Coral Bracho (Ciudad de México, México, 1951)El amor es su entornada sustancia Encendido en los boscajes del tiempo, el amores su entornada sustancia. Abrecon hociquillo de marmota,senderos y senderosinextricables. Es el caminode vueltade los muertos, el lugar luminoso en donde suelenresplandecer. Como zafiros bajo la arenahacen su playa, hacen sus olas íntimas, su floraciónde pedernal, blanca y hundiéndosey volcando su espuma. Así nos dicen al oído: del viento,de la calma del agua, y del solque toca,con dedos ígneos y delicadosla frescura vital. Así nos dicencon su candor de caracolas; así van devanándonoscon su luz, que es piedra,y que es principio con el agua, y es marde hondos follajesinexpugnables, a los que sólo así, de noche,nos es dado very encender.Dragostea e substanța sa simpatetică Încinsă în hățișurile timpului, dragostea e substanța sa simpatetică. Descoperă cu botișorul de marmotăcărări și cărări încurcate. E calea de întoarcere a morților, un luminiș unde aceștia revin să strălucească. Asa cum vânturile primăvăratice de la apus sapă plaje în nisip, ridică valurile lor intime, inflorescențăde silex, albă, afundându-se și împrăștindu-și spuma. Așa ne mângâie auzul: de la vânt,de la liniștea apei, de la soarele ce atinge, cu degete de foc și delicate, impulsul vital. Așa ne vorbesc cu a lor candoare de melc; așa ne acoperă cu lumină, și aflăm ce e piatra, și ce e începutul cu apă, și marea de adânc frunzișde nestrăbătut, pe care doar așa, noaptea, ne e dat să o vedem și să o încingem.Marita Troiano (Chincha Alta, Perú, 1953)Sin ti Cuando me quede sin tino me crecerán más las uñasni el cabelloSin ti,congelaré para siempre el firmamentoen un eterno gris/colores de lamento/Sin estrellasSin lunaSin un solOlvidaré masticary decir buenos díasa la gente que más quiero.Cuando no estés conmigoni a mi ladoincendiaré mi balsa,se secarán mis riosSe morirá mi verdeTodo me será ajenoVulgar,solo e inútilSin tino tendré más destinoy perderé mi nombrey creo que en cuclillasme quedaré flotando para siempreen un limbo fríoSacudida, sin hablaespectando mi enloquecido drama.Cuando no estés más a mi ladoseré una solitaria solay alguien caritativome inventará una vidaPero tendrá que hacérmelacreer cada mañana.Fără de tineCând voi rămâne fără de tine nu îmi vor mai crește unghiile și nici părulFără de tine, voi acoperi pentru totdeauna bolta cerească cu un gri etern /culori ale tânguirii/ Fără de stele Fără de lună Fără de soare Voi uita să mănânc și să salut oamenii pe care-i iubesc mai multCând nu vei mai fi cu mineși nici alături îmi voi da foc la plută, îmi vor seca râurile Verdele meu va muri Totul îmi va fi străin Vulgar,îndepărtat și inutil Fără de tine nu voi mai avea destin și numele mi-l voi pierde și cred că așa ghemuită voi rămâne levitând pentru totdeauna la o margine rece de univers Cutremurată, în tacere așteptând înnebunită mea dramă.Când nu îmi vei mai fi alături voi deveni o solitară însingurată și cineva milos îmi va inventa o viață Însă va trebui să mă facă să cred în ea în fiecare dimineață.Montserrat Álvarez (Zaragoza, España, 1969)Amour FouCada uno en su asientoo de pie en su lugarla ciudad recorremosdeseando llegar prontoligeramente incómodosentre extraños molestosEn el fondotenemos mucho miedode sabernosreunidos aquíen esta humilde luzcontra la nocheEn el fondotenemos mucho miedo de sabernoscomo grandes amantes reunidosComo grandes amantes reunidosen el pliegue del manto de un dios ciegoComo polvo de estrellas reunidosbajo esta luz fugaz nos desconocemosPorque es muy breve el tiempo concedido,evitamos mirarnosPorque es muy breve el tiempo concedido,amor tal en los ojossería sangrePodría destruirnosAsí que vamos gravescomo