAIE Când voi începe să îmbătrânesc, îmi voi pune pe cap o căciulă din piele de oaieşi încerca-voi să cârpescgolurile verticale dintre picăturile de ploaie.E clar că nicidecum nu voi reuşisă acopăr cu acul o distanţă prea mare,de aceea voi purcede a le căptuşicu boabe de minerale rare.Aşa va cădea peste tot şuvoiul de apădin întunericul orbitor al norilor:poate că el va putea să ne scapede apocalipsa de foc a culorilor.Deocamdată ploile vin şi pleacăcu goluri invizibile printre picături,prin care corpurile noastre caută să treacăşi să le lase oarecum pe alături.5.NOTE MIZICALECine a spus că e necesar să știi toate notele muzicale.Cântecul răsună nestingheritși fără de ele prin spațiu. 6.CORNUL INOROGULUILacrimi cad rostogol făcând baltă pe vatră:te prefaci că mai plângi - tu, copil slăbănog.Printre scâncete-i cerţi pe acei care-aşteaptăsă-ți scoţi cornul sălbatic, de inorog.Îţi înghiţi cu sughiţuri saliva din gurăşi repeţi pe de rost legămintele sacre.Cauţi chipul cu moţ, dar găseşti o făpturăcu un corn concrescut în băltoaca de lacrimi.7.DISPARIŢIARătăcim printre fulgi, unde doarme abisul,unde buzele mării se sărută cu visul.Coborâm sau urcăm scara fără de treptepe direcţia dublă a liniei drepte.Sprijinim văzul mut într-un punct reflector,respirând rar văzduhul cu păsări în zbor.Ne loveşte o bilă (e un joc de popice!..)şi cădem ca şi când nici n-am fost pe aice. 8.PRIVEGHITe trezeşte cafeaua neagră a noutăților de dimineaţă(noaptea au loc cele mai straşnice lucruri!).Tic-tacul sinistru al ceasului te deprimă,şobolanii mişună prin casă şi te muşcă de mâini.Păpuşi îmbrăcate în haine uzate ţin locul copiilor,(uneori dispar şi ele, adunându-se în podul casei).Ai o scară ascunsă pentru ca să le cobori,să le recuperezi dintre alte bulendre.Te aşezi cât mai departe de pianul părăsit(să nu ştie vecinii că vrei cumva să apeşi vreo clapă).Un cântec, e adevărat, apare ca din senin,însă nu toţi cei care cântă pot să îl perceapă.Noaptea e doliul pentru ziua de ieri(cine mai stă acum să privegheze?..).Te trezeşti dimineaţa fără cadavru în casă,plecat peste noapte direct prin perete. 9.OBSTACOLE INVIZIBILECe ciudaţi sunt paşii păsării pitice, de parcă i-ar fi frică să atingă pământul.Pare că nici nu poate merge pe jos,sau așa preferă să-şi păstreze puterile.Ciupeşte la întâmplare paraziţii din jur,face apoi o baie de colb într-o pauză.Bea apă de ploaie dintr-o copită de calşi pleacă undeva, dar nu prea departe.Nu merge pe jos, face salturi repetate, trecând peste obstacole invizible.Unde nu poate să treacă peste obstacole,ridică aripile şi îşi ia rămas bun.10.REVERSSoldaţi care se erijează în eroi,medalii cu reversul macabru:jucării de alamă lustruite cu zel pentru a fi jinduite de cei naivi.11.AURA ANILOREşti un far aprins, un semnal luminos;arzi de la sine cu faţa spre mare.Sus, pe stâncă, un trunchi de copac călător stă alături de tine ca o rememorare.Trunchiul n-are puteri să străbată genunişi nici forţă de-a fi ca altădată.Inelele lui nasc lumină de lemn, e aura anilor, multiplicată.12.SIMULACRULFericirea e o fată foarte frumoasă,cu faţă înaltă, feciorelnică, ivită într-o zi cu cer azuriu.O boare de vânt, un nor un pic alburiuo întunecă, o transformă într-un fum,fără focu-i afabil, fără flacăra-i falnică.E amurg de jeratic, argint mâzgălit,nici urmă de lamură, doar aramă sau bronz,un soi de seducţie, un simulacru.13.VESELIA Veselia încape într-un vas cu vince se vărsă în albia unui râu,ajunge la un vad nu prea adâncunde peştii o beau însetați,se îmbată cu toții laolaltă,sar pe mal şi… se transformă-n copii. 14.MARȚIANUL(lui Leonard Tuchilatu, in memoriam)Spaţiu creat dintr-o multitudine de geamuri suprapuse: cu un singur gest neprecugetat spargi pe rândpereţii din sticlă aerogenă, cu degetele gelatinoasedai în lături puzderia de planete din univers,iar cu privirea piezişă pătrunzi abuziv abisul.Ţii în mâini o spadă cu puteri paranormale(luată probabil dintr-un film de science fiction),spinteci burta moale a văzduhului, îi scoţi intestinelede tânăr narcisiac, cu miros matern de matiolă,şi ţi le pui la gât drept trofeu de război. 15.SIGILIUL Silabe pronunţate cu greu,cu o periodicitate preocupantă.Paşi lenţi făcuţi pe lângă patul îngust,ochi albicioşi, aproape ieşiţi din orbitele lor.Privire penetrând până şi fibrele textile, revelaţia vieţii de dincolo.Un schimb de opinii previzibile, spuse în pauza apărută între întrebări. Examinarea vizuală a unui câmp desţelinit,ţinând capul ridicat deasupra pământului.Auz înmagazinând toate notele muzicale,testament sigilat cu buzele arse.16.GASTRONOMIE PENTRU GURMANZI Poezia nu e o felie de pâineși nici pateul de ficat uns pe deasupra. Ea nu e ceva ce se mănâncă doar dimineața, la prânz sau, pe ascuns, la cina cea de taină. Ah, da, poezia e un aliment apreciat de gurmanzi,servit în primul rând de niște legumăreți. 17.METAMORFOZĂMâini bătătorite de coarnele plugului,tălpi însângeratee de mersul pe jospe drumul ce duce la zeul Zalmoxis.Legi ale geților ce germineazăîn lucrurile care ni le creăm singuriși pe care le impunem să ni se supună.Idoli odihnind pe spatele credincioșilor,sânge de gemeni care se face apă,pași rătăciți printre ruinele modernității. 18.ITINERAR RUTINARÎmbrăcat în blugi, cămașă de in și chipiu din coajă de tei,ieși pe ușă precum o șoaptă de adio din gura iubitei. Nici nu apuci să traversezi strada și dai instinctiv doi pași înapoi(traficul intens și semaforul în roșu mai fură un minut din tine).Pierzi o oră într-un tren interminabil și ajungi cumva într-o junglă,unde regele animalelor abia așteaptă să te mănânce de viu.Îl rogi să te ierte pentru întârziere și treci rapid peste el,uitând de darul vorbirii și zăbovind prin vegetația abundentă.19.SFÂRÂIACULOrele știu cum să te trezească din somn -trec peste tine cu sunetul lor ascuțit de sfărăiac, până când una dintre ele se răstoarnă cu zgomot.Ție îți apare o expresie de nemulțumirie pe față, prinzi a căsca precum ursul în bârlogul călduț, te întinzi la limită și înșfaci sfârâiacul nesuferit.Îl presezi cu putere cu ambele mâiniși arunci pe geam jucăria netrebuincioasă,iar acel titirez îndrăcit se învârte din nou.20.REFLEX CONDIȚIONATOrbii își recapătă vederea pe stradă,căutând ochii rătăciți pe trotuare.Ciocănesc cu bastonul, încearcă într-unasă perceapă ceva din sunetul pavajului.Muzica mersului măsurat pe o funieîntinsă deasupra unei prăpastii populate.Nu există semne de circulație,doar intuiție pură, reflex condiționat.21.SEMN DE ÎNTREBARECând nu se mai recunoc scaunul cu masa de scris,când fiecare stă separat într-un loc al său prin casă,tu intri pentru ca să îi împaci și să-i apropii cumva:alăturezi scaunul liber la masa încărcatăcum ai pune un semn de întrebare la sfârșitul unei rugăciuni.22.CĂLIMARANimicul capătă uneori formă de călimarăplină ochi cu cerneală sau cu alt lichid întunecat.Acolo stă stiloul de lemn, cu penița tocită la vârf, înfiptă într-un punct nemișcat de pe banca școlarului.Aulă rămasă fără elevi, fără voci stridente de profesori,tablă tixită cu litere mici, o dată exactă fixată într-un colț.Nimicul s-a culcușit într-o aulă cu bănci pătate de cerneală,cu geamurile închise ermetic, sparte în ziuă de razele soarelui. 23.REMINISCENȚEMarșul exotic al mohicanilor,proiectat pe fundalul imașului.Aripile aerului ce reverbereazăluminile zilelor nevăzute.Fluieratul timid al vântului,trecând printre ușile întredeschise.Masa rămasă în mijlocul casei,acoperită toată cu mărăcini.Gheața murdară a micului lac,lustruită de vifor ca o gheată.24.MUNTELE ALB (la moartea nepoțicăi Daniela)Iarnă cu îngeri degenerați, simpli oameni de zăpadăcare stau resemnați ici-colo, pe la margini de drum.Fecioară firavă pășind neputincioasă prin fulgii cei mari,printre nămeții amenințători, gata să se prăvale.Vântul de nord o ridică pe sus, o împinge spre grota friguroasă:pași îndepărtându-se rapid răsună din muntele alb. 25.FEMEIA DE FOC(Leonidei Lari, in memoriam)Un drum plin de rădăcini crescute din ceața dimineții,o ultimă privire jucându-se cu formele flăcărilor.Aripi desfăcute ce acoperă sângele scurs din sicriu,acolo unde se surpă pământul spre a face loc focului.Femeie ferită de farmece de o bentiță pusă pe frunte,foc nevăzut scututurându-și flăcările peste întuneric.26.IPOCHIMENULChipuri urcate pe postamente,pietre funerare desprinse din piscuri înalte.Plăci comemorative strălucitoare,prinse pe pereții impasibili ai caselor.Pe unde s-o fi ascuns temerarul,ipochimenul care a sfidat moartea?27.SALVAMARIIFemeie salvată, adusă de valuri,funie înfășurând corpul ei nud.Albatroși bătrâni ce își scutură aripile la înălțimi mari de unde nu se aud.Mâini de bărbat ce dezleagă nodurile,eliberând părți de corp din strânsoare.Peștișori argintii sarind de sub funie,căzând în ochii ființelor salvatoare.28.FEMINITATEA FLORII (pentru Ana Muela Sopeña)Se impune o terapie ușoară de împrospătare: doi stropi de apă și o mână trecută peste corolăîn orele de vârf ale zilei toropitoare. Altfel riscă să se disipeze în particule de lumină sau poate să-și scuture pe neobservate roua în primele clipe ale dimineții. Are multe similitudini cu florile firave, fiindcă se ferește instinctiv de tentațiile atipice, de nepermis pentru tenul său permiabil. I se spune pe nume, deși ar prefera să fie anonimă,iar inima neprihănită ce-i palpită printre petaleabia se apără de ritmul evanescent al existenței.29.PORIDespre pori mai nimic sau aproape nimic nu se spune, însă utimile și cele mai importante victorii sunt acele repurtate asupra propriilor pori, impunându-i să mai elimine ceva din corp.Resturile oarbe ale umbrei barbarecurg pe brațe, apoi se precipită spre picioare, sucombând în simple secreții silențioase din glandele sudoripare și sebacee, din subsolurile adiacente ale sinelui.30.ALTER EGO ALTERATAlter ego-ul se descompune, dispare odată cu frunzele moarte.Își reduce la minim paleta de culori, rămânând doar negrul. Proiectează materia, inclusiv lumina, înăuntru unei găuri negre.Ceea ce lasă pe marginea genuniie un aliment perfect comestibil. Ar putea să-l înghită într-un târziuprintr-o simplă atingere a limbii. Procesul întârzie să se finalizezedin cauza lipsei organului anatomic. 31.VIS REVĂZUTStingi lumânarea în fiecare seară, săruți întunericul,spunând “Noapte bună!” patului și scaunului orb,cei ce susțin corpul tău când acesta cere odihnăși se caută să se relaxeze în îmbrățișările lor.Noaptea inertă te copleșește, vine de peste tot,călătorești cu ea într-un vis dispărut dimineața,luând cu sine copaci obosiți de ramurile lor irealeși un tip pirpiriu rătăcit printre tulpinilelor de lut.32.STRIGĂTUL DE LUPTĂ(Primul cuvânt a fost un strigăt de luptă…)Abisuri albastre susurau pe atunci când drumurile nu se așternuserăiar tălpile primatelor se aflau lipite de sol doar pe jumătate.Mersul pe jos împrejurul copacilor,ochi ce priveau pe deasupra ierburilor,guri de pești ce încercau să vorbească,emițând sunete incomprehensibile.Marș în zig-zag întreprins prin pustiu,piatră care tăia din poftele corbilor,dispariția omului de Neanderthal,voința valurilor înțelepte.Armistițiu tacit între termite-încă nu se știa de arta războiului-un strigăt de luptă se făcea auzitanticipând celelalte cuvinte.33.ZENITSe caută în urmăo umbră resemnată,fără chip carismatic,un tip făcut tipsie,care a rămas să areîn câmp deschis într-o zi toridă, la ora prânzului,cu soarele la zenit,pe vremurile celeacând tot pământul se lucra de zor. 34.DAO (TAO)…punem puncte de suspensie la punctele anterioareși păstrăm intactă trena ce se întinde până dincolo de început;oprim respirația, dinamităm mirosurile urâte,împrumutăm mimica și postura statică (asana) de la yoghini;apropiem numerele infinitezimale de faptele mari,fără însă să specificăm care sunt ele și cum se le facem,lăsând cumva o ușiță micuță întredeschisă spre acel drum al neștiutului - prototipul lui Dao/Tao -drept probă concludentă a bunelor noastre intenții.35.PLASMĂ”Peste abisuri fără de numedomină cuvântul în penumbră.”