Daca ne-am activa memoria, am fi parinti mai buni

Primavara trecuta copilul meu a fost lovit cu centura de catre invatatoarea de dans. Ea avea 8 ani, iar dansul e un obiect obligatoriu pentru o clasa cu profil coregrafic.

Marturisirea a venit seara tarziu, inainte de somn. La pachet cu frica de represalii in proria-i familie.

Copiii nostri, au fost invatati sa taca. La gradinita, la scoala, la cercurile de dupa ore, ei sunt avertizati ca ceea ce se face in clasa, acolo trebuie sa ramana.

Parintii, insa, cu consimtamantul si binecuvantarea proprie, au lasat terte persoane sa le educe copiii. Deoarece o educatoare sau o invatatoare e ca o a doua mama. Deci, ea poate trage de urechi, umili si lovi, cand e cazul.

O mama cunoscuta si-a trimis, in aceasta toamna, copilul la scoala. Primele doua luni venea sa asiste la lectii. Invatatoarea nu se sinchisea sa traga de urechi baietasii, motivand cu sfanta fraza “Mamele voastre mi-au dat voie”. Aceste minunatii pedagogice se intampla intr-o institutie privata, cu niste copii abia veniti pe bancile scolii, fata de un parinte.

Suntem un popor de-a dreptul misterios. Misterios pana la prostie. Sa-ti trimiti copilul la scoala si sa dai unda verde invatatoarei sa ti-l urecheze, e dovada unei lipse profunde de respect fata de sine si fata de omul pe care l-ai adus pe lume. Si care, de fapt, nici nu ti-a cerut-o. Ai nascut un copil ca sa il supui abuzului fizic si psihologic?

Acum vad mii de fete de parinti, care citesc aceste randuri si stramba din nas, gasind repede scuze in forul lor interior, ca ei nu sunt asa, ca ei n-au facut-o, ca erau suparati, ca nu stiau cum sa-i mai dea de cap celui mic, ca, ca, ca…

Nu intamplator am inceput acest text cu pomenirea cazului intamplat in casa noastra. Un caz fericit, as spune acum, deoarece datorita lui, cureaua facatoare de minuni a disparut de la lectia de dans. Si nu a fost copilul meu primul sfintit cu centura, eu, insa, din cate am inteles de la diriginta, am fost primul parinte care a intervenit.

Si nu lipsa de dragoste este motivul neinterventiei parintilor sau strainilor atunci cand sunt martorii unui act de violenta importiva copiiilor, ci lenea. Banala, simpla, omniprezenta lene.

Lenea de a interveni, lenea de a iesi din zona de confort, lenea de a-si asuma consecintele amestecului intr-o situatie de conflict, lenea de a face ceva, lenea de a gandi. A ridicat invatatoarea mana asupra copilului? L-a croit cu o centura sau o varga? L-a tras de urcehi? L-a bruscat? A urlat la el? Inseamna ca a meritat! Copiii astia sunt atat de obranzici uneori! Totul e clar. Pentru ce sa mai mergi la scoala sa faci zazanie?

Un alt caz reprezantativ este cel in care unui copil i s-a taiat degetul de la o mana, drept pedeapsa pentru banii furati. Executorul pedepsei a fost tatal. Un sat intreg a aplaudat acest justitiar, dandu-i dreptate si aratandu-i respect pentru felul in care si-a pus la punct copilul. Reactia noastra, a tuturor, a fost ca acesti sarmani oameni de la tara nu au de unde sti, nimeni nu i-a invatat, nimeni nu le-a aratat ca poate fi altfel. Ca un copil poate fi iubit, respectat, crescut in armonie si intelegere. Dar suntem noi, astia de la oras, cu acces la intrenet si alte bucurii ale civilizatiei, mai buni? Noi nu taiem degete copiiilor, dar le taiem din incredere, din valoare in proprii lor ochi, din dorinta de a se manifesta, de a spune, de a fi diferiti. Daca mama si tata permit unor persoane straine sa faca oameni din noi prin metode neortodoxe, atunci inseamna ca o meritam, ca nu costam nimic, ca suntem la cheremul celor maturi, iar cuvantul nostru e nimic pe langa cuvantul Alexandrei Andreevna.

Ceea ce ma mira cel mai mult, este ca am uitat cum am fost noi copii. Cum ne-a durut fiecare cuvant spus la manie, fiecare palma primita la furie, fiecare bataie pe care, cica, am meritat-o? Va mai aduceti aminte?

Nota: editorial aparut ieri pe perfecte.md