veinte astronautas que se encuentranen extraño planetay de amor talque todo desintegrano se miran siquieraY surcamos las callesdeseando no llegarno tener que perdernostan fuera de la luz del colectivoque nos congregó a todos,pasajeros,boleto en el bolsilloEl módico milagroque pronto quedarápara siempre perdidoNo tocar ese timbre no tener que bajarnos–hasta nunca–en nuestros respectivos paraderosAmour FouFiecare pe seama saîn grabă marecutreierăm orașuldorind să ajungem rapidușor incomodați printre ciudățeniile agasante În sufletpurtăm multă frică să ne știm reuniți aicisub astă lumină umilăîn toiul nopțiiÎn sufletpurtăm multă fricăsă ne știm reuniți ca marii amoreziCa marii amorezireunițiîn falda mantiei unui zeu orbCa praful de stele reuniți sub astă lumină efemeră nu ne mai cunoaștem Fiindcă-i foarte scurt timpul ce ni s-a dat,evităm să ne privimFiindcă-i foarte scurt timpul ce ni s-a dat,dragostea însăși e sânge în ochiAr fi putut chiar să ne ucidă Așa că arătăm solemni ca douăzeci de astronauți care se află pe o planetă ciudată și din atâta dragoste ce distruge totul în jurnici măcar nu se privesc Și brăzdăm drumuriledorind să nu ajungem să nu apucăm să ne ducemprea departe de lumina cerculuice ne-a reunit pe toti,pasagerii,cu biletele în buzunarMic miracolce degrabă va rămânepierdut pentru vecieNu atingeți butonul acesta ca să nu coborâm - niciodată -la respectivele noastre puncte de destinațieMontserrat Martínez Cobo (Torrelavega, España, 1965)SublimaciónQué he de hacersi todo lo mío se adivina en tu sombra,si las manos no me obedecenni acata la huida la mareay vuelve siempre la Lunaa cobijarse en tu pecho.Qué puedo hacer con estos dedos inútiles,con los recuerdos de las huellasen la nieve y en la habitación de cenizadonde el viento sopla del ocasohasta el amanecer y la nocheregresa tras los pasos del tiempo nocturnodel insomnio de la luz.Cómo puedo quitarme de la boca las escamasdel humo y su preciosa voz de miel,impedir que el cristal se empañecon el vaho de la tormenta y desnudentus labios el naufragio del silenciodel verso atrapado sin anzueloen la red de los soles dibujadosal azar en el albor del sentimientoque se sujeta al aguay mancha la caligrafía de la palabra oral.Cómo puedo no cruzar al otro lado del ríodonde de los huesos brotan rosales,y se abrazan el gris y la transparenciade los besos a oscurasen el rocío del raso del poemay su herida de cuerpo intangible.Qué hago para no estar despiertani sentir en mi mirada tus ojos,qué hago con la piel, con el dolor de la sangre,dime qué con el alma,nosotros,y con el amor.SublimareCe să facdacă tot ce-i al meu se întrezărește în umbra ta,dacă mâinile nu mi se supunnici mareea nu ține seama de subterfugiuși revine Luna ca întotdeaunapentru a ți se pripăși la piept.Ce pot face cu aceste degete inutilecu amintirile amprentelor lăsate în zăpadă și în locuința de cenușăunde vântul suflă dinspre apuspână la răsăritul soarelui iar noaptearevine după trecerea timpului nocturnal nesomnului luminii.Cum pot să-mi scot din gură funigeiifumului și vocea sa dulce de miere,să împiedic ca sticla să se acoperecu ceața de la furtună și să dezgoleascăbuzele tale naufragiul tăceriiversului prins fără acul îndoitîn plasa sorilor desenațila întâmplare în zorii sentimentuluice se agață de apăși pătează caligrafia cuvântului oral.Cum pot să nu trec în cealaltă parte a râuluiunde germinează arbuștii din oaseși se îmbrățișează cenușiul și transparențasăruturilor prin întunericîn roua de la capătul poemuluiși în rana intangibilă din corp.Ce să fac pentru a nu sta trează și nici să-ți simt ochii în privire,ce să fac cu pielea, cu suferința sângelui,zi-mi ce se fac cu sufletul,cu noi,și cu iubirea.