(Cuvântul în penumbră de Ana Muela Sopeña)Penumbra împreunează toate brațele,sintetizează momentele de repaus prelungitși se aseamănă cumva cu o eclipsă de soare ce trece atât de ușor, încât nu lasă urme,iar odată cu ea se perindă semenii care își fixează privirile prin spațiu pentru a pune nume, detectând numene.Penumbra e sinonimă odihnei inimii,împărăție unde se repliază spiritele,ca să se apere de pericole printr-un proces de protejare a elementelor primordiale, o particularitate fundamentală a plasmei, cea care nu ține neapărat să iasă în evidență,lăsându-se colorată de celulele sângelui.36.EXIBIȚIONISMScribii moderni coboară cu toții dintr-un unic marsupiu, urcă din nou în buzunarul călduț de la burta maternă,se proclamă reciproc poeți și sunt răsfățați astfel de către părinți și bunei luați cu împrumut.Au frați și surori de la mame surogat,reproduc imagini jenante ale genului, utilizeazăun amalgam de majuscule (nici o literă mică, nonpareil),amestec malefic între emulare și epatare, exhibiționism.Scribii moderni rămân să țină ochii închiși,cum fac nou-născuții, îi deschid doar atunci când adorm,căutând să-și vadă visurile aievea, fără să vrea să înțeleagă vorba înțeleaptă că “și cu ochii deschiși nu vezi nimic…”*.*zicere japoneză37.RITUALUL DESPĂRȚIRII Despărțirea la porțile cerului se petrece mereuîntr-o dimineață devreme, alături de un drum prelungitde pașii mărunți ai unor copii dați dispăruțipeste marginea acelui traseu desfundat și dezgolitpână la vârfurile stâncilor, ce rânjesc și acumcu dinții din față ieșiți în afară dintr-o gură de lut,spălați de apele harnice ale pârâielor desperecheate,pe unde plutești și tu cu o plută până în valea cu plopi prăvăliți, dispăruți împreună cu urmele acelor pici rămași să pășească desculț, fără ca vreunul să fi făcut ritualul despărțirii.38.PIRAMIDA LUI KEOPSNoemele sunt gata de plecare,traseul - cunoscut până într-un punct,te pregătești să vezi câte-un defunctla orice pas, ori… te întorci din cale.În epicentrul pașilor e jale,prin părți se spun povești în loc de rugi,pe unde nu ai merge – tot ajungila porțile ce nu au balamale.Din câte o noemă, la o haltă,ridici o piramidă, un fel de cortîn care încape faraonul mortcu toate camarilele lui moarte. N-a mai rămas nici urma din atlanți,doar cele patru puncte cardinaleși numărul de coți până la Soare:până acolo să mi te înalți! 39.EPILOG Picioarele tale nu mai au cum să meargă,mâinile tale nu mai au cum să mângâie,e un fel de respirație fără de plămâni,o încrucișare de sabii deasupra capului, pe care tu nu le vezi și nici nu le auzicum scapără scântei către apus.Trupul tău, îngropat doar pe jumătate,amintește de o pasăre rămasă să înnoptezepe un ram de răchită, ascunzându-și capulîn peniș, așteptând ziua, zorii să-i vadă,iar noaptea e lungă și nu-i nici o rugăcare să răzbată prin rămuriș.40.AMIN!Cer nourat, pământuri răsturnatepeste adâncuri, fără de vreun plug;de acolo alte drumuri se audcum duduie sub carele deşarte.Ţărani porniţi de dis-de-dimineaţăla deal, la muncă, sau în sat, la târg;acum privesc de prin câte un smârcde parcă ar trăi încă o viaţă.Pământuri părăsite de putereprecum e osul braţului bătrân;răsună-o rugăciune şi-un "Amin!"din umbra unei răstigniri stinghere.41.PEISAJ CU PĂDUREDiminețile toate sunt date ca să ne trezească,să ne smulgă bandajele făcute din cearșafuri,să scuture perinele pline de reminiscențeși visuri urâte/frumoase, evanescente.Diminețile ne duc, ne îndepărtează de visuricu trenuri fără vagoane, în vârfuri de locomotivă:peisaj transparent, un zid de copaci ce rămâne în urmă…mai e puțin și, iată, ajungem la stația pădurii cu pomușoare.42.PUNTE PESTE PRĂPASTIE“Nu vă opuneți, compuneți…”Spre seara se sting ochii, orbitele lor obositese obișnuiesc cu clarobscurul, cu abilitateabătrânului de a trece peste punțile arcuiteîn partea opusă ori de câte ori e necesar.Astfel funcționează și legea contrariilor,râvnita, misterioasa formulă a viețiicare presupune evitarea diavolului,negarea aratând recunoașterea lui.Apoi vine pământul întreg deasupra,rotindu-se în sensul opus nucleuluiși scuipând focul din iad pe câmpie,de sub punțile cele înalte, romanice.43.NOUL POEMSepulctură profundă săpată peste corpulîntins, cu oasele atent separate în timp de o mâna înceată, de antracit,toate adunate și puse de cioclu alături de căpătâiul defunctului,cum ai pune un motto noului tău poem.44.ACOLO Acolo unde morţii respiră prin porii pământului mut cresc lumânări de argilă, stinse cândva, de demult.Unde a fost o livadă şi fire de viţă-de-vie vin viii ca să-i revadă pe cei dispăruţi, din sicrie.Aprind lumânările toate, apoi rând pe rând se prefac în firavă viţă-de-vie sau corp protector, de copac.45.LUMINĂ DE DIS-DE-DIMINEAȚĂCând dormi drumurile duc în urmă, se suprapun sau se întrepătrund până cândsunt adunate într-o turmă de animale domestice,mânate toate spre dimineață în câmp deschis, la pășune. Dimineața te trezește dangătul tălăngile cu gură turtită,răgetul generalizat al vitelor sau behăitul orb al ovinelorcare-și caută mieii pe imașul marcat cu dâre lungi de sânge,martor mut al unei noi escapade nocturne întreprinse de lupi.Visul nu dispare odată cu prima lumină matinală,el se implantează în ochii cei mai ospitalieri,le împrumută din luciul glaciar al luncilor lăturalnice,proiectat pe pânza de ceață a erei proterozoice. 46.LOCAȘNu-i o iluzie, zilele zac între etajele fără armură, unde locaşul tău pare-un opac recipient în viitură.47.RĂDĂCINIAdună culorile într-un buchet de curcubeu, potrivește-le așa ca toate ele să se asemene cu ultima zi de vară: raze de soare, piezișe, cad retezate de zăbrelele casei cunoscute,ce are brâiele trase până sub ușorii ușii, pe unde intră și iese umbra unei bătrâne;dimineața pleacă la deal, seara revine trudită,deschide poarta de pâclă, o închide după sine și nimeni nu află ce se face înăuntru.O fi ea fință din adâncimi, nu de la suprafață,are însă mâinile și picioarele bine legate între ele:lasă urme pe sub cărare, desface farmece de speriat copiii, alungă strigoii cu rădăcinile salesmulse din întuneric, adunate într-un nod de basma;doar că cei care vin și îi cer să îi vindecese fac apoi a o uita, o trec cu vederea și nu observă razele drepte ce cad tăiate, de după zăbrele.Buruiene împrăștiate pe prispă, semințe pe pervaz,trup scăldat într-o cadă plină cu apă de ploaie,tăierea tăcerii cu un briceag, ce meșteșugăreșteun fluier din ram de cucută, furnici în pridvor:bătrâna stă pe pat, nici umbra-i nu iese din casă,nu poate să străbată trupul ei istovit;a căzut buchetul culorilor de curcubeu în izvor,lăsând în urmă un miros umed de rădăcină. 48.PEREȚIICea dispărută stă în spatele unor pereţi pictaţi. Ea nu ştie unde se ascunde soarele şi de ce nu cad picăturile de ploaie. Pare un simplu joc această despărţire, însă prea lungă este aşteptarea. Aşa trec zilele cele dorite, impasibile la toate așteptările. Suntem fără să știm că suntem de partea pictată a pereţilor. Trăim cu sunete arhicunoscute şi ne delectăm de la imaginaţie. Privim, gândim la pereţii pictaţi, dar nimeni nu e în stare să-i demoleze. Desenele prind viaţă uneori, pereţii dănd semne că vor să cedeze. Sunt gnomi îmbrăcaţi în veşminte albastre, care par să nu bănuiescă nimic.49.ANOTIMPURI Întâi şi întâi aşteptăm primăvara,ca apele ei, sunătoare sau line,să ne curăţe tălpile neumblatede vreo rădăcină.Apoi aşteptăm să vină şi vara,ca toţi laolaltă să ne pârjolimpielea, cea de acum demodată,în razele soarelui - anonim.Pe toamnă o aşteptăm fiecarecu vaga speranţă să revenimîn paradisul de altă dată,acum - ţintirim.Iarna ne vine pe neaşteptateşi ne şopteşte, fără să ştie,frânturi din poveştile neterminate,auzite în copilărie.Atunci când nimeni nu mai aşteaptă,se adună din nou aici, aferim!, toate anotimpurile, dar absolut toate,însă... nu mai trăim. 50.ALBINELE(pentru Anastasia) Închise-n prisaca din vale,roiesc albinele bunelului tău,tu le priveşti printr-o mică fereastrăși le-ai elibera, însă nu e posibil.Le vezi, asculţi cum roiesc enervate-salvarea e o chestie periculoasă-aici tu ai flori, acolo e miereşi multă căldură în toată-ncăperea.Acolo-s atâtea albine difuncte,iar altele mor în zbor, câte una:prisaca din ţara bunelului tăuascunde un zumzet stins de albine.51.RETRO Acolo de unde nu mai suntem sunete silenţioase străbat adâncimile înseninate.Sângele nostru sărută în zori oglinzi gânditoare, lăsând pe eleurme aproape rotunde de aer expirat.Nu există imagini vii atârnate pe pereţii caselor, ci doar răspunsuri la întrebări viitoare.Tu nu poţi să pleci de aici:în corpul tău stau întinse strune de chitară.52.AZILSă ascultăm muzica ascunsă a azilurilor,acolo unde zilele ce trec sunt lăsatealături de bătrâni, de către fiii lor,în cărucioare demult uzate.Ei nu se mişcă înainte sau înapoi,și clipesc spasmodic din pleoape:învelite cu plăpumi vechi sau mai noi -sărmanele noastre zile uitate.53.MARE VERTICALĂ (pentru Ta)Intrăm pe o singură poartă prin care priveşti impasibilă,visând la o viaţă împlinită cu ceea ce nu se observă.Eşti a mea sau doar mi se pare... Din cuvintele tale vin valurirătăcite în larg, verticale, reflectând stele mii în adâncuri.Vei rămâne debusolată într-o barcă de foi, printre valuri,tot plutind spre o lume-enigmă pe o mare de foc, verticală.54.SÂNGEÎn satul unde sângele stă să curgăpe drumuri, pe uliţe, prin mahalaledinspre dealuri, spre pajişte, la vale,prin râpe abrupte şi prin pâraie.În satul unde sângele se agită prin fântânicu apă neîncepută, săpate în stâncă,pe sub stejarii-străjeri juruiţi de un regesătenilor storşi de sudoare pe deal.Ascultă cum se vaietă zareacu sânge de înger îmbibată:astupă mormântul cu grâul din an, să nu iasă sângele la suprafaţă.55.FOTOSINTEZĂ Dacă ar fi să expiri oxigen pe gura arhaică a fotosintezei,pământul întreg ar mirosi a ozon.Aşa se întâmplă înainte să plouă,când trece în marş picătura rebelă,iar colbul intrus sare în lături.56.OASE Cei decedaţi nu rămân în morminte,se ridică la suprafaţă,încet-încet, pe oasele proprii,de parcă ar vrea să revină la viaţă. 57.DE-A V-AȚI ASUNSELEATrupu-i povară, mirosul de tămâiete tulbură şi te trezeşti într-o bisericăplină cu oameni, înconjurând un sicriu,ce poate fi al fratelui tău...Mai crezi că visezi, că cei din jur sunt fantome, că din strană răsună melodii de adormit pruncii,iar părintele dă cu cădelniţa de înălţimi,sus de tot, cercetând cerul.Nu te teme de morţi, ei nu muşcă și nu se mișcă ostentativ prin preajmă,ci s-au oprit pentru o bucată de vreme,întârziind asupra unui gând anume, doar atât.E adevărat că după asta nu mai pot să revină şi stau bine ascunși printre noi, așa ca în jocul de-a v-ați ascunselea:cine pe cine caută?58.OASELE VOASTREVoi evita pământul proaspăt săpat,pentru a nu-i pătrunde adâncurile şi să atingpâlcurile de oase care sunt ale voastre.Voi evita pământul umed, aşa cum m-aş fi feritde păşunile păscute de întuneric.O să mă apropii de marginea apelorşi o să stau la uşa ascunsă a înserării, departe de drumul ce duce în toate părţile.Ca mâine, însă, trebuie să plecşi din nou îmi voi pune scutul turtit.Pe aici au mers melcii cu pas argintiu,pe acolo au trecut fraţii-raci,târându-şi trupurile trunchiate. Eu unde să o apuc acum,ca să pot reveni la oasele voastre? 59.SĂ SCRII POEME Să scrii poeme placide,să sudezi tăcerea sintagmelor şi să le sufli aerul ars din plămâni.Să porţi noaptea o casă în spate,să spargi sticle pântecoaseşi să vrei să eliberezi golul de acolo.Să aprinzi o lumânare eterică,să-ţi frigi vârfurile invizibile ale degetelorşi să strigi la îngerul păzitor.Să-ţi repugne somnul prea lung,să scrii poeme pe un geam asudatși ele să înceapă să se prelingă. 60.AUTODAFEFoc refractar peste faţa ta firavă,foc fără de flăcări învăluindu-ți ființă -autodafe.Forma finală a unui foc falnic,aprins în afara sufletului.-Ce o fi înăuntru?61.FLOAREA AERULUI Săruți floarea aerului, eterogenă, îmbrățișezi permanent făptura ei fără de formă și ornamente, fața ta se afundă în golul adimensional, alimentat de rădăcini înmiresmatece trezesc amintiri, te trimit în trecut după frunzele verzicare și-au epuizat rezervele de oxigen și nu se mai agită.Frunze multe, împrăștiate, acoperind cărările în serpentină se opresc în câte un punct, la popas, acolo unde copaciise poticnesc în câmp deschis, ca soldații de zidurile unei cetăținevăzute, cu turnuri și metereze orizontale, cu ambrazuridin care se trage din când în când cu rafale scurte de vânt. Cauți culorile caracteristice purtate de acele rafale de vântpe cărările bătătorite, dinspre câmpurile deschise spre păduri,miroși floarea aerului, eterogenă, crescută peste tot deodată,făra de vreun anotimp, iar petalele-i transparente se scutură,cad peste frunzele prefăcute în praf, levitând pe alături.62.POȚIUNESă nu pretinzi că faci poezie, poate doar numai foarte puțin, atât cât să încapă într-o poțiune.63.UMBRELĂNu ai luat nimic cu tine și permiți să ți se strecoare picăturile de ploaie pe după gât, fiindcă ai refuzat umbrela sau, da, te poți prefacecă ai utat-o acasă, înăuntru unui tablou.Și apoi la ce ți-ar servi acumabundența de culori ținute deasupra capului, ori umbrela ar fi doar un mod de a-ți aduna gândurilegrămăjoară și de a le trece nevătămate prin ploaie.Așa însă mergi fără de ea,fără gândurile cele barbare, ca un rege fără de regină, despuiat și decis să izgonească toată camarila trădătoare,înconjurat de creaturile punctiforme de ploaie.Întors din orașul cu ploaie,te uiți în oglinda opacă, te vezi/te revezi ca și cumnu te-ai fi văzut niciodată, faci o baie de aburi fierbinți,te urci pe un pat, te bagi într-un tablou, sub o umbrelă.64.PORTRET PLUTITORApă pictată cu o pensulămuiată într-un amestec de sare,portret lichid reprezentândcele patru puncte cardinale și un chip de tânăr cărunt.Păsări fără aripi, beatificate,zbor orbitor al insectelor,punți arcuite, romanice, atârnândpeste prăpăstii pline cu ape,toate reflectate pe cer. 65.TABLOU CU NORIMâna ce a pictat acest tabloua trecut parcă pe neobservateprin peretele dur al încăperii,aducând de acolo și câțiva nori.66.NEMURITORULChipiuri aruncate în sus,bravi soldați deschizând focul,gloanțe oarbe ciuruind cerul,acesta rezistând până la urmă,precum pieptul unui nemuritor.67.MONUMENTUL APEIApa a trecut prin piatrăși, în grotele cele adânci,și-a ridicat monumentuldin stalagmite.68.POSMAGULPoemul poate fi un posmag, o pâine petrificatăpe care o pui undeva ca să o poată ajunge şi alţii,cum ar fi cei veniţi pe ospeţe din străinătatepentru a umple casa unui singur stăpân.Sunt acei călători nostalgici şi buimaci,dornici să muşte cu putere din pâinea casei,chiar de-i uscată și-i scoasă dintr-o traistăce a păstrat căldura uitată a trecutului.Ei se urcă cu toții pe o laviţa veche,(nu încap cu toții şi se caţără unii peste alții),discută despre părţile laterale ale patului strâmt,iar unii cad de acolo şi... așa se termină poemul.Un poem, deh, e un posmag ca oricare altul,îţi rupi dinţii în el şi-ţi sângerează gingiile,așa că e bine să nu fie înlocuit cu un alt aliment,asta pentru a nu uita de gustul sângelui.69.NOROIAcasă, în sat, după ploaie,drumurile-s desfundate, pline de noroi.Umbli și tu cu umbra ta pe ulițeleunde sălășluiesc acum toate umbrele.Ele au urmele mici, ascunse în sol,trup intransparent, piele gri, umedă.Noroiul ți se lipește de bocanciși te ține locului pentru câteva clipe.Încearcă și el într-un fel anumesă nu te mai lase să pleci de aici. 70.BOȚUL DE LUTÎntr-o zi vei fi făcut praf, după ce ai fost lac de sudoare:așa te prefaci într-un boț de lutunde viermii își găsesc un nou adăpost,stau la masă și mănâncă pe săturate,își salută vecinii - viermi și aceștea -care intră ca niște intruși peste ei,înfulecă până și fibrele textile,lăsând în ceva de nedegerat:oase seci ce vor avea cândvadoar valoare arheologică. 71.HALOMurmură morții prin viile tatălui meu,le scutură frunzele îmbrățișând rădăcini.Stau strugurii orgolioși pe vremea coacerii,visând că vei veni cumva să îi culegi.Prin văgăună curg apele ce au plutit pe ceruri,spumele lor nu spun nimic acolo unde ajung.Cineva vorbește din gâtlejul vârtejului vrăjit,cu o voce stranie ne vorbește, parcă e un plâns.Mărul s-a copt înainte de Facerea Lumii,e fructul florii, cea care deja s-a înfruptat. Cenușa se strecoară printre degetele de lumină,mâinile mângâie chipul pentru ultima dată.72.RANDEVUIa-ți soarta de mână și o apropie de tine,reamintește-i calm, ca la o iubită tăcută,că trebuie să sosească la ora prestabilităla toate randevu-urile voastre interminabile.Îmbat-o cu lichiorul dulce-amărui din ulciorul spart,zi-i că-i trasă ca prin inel, că seamănă cu o gheișăîmbrăcată în kimono, că nu are pereche în lumeși mai zi-i că ești îndrăgostit de ea până peste urechi.Fă așa ca această femeie să te creadă - nu claca - crede și tu tăcerilor ei pentru câteva clipe,atât cât să te lase să te scoli din patul conjugal,încălțat doar în papuci de cameră, la o țigară. 73.PRIMUL POEMPrimul tău poem avea ambele mâinipătate de cerneală, un toc de lemn, cu radieră de rezervăși penița semiuzată, care scria toate literele întortocheateîn caietul pentru compuneri, scotând sunete ciudate,ca de pe sticla, mai ales la orele de limbă română,când tăcerea din clasă susura, împrăștiindu-sedin vârful degetului arătător al profesorului.După trecerea orei astronomice, mâinile tale arătauca cele ale minerilor abia ieșiți din mina de carbon,îți era neagră pe jumătate și limba, dinții din gură -în special cei din față - aveau machiate toate cariileși tare, tare voiau să celebreze ceva anume în acea zi,când, iată, scrisesei prima compunere cu tentă poetică,arătându-se indiscret până dincolo de canini, de după buze.74.DIFTONGVântul viu poartă vocea vocalelor,el cunoaște numele fiecărei rafale, și valul vorbește prin vocea vocalelorde pe când apa a pogorât pe pământ.Apele toate sunt niște vocalece umplu golurile dintre consoane,văi și vâlcele sub vârfuri de munți,cumplite construcții vulcanice.Cercul ceresc reflectat în fântână,propriul ecou ascultat de departeduce cu sine vocea vocalelor,diftongul fiind un sunet de cult. 75.ÎNAINTE DE TREZIRE(mamei meleAnastasia, in memoriam)Dispari odată cu soarele care răsare,odată cu drumul dispari în depărtare:o casă de lut ai ridicat cu mâinile tale,ca să te odihnești acum în altă parte.Mamă a tot ceea din ce sunt făcut:cap, brațe, piept și cele două picioare,piele ce îmi acoperă trupul, rușinată,de sus și până jos, oase și carne laolaltă.Pașii pe care îi port spre a ajunge la tine,gândurile, vocea mea joasă îți aparține,chiar și amărăciunile tale mi-au rămasdrept mici amintiri despre viața ce trece.Visul cel nevăzut, vasul plin cu sângepe care îl golesc târziu, înainte de trezire,vreme în care tu te căznești, zi după zi,să aprinzi cu lemn umed focul în vatră.76.TRANSFUZIE DE SÂNGEÎți transferi corpul într-un alt corpodată cu picăturile numeroase de sânge,ce cad ritmic prin pipeta subțire.Te subțiezi si tu în mod iminent,ca depozitul de cerneala al unui stilouajuns acum să fie mai corpolent decât tine.Privești moartea până în maruntaiele ei, prin ochii deschiși ai morților o urmăreștiși îți iei rămas bun de la picaturile lungi.Prietenii tăi, picături de sânge ce pleacăspre altă lume, într-un singur tren, fiecare în vagonul său acoperit de aburi.77.EXECUȚIAAdusă și pusă la ziddintr-o poruncă străină,stând în fața plutonului de execuție,umbra căzu prima la pământ, secerată înaintea trupului.78.LUMÂNAREA(fratelui Ion, in memoriam)Nu te interesează hainele la modă,nici încălțămintea de lux, la o adicăai putea să mergi desculț ca Iisus pe ape.Golești cutiile de bere fără de milă,le dispui așa ca să fie în linie cu veneledevenite inerte ale decedatului.Se face noapte și stai deasupra-i cu o lumânare,ochii-ți clipesc tot mai des, flacăra licăreștecu lumina-i scânteietoare, de complictate.Spre dimineață adormi în sicriu, afunzifruntea fierbinte pe căpătâiul defunctului:cu un sfârâit scurt se stinge ultima lumânare.79.FULG DE NEAPrinzi fulgul de nea ce plutește în aer,fărâmi între dinți finețea sa corporală,îi spargi legăturile dintre ramificații.Faci așa ca să fumege armura-i de ghiață,frângi falangele firului de apă, sofisticat,frumusețe finită făcută cu foarfeca frigului.Iai fulgul în gură ca pe un aliment oarecare,topești forma înghețată ce-l înfășoară,floare de nea crescută în grădina nimănui. 80.FELINARZiua e o altă formă de definire a timpului,o scriitură făcută cu toate culorile curcubeului,înălțare la cer a elementelor constitutive,peregrinare continuă a trupurilor.Sunt unul din cei care se precipitează,se trezesc dimineața devreme și merg pe un drumdrept ca pilastrul, ce duce într-o unică direcțieși care are la capăt un felinar luminos.O fi fantasmă de foc pentru un flutureori o Fata morgana încărunțită într-un pustiu:pe unde oare pot trece peste prăpastia nopții fără să mai fie nevoie de somn?81.LA CAPĂTUL LUMII(Rosei Buk, in memoriam)Acum știu exact care e capătul lumii, astă ospătărie puțin spațioasă unde alimentăm imaginatia noastrăcu gemul preparat din petalele trandafiruluirupt din spațiul foarte îngust al spinilor ascuțiți,petale pătate de sângele picurat din degetele unui copilplecat să culeagă flori care se află sub o strictă protecție. 82.ROMANIȚĂÎn fine, ce mai contează cele câteva petale rămasedintr-o floare de romaniță.De printre frunze iese o buburuză,cu aripile ei asteptând marea clipăcând va ajunge la capătul firului frânt.83.FACEREA LUMII Vine o zi cu zumzetul ei de albini,cu geamul pictat de flori pe fundal albastru.Fiecare clipă hieratică poate fi o bucurie,până când și aceasta începe să se disipeze.Ceea ce se dă ajunge neapărat pentru toți,mereu însă se aud strigăte de nemulțumire.Cel care știe cum stau oasele frânte în corpcunoaște amănunte despre Facerea Lumii.84.CĂLĂTOR...Mai departe e un drum ce duce în jos,poate fi o cărare ce intră pe sub ramuri.Te apleci și te-ndrepți spre un loc neștiut,șir de șoapte pribegi ți se lasă pe umeri.Mere coapte împrăștiate printre ierburi,mustul lor moale amestecat cu pământ.Potecă singură pe care se pășește ușor,chiar dacă ți-ar lipsi ambele picioare. 85.A TRĂI NOAPTEAA trăi noaptea ca și când n-ai trăi,un timp pierdut fără de întoarcere,un pas făcut în uterul pământului,o poartă larg deschisă către trecut.A trăi noaptea și a-ți afunda trupulprintre firele fine de prundiș:sapi cu spatele drept sau încovoiat -depinde cum apuci să ții artefactul.A trăi noaptea și a-ți pune la loccapul ca pe un proiectil neexplodat -țeavă de tun ce așteaptă un ordinpentru a-și trimite ghiuleaua.86.CĂRAREPoeme scrise așa ca să poată să încapăpădurea cu tot cu copaci și plante cățărătoare, cu păsări în zbor, ciripind printre ramuri și sori,cu sălbătăciuni depărtându-se repede de la vedere,cu flori și albini, cu aer proaspăt, îmbibat de tăcere:pe acele tărâmuri însăși poetul își rătăcește cărarea.87.DEZECHILIBRUMereu ne umplem burta goală,sau urechile, sau ochii ce se sting,sau memoria tot mai slabă.Poate fi un simplu proces natural,un exercițiu obișnuit, o corigență,un test permanent de supraviețuire.Plină cu plumb, balansându-se,o bulă de săpun umblă prin corpdintr-o parte în alta, dezechilibrându-l.88.METEORIȚICe preț mare se pune acumpe părțile minuscule de meteorit, căzute/venite din spațiu, de parcă pamântul nostru întreg nu ar fi construit din meteoriți.89.SUNT UN ÎNGERMi-au crescut aripi, deh! nu-s un înger,dar trebuie să viețuiesc în astă lumecu penajul lor pur crescut peste umere,fără ca cineva să bănuiască ceva.Locuiesc într-un bloc de piatră, știu însăcă mă aflu în anticamera lui Dumnezeu,așteptând să fiu trimis ca să ocrotesc o ființă umană, un om oarecare...Va fi o problemă majoră pentru atuncicând va trebui să sari de la etaj, fără scară.90.ȘTIAM CĂ EXISTĂȘtubeie pline cu zumzet de albini -știam că există aici o regină,iar tata punea fumul de iascăîn fiecare căsuță din lemn,amețitor, ca să le îmblânzească.Cu gest protector, ”umbla la masculi”tăindu-le pofta avidă de miere,miros de flori îi venea peste mâini,îmbălsămându-le pentru o vreme,cu picăturile dulci de venin.Prin norii de fum ieșeau la luminăramele doldora de ceară cu miere,eu urmăream cum pleacă reginafără suită, dar cu atâta avere,în întunecata sa încăpere. Rămas-au acum ștubeile goale,doar în unele sună ecouri de atunci,ce ies la lumină, urcă la soarecu zbor de albină, caută floarea,aroma-i împrăștiată prin lunci.91.ODATĂ, CÂNDVA…Odată, cândva a fost oarecum altfel,ori globul acesta pământescnu aluneca rapid pe niște rotile, ci atârna în vid, cu luna împreună, ținut pe o sfoară subțire și lungăde un copil plăpând, dar zglobiu,care-l purta mult timp cu privirea , cu mare atenție, printr-o grădină.Orice gând, ideal, visul abia văzut se realiza în zori, se întampla aeveatot ce-ți doreai, în drum se prefăceasimpla cărare (sic! - nimicul era variabil),pustiul întreg se acoperea de apecare păreau că nu aveau maluri,iar versul necizelat căpăta dintr-odată calitatea supremă de poem veritabil. Pe atunci, îndrăgostiții de poezie sărutau gura închisă a poemului, ca doi tineri timizi la un rendez-vous,după care încet se luau de mânăsi mergeau păstrând între ei distanța,până când ajungeau la o altă poartă,unde iarăși își atingeau buzele strânse,abia lipindu-le, ca de o icoană.92.VIS UITATDacă tot ne trezim prea devreme,să trecem rapid la lucruri mai serioase,cum ar fi stropitul florilor din glastră,urmărind de sus licărul culorii de crince ne surâde cu mărinimie prin geam,dindărătul unei draperii pe care o tragemca să permitem razelor de soare să cautecolțurile cele mai îndepărtate ale camerei.Atunci când terminăm de gospodărit,nu ne rămâne decât să dăm fuga în ocol, să scoatem bovina pe deal, la păscut, ca să stea acolo îmbrățișată de ierburi,altfel ar putea să ne spargă timpanelecu răgetele ei repetate foarte frecvent,la întoarcere căutând prin memorievisul văzut, uitat acum cu desăvârșire. 93.LA CAPĂTUL RAZELORLucrurile ne supraviețuiesc, vegeteazăla capătul razelor sau undeva, dincolo de ele,la asta se rezumă experiența lor existențială.Mereu însetat de lumină, tot ce e viu evadează,se mișcă prin spațiu, se îndreaptă într-acolo,poartă focul care până la urmă calcinează.94.LOC DE ODIHNĂ (lui Haralambie Moraru, in memoriam)Când focul arde drumurile se sfârșesc,rămân într-o parte acolo unde trupulse lasă jos pentru a petrececeasul de ceară al serii.Când focul arde dealul se face mai mic,totul dispare și se reduce la cerculîn care încape trupul acesta truditși flacăra dusă la cer, la al său stăpân.Când focul arde nu mai există nimic,doar întuneric în jur, fără de nici un spațiu,poate că noaptea cea care nu ne-a primita hotărât pentru noi unde să ne odihnim.95.ALTĂ IDEE DE PERFECȚIUNEFaci lucrurile puțin cam în pripă(poate e unicul mare defect),însă astă infinită risipăîși are și un efect.Când pământu-l pictezi ca pe-o pită,iar pe omul umflat îl faci scund,deduci că o formă turtităe peste tot ce-i rotund.Ori astfel poate fi perceputăideea de perfecțiune:ceea ce trece prin sităare a sa rațiune.96.CALENDAR(lui Leonard Cohen, in memoriam)Când vom muri soarele va fi în zenit,iar ziua va fi scurtă ca o locomotivăfără de cele şapte vagoane.Va fi marţi ori va fi miercuri - ce mai conteaza! -va fi o zi oarecare, marcată cu pixul verdepe o foaie reciclată, de calendar.Sus va fi scris un citat luat drept motto:"Intrăm în casele noastre pe uşa din faţăşi suntem scoşi la repezeală pe uşa din spate".97.FILOSOFIE SIMPLĂSă fie oare floareacea mai simplă dintre filosofii,sfântul cel mai sfios dintre toți sfinții,exponent a tot ce e efemer?Pe fruntea cerului se fac văzuțio infinitate de fulgi, forme iregularece par a fi modelate în neantpentru a ne pătrunde privirea.Păsările zboară printre nori,supunând aerul cu bătăile aripilor,până în clipa când obosescși cad fără suflare din înalt.O pânză invizibilăacoperă tot ce e perimat de timp,un preaviz dat celor care încearcăsă urce cu scara la cer.98.FLACĂRĂPe fundalul fără de flori chipul tău ca o flacără linăse ridică la cer, se preface în nor,scrumul cade în ochi și te orbește:așa afli tu, într-o clipită, cum ai fost flacără.99.SUFLETULÎntors în trup de atâtea ori, nici nu te naști și nici nu mori.Făcut să fii parte din om,nu cântărești cât un atom.Stai undeva în coș de piept,ești antipod la ce-i inert.Te afli printre respirații,dar cauți loc în alte spații.Ba ești un pom, ba ești în stea,de parcă nici n-ai exista.100.ERMETISMNu e nevoie să ți se dea prea multepentru a te ști iubit.Semnele ascunse de mulțumiresunt cele mai sincere.Nici râul nu se umple dintr-odată,are mai mulți afluenți.Albia lui e pe undeva seacă, doar până când plouă.Norii pe cer mereu se preumblă,par să-l întunece.Există o lumină deasupra la toate,un snop de spice.O mână de om aruncă semințele,chiar și pe nisip.Stau peste tot stoluri de piatră,gata să zboare.101.CREAȚIEHabar nu am cum încep să scriu un poem, astă pânză elastică pe care se mișcă planetele și alți aștri cu formele lor împrumutate din trecut.102.APOGEUPoetul respiră profund, aranjeaza versurile așa ca să nu mai rămână loc pentru nimic,elimină cuvintele care par a fi de prisos,pune altele acolo unde sunt necesare.Stă apoi ca un corp dispărut în spațiu,planetă ce s-a împotmolit la apogeuși așteaptă soarele să o salveze,dar acesta întarzie să răsară. HAIKU-URI1.Din cer coboară albinele, colo susduc lipsă de flori.2.Nourul cel albse reține mai mult timpplanând peste sat.3.Pe unde-și lasă o ultimă privirecel care moare.4.Un pește s-a prinsde capătul privirii,o duce-n adânc.5.Orbul își poartăprivirea sa pierdută în prăpastie.6.Suntem uniciicare salută ziua,universul surd.7.Ce nu se uităintră în noi și tace,timpul ascultă.8.O poeziepe pânza de păianjen -în agonie.9.Cărare spre cer peste rădăcini ruptede arbori ce nu-s.10.Nu ai nevoiede ochi ca să urmăreșticum trec clipele.11.Amarnic sfârșit,mormântul floraruluicrescut cu ciulini.12.De printre caseapare și pustnicul -pare rătăcit.13.Strugure ce stăagățat strâns de raze,viță-de-vie.TRISTIHURI***Trec așa, ținându-se de mâini,au uitat să-și ia bastoanele de acasăși iată că nu mai par a fi atât de bătrâni.***Mereu cu ramurile desfăcute, chiar fără de frunze, arboriise obstinează să ne salute.***Numele noastre: -Vai, bietele!nimeni n-o să le mai poarte,nici măcar pietrele.***Metal ce arde între ciocan și ilău,se aude deja șuieratul de sabie,în carne vie lovește rău.***Cineva citește poemele tale, păsări ciripesc printre ramuri,ciugulesc cireșele dulci-amare.***Pe drumul acesta parcurs de câte o umbră,spălat de ploi, curățat de vănturi,nu a mai rămas nici o urmă.***Pamânturile ies la suprafață, alunecă pe valurile incandescente ale lavei, prea repede pentru unii, prea încet pentru alții.***Neafectat fiind, bolnav de toate,corpul acesta nu mai pare să fie al tăuși mereu e pe moarte.***Să-ți vezi cartea recent tipărită și să nu știi, să taci,că din vina ta a fost curmată viata unor copaci.***Drumul ce duce în nicăieripare acum a fi în paragină:cine să recunoască că merge pe el?***Trăim și atunci când murim, trăim în lumea ocultă a altora, ca niște cochilii golite de timp.***Trecere noastră în neființă e un lucru predeterminat: cineva duce corpul la groapa din spatele propriei case,iar sicriul scoate sunete surde de acolo unde-i așezat.***Mai e cineva după tine, vine la rând,cu mers legănat, cu umbrela făcută luntre pe cer,alunecând rapid printre stropii ce cad pe pământ. SINOPSIS*Corp împăiat, pasărea albă a bolţii cereştinu-şi află un loc pe umărul tău.*Popas efemer într-un interior eclatant,eclipsat de umbra barbară a cărnii.*Puncte de suspensie asemănătoare urmelor mici,amprente indefinibile lăsate de om.*Fruntea e începutul unui semn de întrebare, care nu mai apucă să ajungă până la tălpi.*Frigul face ca sângele să se îndepărteze din extremități și să ne apere, în mod special, inima.* Reflectoarele pun în lumină ceea ce pot, soarele acoperă totul.
(foto via Diez)1.ZIUA FRUNZELORFrunzele au felul lor de a fi,nu se dau în spectacol.Ființe sfioase, cu doar două fațete,care dau formă ramului. Vedere de fond pentru unele flori,fără pretenția de a fi preferatele.Minuscule fabrici de clorofilă,proces de fotosinteză cotidian.2.CICATRICICum poţi să explici ce se întâmplă cu focul:se face cenuşă sau urcă la cer?Aşa a ars trupul tău într-o noapteşi atunci ai văzut, un pic cam tardiv,cum pământul rămânea în urmă cu urme dur imprimate, de meteorit.3.SFÂRȘIT DE BOEMĂPe cine mai tentează toamna noastrăcu trupul ei dezgolit, asexuat?Pe tine te întreb, prietene trist, născut în patria patriarhală a primăverii.Ploia-i perfidiă şi vântul avid te-au lăsat fără de haină.Ai ajuns să fii un câine hoinar, târând după sine părţi din propria-ţi blană.Nu mai eşti om, la final de boemă, ai preluat postura docilă de câine,ochii lui galeşi şi mirosul specific, canin, iar toamna noastră pare acum a fi o mesalină.4.POEM CU PLOAIE Când voi începe să îmbătrânesc, îmi voi pune pe cap o căciulă din piele de oaieşi încerca-voi să cârpescgolurile verticale dintre picăturile de ploaie.E clar că nicidecum nu voi reuşisă acopăr cu acul o distanţă prea mare,de aceea voi purcede a le căptuşicu boabe de minerale rare.Aşa va cădea peste tot şuvoiul de apădin întunericul orbitor al norilor:poate că el va putea să ne scapede apocalipsa de foc a culorilor.Deocamdată ploile vin şi pleacăcu goluri invizibile printre picături,prin care corpurile noastre caută să treacăşi să le lase oarecum pe alături.5.NOTE MIZICALECine a spus că e necesar să știi toate notele muzicale.Cântecul răsună nestingheritși fără de ele prin spațiu. 6.CORNUL INOROGULUILacrimi cad rostogol făcând baltă pe vatră:te prefaci că mai plângi - tu, copil slăbănog.Printre scâncete-i cerţi pe acei care-aşteaptăsă-ți scoţi cornul sălbatic, de inorog.Îţi înghiţi cu sughiţuri saliva din gurăşi repeţi pe de rost legămintele sacre.Cauţi chipul cu moţ, dar găseşti o făpturăcu un corn concrescut în băltoaca de lacrimi.7.DISPARIŢIARătăcim printre fulgi, unde doarme abisul,unde buzele mării se sărută cu visul.Coborâm sau urcăm scara fără de treptepe direcţia dublă a liniei drepte.Sprijinim văzul mut într-un punct reflector,respirând rar văzduhul cu păsări în zbor.Ne loveşte o bilă (e un joc de popice!..)şi cădem ca şi când nici n-am fost pe aice. 8.PRIVEGHITe trezeşte cafeaua neagră a noutăților de dimineaţă(noaptea au loc cele mai straşnice lucruri!).Tic-tacul sinistru al ceasului te deprimă,şobolanii mişună prin casă şi te muşcă de mâini.Păpuşi îmbrăcate în haine uzate ţin locul copiilor,(uneori dispar şi ele, adunându-se în podul casei).Ai o scară ascunsă pentru ca să le cobori,să le recuperezi dintre alte bulendre.Te aşezi cât mai departe de pianul părăsit(să nu ştie vecinii că vrei cumva să apeşi vreo clapă).Un cântec, e adevărat, apare ca din senin,însă nu toţi cei care cântă pot să îl perceapă.Noaptea e doliul pentru ziua de ieri(cine mai stă acum să privegheze?..).Te trezeşti dimineaţa fără cadavru în casă,plecat peste noapte direct prin perete. 9.OBSTACOLE INVIZIBILECe ciudaţi sunt paşii păsării pitice, de parcă i-ar fi frică să atingă pământul.Pare că nici nu poate merge pe jos,sau așa preferă să-şi păstreze puterile.Ciupeşte la întâmplare paraziţii din jur,face apoi o baie de colb într-o pauză.Bea apă de ploaie dintr-o copită de calşi pleacă undeva, dar nu prea departe.Nu merge pe jos, face salturi repetate, trecând peste obstacole invizible.Unde nu poate să treacă peste obstacole,ridică aripile şi îşi ia rămas bun.10.REVERSSoldaţi care se erijează în eroi,medalii cu reversul macabru:jucării de alamă lustruite cu zel pentru a fi jinduite de cei naivi.11.AURA ANILOREşti un far aprins, un semnal luminos;arzi de la sine cu faţa spre mare.Sus, pe stâncă, un trunchi de copac călător stă alături de tine ca o rememorare.Trunchiul n-are puteri să străbată genunişi nici forţă de-a fi ca altădată.Inelele lui nasc lumină de lemn, e aura anilor, multiplicată.12.SIMULACRULFericirea e o fată foarte frumoasă,cu faţă înaltă, feciorelnică, ivită într-o zi cu cer azuriu.O boare de vânt, un nor un pic alburiuo întunecă, o transformă într-un fum,fără focu-i afabil, fără flacăra-i falnică.E amurg de jeratic, argint mâzgălit,nici urmă de lamură, doar aramă sau bronz,un soi de seducţie, un simulacru.13.VESELIA Veselia încape într-un vas cu vince se vărsă în albia unui râu,ajunge la un vad nu prea adâncunde peştii o beau însetați,se îmbată cu toții laolaltă,sar pe mal şi… se transformă-n copii. 14.MARȚIANUL(lui Leonard Tuchilatu, in memoriam)Spaţiu creat dintr-o multitudine de geamuri suprapuse: cu un singur gest neprecugetat spargi pe rândpereţii din sticlă aerogenă, cu degetele gelatinoasedai în lături puzderia de planete din univers,iar cu privirea piezişă pătrunzi abuziv abisul.Ţii în mâini o spadă cu puteri paranormale(luată probabil dintr-un film de science fiction),spinteci burta moale a văzduhului, îi scoţi intestinelede tânăr narcisiac, cu miros matern de matiolă,şi ţi le pui la gât drept trofeu de război. 15.SIGILIUL Silabe pronunţate cu greu,cu o periodicitate preocupantă.Paşi lenţi făcuţi pe lângă patul îngust,ochi albicioşi, aproape ieşiţi din orbitele lor.Privire penetrând până şi fibrele textile, revelaţia vieţii de dincolo.Un schimb de opinii previzibile, spuse în pauza apărută între întrebări. Examinarea vizuală a unui câmp desţelinit,ţinând capul ridicat deasupra pământului.Auz înmagazinând toate notele muzicale,testament sigilat cu buzele arse.16.GASTRONOMIE PENTRU GURMANZI Poezia nu e o felie de pâineși nici pateul de ficat uns pe deasupra. Ea nu e ceva ce se mănâncă doar dimineața, la prânz sau, pe ascuns, la cina cea de taină. Ah, da, poezia e un aliment apreciat de gurmanzi,servit în primul rând de niște legumăreți. 17.METAMORFOZĂMâini bătătorite de coarnele plugului,tălpi însângeratee de mersul pe jospe drumul ce duce la zeul Zalmoxis.Legi ale geților ce germineazăîn lucrurile care ni le creăm singuriși pe care le impunem să ni se supună.Idoli odihnind pe spatele credincioșilor,sânge de gemeni care se face apă,pași rătăciți printre ruinele modernității. 18.ITINERAR RUTINARÎmbrăcat în blugi, cămașă de in și chipiu din coajă de tei,ieși pe ușă precum o șoaptă de adio din gura iubitei. Nici nu apuci să traversezi strada și dai instinctiv doi pași înapoi(traficul intens și semaforul în roșu mai fură un minut din tine).Pierzi o oră într-un tren interminabil și ajungi cumva într-o junglă,unde regele animalelor abia așteaptă să te mănânce de viu.Îl rogi să te ierte pentru întârziere și treci rapid peste el,uitând de darul vorbirii și zăbovind prin vegetația abundentă.19.SFÂRÂIACULOrele știu cum să te trezească din somn -trec peste tine cu sunetul lor ascuțit de sfărăiac, până când una dintre ele se răstoarnă cu zgomot.Ție îți apare o expresie de nemulțumirie pe față, prinzi a căsca precum ursul în bârlogul călduț, te întinzi la limită și înșfaci sfârâiacul nesuferit.Îl presezi cu putere cu ambele mâiniși arunci pe geam jucăria netrebuincioasă,iar acel titirez îndrăcit se învârte din nou.20.REFLEX CONDIȚIONATOrbii își recapătă vederea pe stradă,căutând ochii rătăciți pe trotuare.Ciocănesc cu bastonul, încearcă într-unasă perceapă ceva din sunetul pavajului.Muzica mersului măsurat pe o funieîntinsă deasupra unei prăpastii populate.Nu există semne de circulație,doar intuiție pură, reflex condiționat.21.SEMN DE ÎNTREBARECând nu se mai recunoc scaunul cu masa de scris,când fiecare stă separat într-un loc al său prin casă,tu intri pentru ca să îi împaci și să-i apropii cumva:alăturezi scaunul liber la masa încărcatăcum ai pune un semn de întrebare la sfârșitul unei rugăciuni.22.CĂLIMARANimicul capătă uneori formă de călimarăplină ochi cu cerneală sau cu alt lichid întunecat.Acolo stă stiloul de lemn, cu penița tocită la vârf, înfiptă într-un punct nemișcat de pe banca școlarului.Aulă rămasă fără elevi, fără voci stridente de profesori,tablă tixită cu litere mici, o dată exactă fixată într-un colț.Nimicul s-a culcușit într-o aulă cu bănci pătate de cerneală,cu geamurile închise ermetic, sparte în ziuă de razele soarelui. 23.REMINISCENȚEMarșul exotic al mohicanilor,proiectat pe fundalul imașului.Aripile aerului ce reverbereazăluminile zilelor nevăzute.Fluieratul timid al vântului,trecând printre ușile întredeschise.Masa rămasă în mijlocul casei,acoperită toată cu mărăcini.Gheața murdară a micului lac,lustruită de vifor ca o gheată.24.MUNTELE ALB (la moartea nepoțicăi Daniela)Iarnă cu îngeri degenerați, simpli oameni de zăpadăcare stau resemnați ici-colo, pe la margini de drum.Fecioară firavă pășind neputincioasă prin fulgii cei mari,printre nămeții amenințători, gata să se prăvale.Vântul de nord o ridică pe sus, o împinge spre grota friguroasă:pași îndepărtându-se rapid răsună din muntele alb. 25.FEMEIA DE FOC(Leonidei Lari, in memoriam)Un drum plin de rădăcini crescute din ceața dimineții,o ultimă privire jucându-se cu formele flăcărilor.Aripi desfăcute ce acoperă sângele scurs din sicriu,acolo unde se surpă pământul spre a face loc focului.Femeie ferită de farmece de o bentiță pusă pe frunte,foc nevăzut scututurându-și flăcările peste întuneric.26.IPOCHIMENULChipuri urcate pe postamente,pietre funerare desprinse din piscuri înalte.Plăci comemorative strălucitoare,prinse pe pereții impasibili ai caselor.Pe unde s-o fi ascuns temerarul,ipochimenul care a sfidat moartea?27.SALVAMARIIFemeie salvată, adusă de valuri,funie înfășurând corpul ei nud.Albatroși bătrâni ce își scutură aripile la înălțimi mari de unde nu se aud.Mâini de bărbat ce dezleagă nodurile,eliberând părți de corp din strânsoare.Peștișori argintii sarind de sub funie,căzând în ochii ființelor salvatoare.28.FEMINITATEA FLORII (pentru Ana Muela Sopeña)Se impune o terapie ușoară de împrospătare: doi stropi de apă și o mână trecută peste corolăîn orele de vârf ale zilei toropitoare. Altfel riscă să se disipeze în particule de lumină sau poate să-și scuture pe neobservate roua în primele clipe ale dimineții. Are multe similitudini cu florile firave, fiindcă se ferește instinctiv de tentațiile atipice, de nepermis pentru tenul său permiabil. I se spune pe nume, deși ar prefera să fie anonimă,iar inima neprihănită ce-i palpită printre petaleabia se apără de ritmul evanescent al existenței.29.PORIDespre pori mai nimic sau aproape nimic nu se spune, însă utimile și cele mai importante victorii sunt acele repurtate asupra propriilor pori, impunându-i să mai elimine ceva din corp.Resturile oarbe ale umbrei barbarecurg pe brațe, apoi se precipită spre picioare, sucombând în simple secreții silențioase din glandele sudoripare și sebacee, din subsolurile adiacente ale sinelui.30.ALTER EGO ALTERATAlter ego-ul se descompune, dispare odată cu frunzele moarte.Își reduce la minim paleta de culori, rămânând doar negrul. Proiectează materia, inclusiv lumina, înăuntru unei găuri negre.Ceea ce lasă pe marginea genuniie un aliment perfect comestibil. Ar putea să-l înghită într-un târziuprintr-o simplă atingere a limbii. Procesul întârzie să se finalizezedin cauza lipsei organului anatomic. 31.VIS REVĂZUTStingi lumânarea în fiecare seară, săruți întunericul,spunând “Noapte bună!” patului și scaunului orb,cei ce susțin corpul tău când acesta cere odihnăși se caută să se relaxeze în îmbrățișările lor.Noaptea inertă te copleșește, vine de peste tot,călătorești cu ea într-un vis dispărut dimineața,luând cu sine copaci obosiți de ramurile lor irealeși un tip pirpiriu rătăcit printre tulpinilelor de lut.32.STRIGĂTUL DE LUPTĂ(Primul cuvânt a fost un strigăt de luptă…)Abisuri albastre susurau pe atunci când drumurile nu se așternuserăiar tălpile primatelor se aflau lipite de sol doar pe jumătate.Mersul pe jos împrejurul copacilor,ochi ce priveau pe deasupra ierburilor,guri de pești ce încercau să vorbească,emițând sunete incomprehensibile.Marș în zig-zag întreprins prin pustiu,piatră care tăia din poftele corbilor,dispariția omului de Neanderthal,voința valurilor înțelepte.Armistițiu tacit între termite-încă nu se știa de arta războiului-un strigăt de luptă se făcea auzitanticipând celelalte cuvinte.33.ZENITSe caută în urmăo umbră resemnată,fără chip carismatic,un tip făcut tipsie,care a rămas să areîn câmp deschis într-o zi toridă, la ora prânzului,cu soarele la zenit,pe vremurile celeacând tot pământul se lucra de zor. 34.DAO (TAO)…punem puncte de suspensie la punctele anterioareși păstrăm intactă trena ce se întinde până dincolo de început;oprim respirația, dinamităm mirosurile urâte,împrumutăm mimica și postura statică (asana) de la yoghini;apropiem numerele infinitezimale de faptele mari,fără însă să specificăm care sunt ele și cum se le facem,lăsând cumva o ușiță micuță întredeschisă spre acel drum al neștiutului - prototipul lui Dao/Tao -drept probă concludentă a bunelor noastre intenții.35.PLASMĂ”Peste abisuri fără de numedomină cuvântul în penumbră.”(Cuvântul în penumbră de Ana Muela Sopeña)Penumbra împreunează toate brațele,sintetizează momentele de repaus prelungitși se aseamănă cumva cu o eclipsă de soare ce trece atât de ușor, încât nu lasă urme,iar odată cu ea se perindă semenii care își fixează privirile prin spațiu pentru a pune nume, detectând numene.Penumbra e sinonimă odihnei inimii,împărăție unde se repliază spiritele,ca să se apere de pericole printr-un proces de protejare a elementelor primordiale, o particularitate fundamentală a plasmei, cea care nu ține neapărat să iasă în evidență,lăsându-se colorată de celulele sângelui.36.EXIBIȚIONISMScribii moderni coboară cu toții dintr-un unic marsupiu, urcă din nou în buzunarul călduț de la burta maternă,se proclamă reciproc poeți și sunt răsfățați astfel de către părinți și bunei luați cu împrumut.Au frați și surori de la mame surogat,reproduc imagini jenante ale genului, utilizeazăun amalgam de majuscule (nici o literă mică, nonpareil),amestec malefic între emulare și epatare, exhibiționism.Scribii moderni rămân să țină ochii închiși,cum fac nou-născuții, îi deschid doar atunci când adorm,căutând să-și vadă visurile aievea, fără să vrea să înțeleagă vorba înțeleaptă că “și cu ochii deschiși nu vezi nimic…”*.*zicere japoneză37.RITUALUL DESPĂRȚIRII Despărțirea la porțile cerului se petrece mereuîntr-o dimineață devreme, alături de un drum prelungitde pașii mărunți ai unor copii dați dispăruțipeste marginea acelui traseu desfundat și dezgolitpână la vârfurile stâncilor, ce rânjesc și acumcu dinții din față ieșiți în afară dintr-o gură de lut,spălați de apele harnice ale pârâielor desperecheate,pe unde plutești și tu cu o plută până în valea cu plopi prăvăliți, dispăruți împreună cu urmele acelor pici rămași să pășească desculț, fără ca vreunul să fi făcut ritualul despărțirii.38.PIRAMIDA LUI KEOPSNoemele sunt gata de plecare,traseul - cunoscut până într-un punct,te pregătești să vezi câte-un defunctla orice pas, ori… te întorci din cale.În epicentrul pașilor e jale,prin părți se spun povești în loc de rugi,pe unde nu ai merge – tot ajungila porțile ce nu au balamale.Din câte o noemă, la o haltă,ridici o piramidă, un fel de cortîn care încape faraonul mortcu toate camarilele lui moarte. N-a mai rămas nici urma din atlanți,doar cele patru puncte cardinaleși numărul de coți până la Soare:până acolo să mi te înalți! 39.EPILOG Picioarele tale nu mai au cum să meargă,mâinile tale nu mai au cum să mângâie,e un fel de respirație fără de plămâni,o încrucișare de sabii deasupra capului, pe care tu nu le vezi și nici nu le auzicum scapără scântei către apus.Trupul tău, îngropat doar pe jumătate,amintește de o pasăre rămasă să înnoptezepe un ram de răchită, ascunzându-și capulîn peniș, așteptând ziua, zorii să-i vadă,iar noaptea e lungă și nu-i nici o rugăcare să răzbată prin rămuriș.40.AMIN!Cer nourat, pământuri răsturnatepeste adâncuri, fără de vreun plug;de acolo alte drumuri se audcum duduie sub carele deşarte.Ţărani porniţi de dis-de-dimineaţăla deal, la muncă, sau în sat, la târg;acum privesc de prin câte un smârcde parcă ar trăi încă o viaţă.Pământuri părăsite de putereprecum e osul braţului bătrân;răsună-o rugăciune şi-un "Amin!"din umbra unei răstigniri stinghere.41.PEISAJ CU PĂDUREDiminețile toate sunt date ca să ne trezească,să ne smulgă bandajele făcute din cearșafuri,să scuture perinele pline de reminiscențeși visuri urâte/frumoase, evanescente.Diminețile ne duc, ne îndepărtează de visuricu trenuri fără vagoane, în vârfuri de locomotivă:peisaj transparent, un zid de copaci ce rămâne în urmă…mai e puțin și, iată, ajungem la stația pădurii cu pomușoare.42.PUNTE PESTE PRĂPASTIE“Nu vă opuneți, compuneți…”Spre seara se sting ochii, orbitele lor obositese obișnuiesc cu clarobscurul, cu abilitateabătrânului de a trece peste punțile arcuiteîn partea opusă ori de câte ori e necesar.Astfel funcționează și legea contrariilor,râvnita, misterioasa formulă a viețiicare presupune evitarea diavolului,negarea aratând recunoașterea lui.Apoi vine pământul întreg deasupra,rotindu-se în sensul opus nucleuluiși scuipând focul din iad pe câmpie,de sub punțile cele înalte, romanice.43.NOUL POEMSepulctură profundă săpată peste corpulîntins, cu oasele atent separate în timp de o mâna înceată, de antracit,toate adunate și puse de cioclu alături de căpătâiul defunctului,cum ai pune un motto noului tău poem.44.ACOLO Acolo unde morţii respiră prin porii pământului mut cresc lumânări de argilă, stinse cândva, de demult.Unde a fost o livadă şi fire de viţă-de-vie vin viii ca să-i revadă pe cei dispăruţi, din sicrie.Aprind lumânările toate, apoi rând pe rând se prefac în firavă viţă-de-vie sau corp protector, de copac.45.LUMINĂ DE DIS-DE-DIMINEAȚĂCând dormi drumurile duc în urmă, se suprapun sau se întrepătrund până cândsunt adunate într-o turmă de animale domestice,mânate toate spre dimineață în câmp deschis, la pășune. Dimineața te trezește dangătul tălăngile cu gură turtită,răgetul generalizat al vitelor sau behăitul orb al ovinelorcare-și caută mieii pe imașul marcat cu dâre lungi de sânge,martor mut al unei noi escapade nocturne întreprinse de lupi.Visul nu dispare odată cu prima lumină matinală,el se implantează în ochii cei mai ospitalieri,le împrumută din luciul glaciar al luncilor lăturalnice,proiectat pe pânza de ceață a erei proterozoice. 46.LOCAȘNu-i o iluzie, zilele zac între etajele fără armură, unde locaşul tău pare-un opac recipient în viitură.47.RĂDĂCINIAdună culorile într-un buchet de curcubeu, potrivește-le așa ca toate ele să se asemene cu ultima zi de vară: raze de soare, piezișe, cad retezate de zăbrelele casei cunoscute,ce are brâiele trase până sub ușorii ușii, pe unde intră și iese umbra unei bătrâne;dimineața pleacă la deal, seara revine trudită,deschide poarta de pâclă, o închide după sine și nimeni nu află ce se face înăuntru.O fi ea fință din adâncimi, nu de la suprafață,are însă mâinile și picioarele bine legate între ele:lasă urme pe sub cărare, desface farmece de speriat copiii, alungă strigoii cu rădăcinile salesmulse din întuneric, adunate într-un nod de basma;doar că cei care vin și îi cer să îi vindecese fac apoi a o uita, o trec cu vederea și nu observă razele drepte ce cad tăiate, de după zăbrele.Buruiene împrăștiate pe prispă, semințe pe pervaz,trup scăldat într-o cadă plină cu apă de ploaie,tăierea tăcerii cu un briceag, ce meșteșugăreșteun fluier din ram de cucută, furnici în pridvor:bătrâna stă pe pat, nici umbra-i nu iese din casă,nu poate să străbată trupul ei istovit;a căzut buchetul culorilor de curcubeu în izvor,lăsând în urmă un miros umed de rădăcină. 48.PEREȚIICea dispărută stă în spatele unor pereţi pictaţi. Ea nu ştie unde se ascunde soarele şi de ce nu cad picăturile de ploaie. Pare un simplu joc această despărţire, însă prea lungă este aşteptarea. Aşa trec zilele cele dorite, impasibile la toate așteptările. Suntem fără să știm că suntem de partea pictată a pereţilor. Trăim cu sunete arhicunoscute şi ne delectăm de la imaginaţie. Privim, gândim la pereţii pictaţi, dar nimeni nu e în stare să-i demoleze. Desenele prind viaţă uneori, pereţii dănd semne că vor să cedeze. Sunt gnomi îmbrăcaţi în veşminte albastre, care par să nu bănuiescă nimic.49.ANOTIMPURI Întâi şi întâi aşteptăm primăvara,ca apele ei, sunătoare sau line,să ne curăţe tălpile neumblatede vreo rădăcină.Apoi aşteptăm să vină şi vara,ca toţi laolaltă să ne pârjolimpielea, cea de acum demodată,în razele soarelui - anonim.Pe toamnă o aşteptăm fiecarecu vaga speranţă să revenimîn paradisul de altă dată,acum - ţintirim.Iarna ne vine pe neaşteptateşi ne şopteşte, fără să ştie,frânturi din poveştile neterminate,auzite în copilărie.Atunci când nimeni nu mai aşteaptă,se adună din nou aici, aferim!, toate anotimpurile, dar absolut toate,însă... nu mai trăim. 50.ALBINELE(pentru Anastasia) Închise-n prisaca din vale,roiesc albinele bunelului tău,tu le priveşti printr-o mică fereastrăși le-ai elibera, însă nu e posibil.Le vezi, asculţi cum roiesc enervate-salvarea e o chestie periculoasă-aici tu ai flori, acolo e miereşi multă căldură în toată-ncăperea.Acolo-s atâtea albine difuncte,iar altele mor în zbor, câte una:prisaca din ţara bunelului tăuascunde un zumzet stins de albine.51.RETRO Acolo de unde nu mai suntem sunete silenţioase străbat adâncimile înseninate.Sângele nostru sărută în zori oglinzi gânditoare, lăsând pe eleurme aproape rotunde de aer expirat.Nu există imagini vii atârnate pe pereţii caselor, ci doar răspunsuri la întrebări viitoare.Tu nu poţi să pleci de aici:în corpul tău stau întinse strune de chitară.52.AZILSă ascultăm muzica ascunsă a azilurilor,acolo unde zilele ce trec sunt lăsatealături de bătrâni, de către fiii lor,în cărucioare demult uzate.Ei nu se mişcă înainte sau înapoi,și clipesc spasmodic din pleoape:învelite cu plăpumi vechi sau mai noi -sărmanele noastre zile uitate.53.MARE VERTICALĂ (pentru Ta)Intrăm pe o singură poartă prin care priveşti impasibilă,visând la o viaţă împlinită cu ceea ce nu se observă.Eşti a mea sau doar mi se pare... Din cuvintele tale vin valurirătăcite în larg, verticale, reflectând stele mii în adâncuri.Vei rămâne debusolată într-o barcă de foi, printre valuri,tot plutind spre o lume-enigmă pe o mare de foc, verticală.54.SÂNGEÎn satul unde sângele stă să curgăpe drumuri, pe uliţe, prin mahalaledinspre dealuri, spre pajişte, la vale,prin râpe abrupte şi prin pâraie.În satul unde sângele se agită prin fântânicu apă neîncepută, săpate în stâncă,pe sub stejarii-străjeri juruiţi de un regesătenilor storşi de sudoare pe deal.Ascultă cum se vaietă zareacu sânge de înger îmbibată:astupă mormântul cu grâul din an, să nu iasă sângele la suprafaţă.55.FOTOSINTEZĂ Dacă ar fi să expiri oxigen pe gura arhaică a fotosintezei,pământul întreg ar mirosi a ozon.Aşa se întâmplă înainte să plouă,când trece în marş picătura rebelă,iar colbul intrus sare în lături.56.OASE Cei decedaţi nu rămân în morminte,se ridică la suprafaţă,încet-încet, pe oasele proprii,de parcă ar vrea să revină la viaţă. 57.DE-A V-AȚI ASUNSELEATrupu-i povară, mirosul de tămâiete tulbură şi te trezeşti într-o bisericăplină cu oameni, înconjurând un sicriu,ce poate fi al fratelui tău...Mai crezi că visezi, că cei din jur sunt fantome, că din strană răsună melodii de adormit pruncii,iar părintele dă cu cădelniţa de înălţimi,sus de tot, cercetând cerul.Nu te teme de morţi, ei nu muşcă și nu se mișcă ostentativ prin preajmă,ci s-au oprit pentru o bucată de vreme,întârziind asupra unui gând anume, doar atât.E adevărat că după asta nu mai pot să revină şi stau bine ascunși printre noi, așa ca în jocul de-a v-ați ascunselea:cine pe cine caută?58.OASELE VOASTREVoi evita pământul proaspăt săpat,pentru a nu-i pătrunde adâncurile şi să atingpâlcurile de oase care sunt ale voastre.Voi evita pământul umed, aşa cum m-aş fi feritde păşunile păscute de întuneric.O să mă apropii de marginea apelorşi o să stau la uşa ascunsă a înserării, departe de drumul ce duce în toate părţile.Ca mâine, însă, trebuie să plecşi din nou îmi voi pune scutul turtit.Pe aici au mers melcii cu pas argintiu,pe acolo au trecut fraţii-raci,târându-şi trupurile trunchiate. Eu unde să o apuc acum,ca să pot reveni la oasele voastre? 59.SĂ SCRII POEME Să scrii poeme placide,să sudezi tăcerea sintagmelor şi să le sufli aerul ars din plămâni.Să porţi noaptea o casă în spate,să spargi sticle pântecoaseşi să vrei să eliberezi golul de acolo.Să aprinzi o lumânare eterică,să-ţi frigi vârfurile invizibile ale degetelorşi să strigi la îngerul păzitor.Să-ţi repugne somnul prea lung,să scrii poeme pe un geam asudatși ele să înceapă să se prelingă. 60.AUTODAFEFoc refractar peste faţa ta firavă,foc fără de flăcări învăluindu-ți ființă -autodafe.Forma finală a unui foc falnic,aprins în afara sufletului.-Ce o fi înăuntru?61.FLOAREA AERULUI Săruți floarea aerului, eterogenă, îmbrățișezi permanent făptura ei fără de formă și ornamente, fața ta se afundă în golul adimensional, alimentat de rădăcini înmiresmatece trezesc amintiri, te trimit în trecut după frunzele verzicare și-au epuizat rezervele de oxigen și nu se mai agită.Frunze multe, împrăștiate, acoperind cărările în serpentină se opresc în câte un punct, la popas, acolo unde copaciise poticnesc în câmp deschis, ca soldații de zidurile unei cetăținevăzute, cu turnuri și metereze orizontale, cu ambrazuridin care se trage din când în când cu rafale scurte de vânt. Cauți culorile caracteristice purtate de acele rafale de vântpe cărările bătătorite, dinspre câmpurile deschise spre păduri,miroși floarea aerului, eterogenă, crescută peste tot deodată,făra de vreun anotimp, iar petalele-i transparente se scutură,cad peste frunzele prefăcute în praf, levitând pe alături.62.POȚIUNESă nu pretinzi că faci poezie, poate doar numai foarte puțin, atât cât să încapă într-o poțiune.63.UMBRELĂNu ai luat nimic cu tine și permiți să ți se strecoare picăturile de ploaie pe după gât, fiindcă ai refuzat umbrela sau, da, te poți prefacecă ai utat-o acasă, înăuntru unui tablou.Și apoi la ce ți-ar servi acumabundența de culori ținute deasupra capului, ori umbrela ar fi doar un mod de a-ți aduna gândurilegrămăjoară și de a le trece nevătămate prin ploaie.Așa însă mergi fără de ea,fără gândurile cele barbare, ca un rege fără de regină, despuiat și decis să izgonească toată camarila trădătoare,înconjurat de creaturile punctiforme de ploaie.Întors din orașul cu ploaie,te uiți în oglinda opacă, te vezi/te revezi ca și cumnu te-ai fi văzut niciodată, faci o baie de aburi fierbinți,te urci pe un pat, te bagi într-un tablou, sub o umbrelă.64.PORTRET PLUTITORApă pictată cu o pensulămuiată într-un amestec de sare,portret lichid reprezentândcele patru puncte cardinale și un chip de tânăr cărunt.Păsări fără aripi, beatificate,zbor orbitor al insectelor,punți arcuite, romanice, atârnândpeste prăpăstii pline cu ape,toate reflectate pe cer. 65.TABLOU CU NORIMâna ce a pictat acest tabloua trecut parcă pe neobservateprin peretele dur al încăperii,aducând de acolo și câțiva nori.66.NEMURITORULChipiuri aruncate în sus,bravi soldați deschizând focul,gloanțe oarbe ciuruind cerul,acesta rezistând până la urmă,precum pieptul unui nemuritor.67.MONUMENTUL APEIApa a trecut prin piatrăși, în grotele cele adânci,și-a ridicat monumentuldin stalagmite.68.POSMAGULPoemul poate fi un posmag, o pâine petrificatăpe care o pui undeva ca să o poată ajunge şi alţii,cum ar fi cei veniţi pe ospeţe din străinătatepentru a umple casa unui singur stăpân.Sunt acei călători nostalgici şi buimaci,dornici să muşte cu putere din pâinea casei,chiar de-i uscată și-i scoasă dintr-o traistăce a păstrat căldura uitată a trecutului.Ei se urcă cu toții pe o laviţa veche,(nu încap cu toții şi se caţără unii peste alții),discută despre părţile laterale ale patului strâmt,iar unii cad de acolo şi... așa se termină poemul.Un poem, deh, e un posmag ca oricare altul,îţi rupi dinţii în el şi-ţi sângerează gingiile,așa că e bine să nu fie înlocuit cu un alt aliment,asta pentru a nu uita de gustul sângelui.69.NOROIAcasă, în sat, după ploaie,drumurile-s desfundate, pline de noroi.Umbli și tu cu umbra ta pe ulițeleunde sălășluiesc acum toate umbrele.Ele au urmele mici, ascunse în sol,trup intransparent, piele gri, umedă.Noroiul ți se lipește de bocanciși te ține locului pentru câteva clipe.Încearcă și el într-un fel anumesă nu te mai lase să pleci de aici. 70.BOȚUL DE LUTÎntr-o zi vei fi făcut praf, după ce ai fost lac de sudoare:așa te prefaci într-un boț de lutunde viermii își găsesc un nou adăpost,stau la masă și mănâncă pe săturate,își salută vecinii - viermi și aceștea -care intră ca niște intruși peste ei,înfulecă până și fibrele textile,lăsând în ceva de nedegerat:oase seci ce vor avea cândvadoar valoare arheologică. 71.HALOMurmură morții prin viile tatălui meu,le scutură frunzele îmbrățișând rădăcini.Stau strugurii orgolioși pe vremea coacerii,visând că vei veni cumva să îi culegi.Prin văgăună curg apele ce au plutit pe ceruri,spumele lor nu spun nimic acolo unde ajung.Cineva vorbește din gâtlejul vârtejului vrăjit,cu o voce stranie ne vorbește, parcă e un plâns.Mărul s-a copt înainte de Facerea Lumii,e fructul florii, cea care deja s-a înfruptat. Cenușa se strecoară printre degetele de lumină,mâinile mângâie chipul pentru ultima dată.72.RANDEVUIa-ți soarta de mână și o apropie de tine,reamintește-i calm, ca la o iubită tăcută,că trebuie să sosească la ora prestabilităla toate randevu-urile voastre interminabile.Îmbat-o cu lichiorul dulce-amărui din ulciorul spart,zi-i că-i trasă ca prin inel, că seamănă cu o gheișăîmbrăcată în kimono, că nu are pereche în lumeși mai zi-i că ești îndrăgostit de ea până peste urechi.Fă așa ca această femeie să te creadă - nu claca - crede și tu tăcerilor ei pentru câteva clipe,atât cât să te lase să te scoli din patul conjugal,încălțat doar în papuci de cameră, la o țigară. 73.PRIMUL POEMPrimul tău poem avea ambele mâinipătate de cerneală, un toc de lemn, cu radieră de rezervăși penița semiuzată, care scria toate literele întortocheateîn caietul pentru compuneri, scotând sunete ciudate,ca de pe sticla, mai ales la orele de limbă română,când tăcerea din clasă susura, împrăștiindu-sedin vârful degetului arătător al profesorului.După trecerea orei astronomice, mâinile tale arătauca cele ale minerilor abia ieșiți din mina de carbon,îți era neagră pe jumătate și limba, dinții din gură -în special cei din față - aveau machiate toate cariileși tare, tare voiau să celebreze ceva anume în acea zi,când, iată, scrisesei prima compunere cu tentă poetică,arătându-se indiscret până dincolo de canini, de după buze.74.DIFTONGVântul viu poartă vocea vocalelor,el cunoaște numele fiecărei rafale, și valul vorbește prin vocea vocalelorde pe când apa a pogorât pe pământ.Apele toate sunt niște vocalece umplu golurile dintre consoane,văi și vâlcele sub vârfuri de munți,cumplite construcții vulcanice.Cercul ceresc reflectat în fântână,propriul ecou ascultat de departeduce cu sine vocea vocalelor,diftongul fiind un sunet de cult. 75.ÎNAINTE DE TREZIRE(mamei meleAnastasia, in memoriam)Dispari odată cu soarele care răsare,odată cu drumul dispari în depărtare:o casă de lut ai ridicat cu mâinile tale,ca să te odihnești acum în altă parte.Mamă a tot ceea din ce sunt făcut:cap, brațe, piept și cele două picioare,piele ce îmi acoperă trupul, rușinată,de sus și până jos, oase și carne laolaltă.Pașii pe care îi port spre a ajunge la tine,gândurile, vocea mea joasă îți aparține,chiar și amărăciunile tale mi-au rămasdrept mici amintiri despre viața ce trece.Visul cel nevăzut, vasul plin cu sângepe care îl golesc târziu, înainte de trezire,vreme în care tu te căznești, zi după zi,să aprinzi cu lemn umed focul în vatră.76.TRANSFUZIE DE SÂNGEÎți transferi corpul într-un alt corpodată cu picăturile numeroase de sânge,ce cad ritmic prin pipeta subțire.Te subțiezi si tu în mod iminent,ca depozitul de cerneala al unui stilouajuns acum să fie mai corpolent decât tine.Privești moartea până în maruntaiele ei, prin ochii deschiși ai morților o urmăreștiși îți iei rămas bun de la picaturile lungi.Prietenii tăi, picături de sânge ce pleacăspre altă lume, într-un singur tren, fiecare în vagonul său acoperit de aburi.77.EXECUȚIAAdusă și pusă la ziddintr-o poruncă străină,stând în fața plutonului de execuție,umbra căzu prima la pământ, secerată înaintea trupului.78.LUMÂNAREA(fratelui Ion, in memoriam)Nu te interesează hainele la modă,nici încălțămintea de lux, la o adicăai putea să mergi desculț ca Iisus pe ape.Golești cutiile de bere fără de milă,le dispui așa ca să fie în linie cu veneledevenite inerte ale decedatului.Se face noapte și stai deasupra-i cu o lumânare,ochii-ți clipesc tot mai des, flacăra licăreștecu lumina-i scânteietoare, de complictate.Spre dimineață adormi în sicriu, afunzifruntea fierbinte pe căpătâiul defunctului:cu un sfârâit scurt se stinge ultima lumânare.79.FULG DE NEAPrinzi fulgul de nea ce plutește în aer,fărâmi între dinți finețea sa corporală,îi spargi legăturile dintre ramificații.Faci așa ca să fumege armura-i de ghiață,frângi falangele firului de apă, sofisticat,frumusețe finită făcută cu foarfeca frigului.Iai fulgul în gură ca pe un aliment oarecare,topești forma înghețată ce-l înfășoară,floare de nea crescută în grădina nimănui. 80.FELINARZiua e o altă formă de definire a timpului,o scriitură făcută cu toate culorile curcubeului,înălțare la cer a elementelor constitutive,peregrinare continuă a trupurilor.Sunt unul din cei care se precipitează,se trezesc dimineața devreme și merg pe un drumdrept ca pilastrul, ce duce într-o unică direcțieși care are la capăt un felinar luminos.O fi fantasmă de foc pentru un flutureori o Fata morgana încărunțită într-un pustiu:pe unde oare pot trece peste prăpastia nopții fără să mai fie nevoie de somn?81.LA CAPĂTUL LUMII(Rosei Buk, in memoriam)Acum știu exact care e capătul lumii, astă ospătărie puțin spațioasă unde alimentăm imaginatia noastrăcu gemul preparat din petalele trandafiruluirupt din spațiul foarte îngust al spinilor ascuțiți,petale pătate de sângele picurat din degetele unui copilplecat să culeagă flori care se află sub o strictă protecție. 82.ROMANIȚĂÎn fine, ce mai contează cele câteva petale rămasedintr-o floare de romaniță.De printre frunze iese o buburuză,cu aripile ei asteptând marea clipăcând va ajunge la capătul firului frânt.83.FACEREA LUMII Vine o zi cu zumzetul ei de albini,cu geamul pictat de flori pe fundal albastru.Fiecare clipă hieratică poate fi o bucurie,până când și aceasta începe să se disipeze.Ceea ce se dă ajunge neapărat pentru toți,mereu însă se aud strigăte de nemulțumire.Cel care știe cum stau oasele frânte în corpcunoaște amănunte despre Facerea Lumii.84.CĂLĂTOR...Mai departe e un drum ce duce în jos,poate fi o cărare ce intră pe sub ramuri.Te apleci și te-ndrepți spre un loc neștiut,șir de șoapte pribegi ți se lasă pe umeri.Mere coapte împrăștiate printre ierburi,mustul lor moale amestecat cu pământ.Potecă singură pe care se pășește ușor,chiar dacă ți-ar lipsi ambele picioare. 85.A TRĂI NOAPTEAA trăi noaptea ca și când n-ai trăi,un timp pierdut fără de întoarcere,un pas făcut în uterul pământului,o poartă larg deschisă către trecut.A trăi noaptea și a-ți afunda trupulprintre firele fine de prundiș:sapi cu spatele drept sau încovoiat -depinde cum apuci să ții artefactul.A trăi noaptea și a-ți pune la loccapul ca pe un proiectil neexplodat -țeavă de tun ce așteaptă un ordinpentru a-și trimite ghiuleaua.86.CĂRAREPoeme scrise așa ca să poată să încapăpădurea cu tot cu copaci și plante cățărătoare, cu păsări în zbor, ciripind printre ramuri și sori,cu sălbătăciuni depărtându-se repede de la vedere,cu flori și albini, cu aer proaspăt, îmbibat de tăcere:pe acele tărâmuri însăși poetul își rătăcește cărarea.87.DEZECHILIBRUMereu ne umplem burta goală,sau urechile, sau ochii ce se sting,sau memoria tot mai slabă.Poate fi un simplu proces natural,un exercițiu obișnuit, o corigență,un test permanent de supraviețuire.Plină cu plumb, balansându-se,o bulă de săpun umblă prin corpdintr-o parte în alta, dezechilibrându-l.88.METEORIȚICe preț mare se pune acumpe părțile minuscule de meteorit, căzute/venite din spațiu, de parcă pamântul nostru întreg nu ar fi construit din meteoriți.89.SUNT UN ÎNGERMi-au crescut aripi, deh! nu-s un înger,dar trebuie să viețuiesc în astă lumecu penajul lor pur crescut peste umere,fără ca cineva să bănuiască ceva.Locuiesc într-un bloc de piatră, știu însăcă mă aflu în anticamera lui Dumnezeu,așteptând să fiu trimis ca să ocrotesc o ființă umană, un om oarecare...Va fi o problemă majoră pentru atuncicând va trebui să sari de la etaj, fără scară.90.ȘTIAM CĂ EXISTĂȘtubeie pline cu zumzet de albini -știam că există aici o regină,iar tata punea fumul de iascăîn fiecare căsuță din lemn,amețitor, ca să le îmblânzească.Cu gest protector, ”umbla la masculi”tăindu-le pofta avidă de miere,miros de flori îi venea peste mâini,îmbălsămându-le pentru o vreme,cu picăturile dulci de venin.Prin norii de fum ieșeau la luminăramele doldora de ceară cu miere,eu urmăream cum pleacă reginafără suită, dar cu atâta avere,în întunecata sa încăpere. Rămas-au acum ștubeile goale,doar în unele sună ecouri de atunci,ce ies la lumină, urcă la soarecu zbor de albină, caută floarea,aroma-i împrăștiată prin lunci.91.ODATĂ, CÂNDVA…Odată, cândva a fost oarecum altfel,ori globul acesta pământescnu aluneca rapid pe niște rotile, ci atârna în vid, cu luna împreună, ținut pe o sfoară subțire și lungăde un copil plăpând, dar zglobiu,care-l purta mult timp cu privirea , cu mare atenție, printr-o grădină.Orice gând, ideal, visul abia văzut se realiza în zori, se întampla aeveatot ce-ți doreai, în drum se prefăceasimpla cărare (sic! - nimicul era variabil),pustiul întreg se acoperea de apecare păreau că nu aveau maluri,iar versul necizelat căpăta dintr-odată calitatea supremă de poem veritabil. Pe atunci, îndrăgostiții de poezie sărutau gura închisă a poemului, ca doi tineri timizi la un rendez-vous,după care încet se luau de mânăsi mergeau păstrând între ei distanța,până când ajungeau la o altă poartă,unde iarăși își atingeau buzele strânse,abia lipindu-le, ca de o icoană.92.VIS UITATDacă tot ne trezim prea devreme,să trecem rapid la lucruri mai serioase,cum ar fi stropitul florilor din glastră,urmărind de sus licărul culorii de crince ne surâde cu mărinimie prin geam,dindărătul unei draperii pe care o tragemca să permitem razelor de soare să cautecolțurile cele mai îndepărtate ale camerei.Atunci când terminăm de gospodărit,nu ne rămâne decât să dăm fuga în ocol, să scoatem bovina pe deal, la păscut, ca să stea acolo îmbrățișată de ierburi,altfel ar putea să ne spargă timpanelecu răgetele ei repetate foarte frecvent,la întoarcere căutând prin memorievisul văzut, uitat acum cu desăvârșire. 93.LA CAPĂTUL RAZELORLucrurile ne supraviețuiesc, vegeteazăla capătul razelor sau undeva, dincolo de ele,la asta se rezumă experiența lor existențială.Mereu însetat de lumină, tot ce e viu evadează,se mișcă prin spațiu, se îndreaptă într-acolo,poartă focul care până la urmă calcinează.94.LOC DE ODIHNĂ (lui Haralambie Moraru, in memoriam)Când focul arde drumurile se sfârșesc,rămân într-o parte acolo unde trupulse lasă jos pentru a petrececeasul de ceară al serii.Când focul arde dealul se face mai mic,totul dispare și se reduce la cerculîn care încape trupul acesta truditși flacăra dusă la cer, la al său stăpân.Când focul arde nu mai există nimic,doar întuneric în jur, fără de nici un spațiu,poate că noaptea cea care nu ne-a primita hotărât pentru noi unde să ne odihnim.95.ALTĂ IDEE DE PERFECȚIUNEFaci lucrurile puțin cam în pripă(poate e unicul mare defect),însă astă infinită risipăîși are și un efect.Când pământu-l pictezi ca pe-o pită,iar pe omul umflat îl faci scund,deduci că o formă turtităe peste tot ce-i rotund.Ori astfel poate fi perceputăideea de perfecțiune:ceea ce trece prin sităare a sa rațiune.96.CALENDAR(lui Leonard Cohen, in memoriam)Când vom muri soarele va fi în zenit,iar ziua va fi scurtă ca o locomotivăfără de cele şapte vagoane.Va fi marţi ori va fi miercuri - ce mai conteaza! -va fi o zi oarecare, marcată cu pixul verdepe o foaie reciclată, de calendar.Sus va fi scris un citat luat drept motto:"Intrăm în casele noastre pe uşa din faţăşi suntem scoşi la repezeală pe uşa din spate".97.FILOSOFIE SIMPLĂSă fie oare floareacea mai simplă dintre filosofii,sfântul cel mai sfios dintre toți sfinții,exponent a tot ce e efemer?Pe fruntea cerului se fac văzuțio infinitate de fulgi, forme iregularece par a fi modelate în neantpentru a ne pătrunde privirea.Păsările zboară printre nori,supunând aerul cu bătăile aripilor,până în clipa când obosescși cad fără suflare din înalt.O pânză invizibilăacoperă tot ce e perimat de timp,un preaviz dat celor care încearcăsă urce cu scara la cer.98.FLACĂRĂPe fundalul fără de flori chipul tău ca o flacără linăse ridică la cer, se preface în nor,scrumul cade în ochi și te orbește:așa afli tu, într-o clipită, cum ai fost flacără.99.SUFLETULÎntors în trup de atâtea ori, nici nu te naști și nici nu mori.Făcut să fii parte din om,nu cântărești cât un atom.Stai undeva în coș de piept,ești antipod la ce-i inert.Te afli printre respirații,dar cauți loc în alte spații.Ba ești un pom, ba ești în stea,de parcă nici n-ai exista.100.ERMETISMNu e nevoie să ți se dea prea multepentru a te ști iubit.Semnele ascunse de mulțumiresunt cele mai sincere.Nici râul nu se umple dintr-odată,are mai mulți afluenți.Albia lui e pe undeva seacă, doar până când plouă.Norii pe cer mereu se preumblă,par să-l întunece.Există o lumină deasupra la toate,un snop de spice.O mână de om aruncă semințele,chiar și pe nisip.Stau peste tot stoluri de piatră,gata să zboare.101.CREAȚIEHabar nu am cum încep să scriu un poem, astă pânză elastică pe care se mișcă planetele și alți aștri cu formele lor împrumutate din trecut.102.APOGEUPoetul respiră profund, aranjeaza versurile așa ca să nu mai rămână loc pentru nimic,elimină cuvintele care par a fi de prisos,pune altele acolo unde sunt necesare.Stă apoi ca un corp dispărut în spațiu,planetă ce s-a împotmolit la apogeuși așteaptă soarele să o salveze,dar acesta întarzie să răsară. HAIKU-URI1.Din cer coboară albinele, colo susduc lipsă de flori.2.Nourul cel albse reține mai mult timpplanând peste sat.3.Pe unde-și lasă o ultimă privirecel care moare.4.Un pește s-a prinsde capătul privirii,o duce-n adânc.5.Orbul își poartăprivirea sa pierdută în prăpastie.6.Suntem uniciicare salută ziua,universul surd.7.Ce nu se uităintră în noi și tace,timpul ascultă.8.O poeziepe pânza de păianjen -în agonie.9.Cărare spre cer peste rădăcini ruptede arbori ce nu-s.10.Nu ai nevoiede ochi ca să urmăreșticum trec clipele.11.Amarnic sfârșit,mormântul floraruluicrescut cu ciulini.12.De printre caseapare și pustnicul -pare rătăcit.13.Strugure ce stăagățat strâns de raze,viță-de-vie.TRISTIHURI***Trec așa, ținându-se de mâini,au uitat să-și ia bastoanele de acasăși iată că nu mai par a fi atât de bătrâni.***Mereu cu ramurile desfăcute, chiar fără de frunze, arboriise obstinează să ne salute.***Numele noastre: -Vai, bietele!nimeni n-o să le mai poarte,nici măcar pietrele.***Metal ce arde între ciocan și ilău,se aude deja șuieratul de sabie,în carne vie lovește rău.***Cineva citește poemele tale, păsări ciripesc printre ramuri,ciugulesc cireșele dulci-amare.***Pe drumul acesta parcurs de câte o umbră,spălat de ploi, curățat de vănturi,nu a mai rămas nici o urmă.***Pamânturile ies la suprafață, alunecă pe valurile incandescente ale lavei, prea repede pentru unii, prea încet pentru alții.***Neafectat fiind, bolnav de toate,corpul acesta nu mai pare să fie al tăuși mereu e pe moarte.***Să-ți vezi cartea recent tipărită și să nu știi, să taci,că din vina ta a fost curmată viata unor copaci.***Drumul ce duce în nicăieripare acum a fi în paragină:cine să recunoască că merge pe el?***Trăim și atunci când murim, trăim în lumea ocultă a altora, ca niște cochilii golite de timp.***Trecere noastră în neființă e un lucru predeterminat: cineva duce corpul la groapa din spatele propriei case,iar sicriul scoate sunete surde de acolo unde-i așezat.***Mai e cineva după tine, vine la rând,cu mers legănat, cu umbrela făcută luntre pe cer,alunecând rapid printre stropii ce cad pe pământ. SINOPSIS*Corp împăiat, pasărea albă a bolţii cereştinu-şi află un loc pe umărul tău.*Popas efemer într-un interior eclatant,eclipsat de umbra barbară a cărnii.*Puncte de suspensie asemănătoare urmelor mici,amprente indefinibile lăsate de om.*Fruntea e începutul unui semn de întrebare, care nu mai apucă să ajungă până la tălpi.*Frigul face ca sângele să se îndepărteze din extremități și să ne apere, în mod special, inima.* Reflectoarele pun în lumină ceea ce pot, soarele acoperă totul.
Margareta Curtescu, autobiografie/ autobiografía*
autobiografieegal cu sine timpul zăbovi o clipă mai mult pe frunzișul salcâmului de lângă o casă tânărăsoarele-și îndrepta fața spre iarnă prin jgheaburi secrete clorofila curgea îndărăt ploi sprintene înmuiaseră miriști pleșuve în care încolțeau boabe rămase după treieratul de varăalt deceniu se avânta spre noi zări comunistem-am născut și pe loc se dădu semnal să-nceapă marele ospăț la care eram așteptată de-o mie de ani și mai bine autobiografía igual a sí mismo el tiempo tardó un poco más sobre las hojas de la acacia de una casa jovenel sol sacó su cara ante el invierno por canales secretos salía la clorofila lluvias repentinas dejaron mojados los campos despellejados de trigo con sus semillas que brotaban tras la recogida de veranootra década se dirigía hacia horizontes comunistas nací y inmediatamente se dió la señal para empezar la gran fiesta por la que me habían esperado mil años o incluso más*trad. de A. Langa
autobiografieegal cu sine timpul zăbovi o clipă mai mult pe frunzișul salcâmului de lângă o casă tânărăsoarele-și îndrepta fața spre iarnă prin jgheaburi secrete clorofila curgea îndărăt ploi sprintene înmuiaseră miriști pleșuve în care încolțeau boabe rămase după treieratul de varăalt deceniu se avânta spre noi zări comunistem-am născut și pe loc se dădu semnal să-nceapă marele ospăț la care eram așteptată de-o mie de ani și mai bine autobiografía igual a sí mismo el tiempo tardó un poco más sobre las hojas de la acacia de una casa jovenel sol sacó su cara ante el invierno por canales secretos salía la clorofila lluvias repentinas dejaron mojados los campos despellejados de trigo con sus semillas que brotaban tras la recogida de veranootra década se dirigía hacia horizontes comunistas nací y inmediatamente se dió la señal para empezar la gran fiesta por la que me habían esperado mil años o incluso más*trad. de A. Langa
Generat în 0.706 secunde.