îmi ajung ochi, dar nu-mi ajung suflete
Te rog frumos să-mi permiţi să te apuc încet de degete şi să te iau cu mine. Să te port pe aripile a ceea ce ţi-ai dorit mereu, dar ai tăcut, pentru că eşti sfios ca un copil.
Ştii, eu te iubesc la fel cum iubesc tăcerea. Mut şi cu neagră recunoştinţă.
Eu îmi amintesc de tine în nuanţe mai afabile, decît îmi amintesc de propria-mi existenţă. Eu îmi amintesc cum trupul tău curgea în mine şi celulele-ţi picurau încet, atunci am înţeles că fără de tine nu. Eu fără de tine refuz.
Vreau să coborîm valea spre rîu, şi să sărim în apa rece şi murdară. Vreau să-ţi simt palmele frîngîndu-mi toracele şi sorbindu-mi trupul. Vreau să depind de tine, cu fiecare particulă a corpului meu.
Şi te văd strîngîndu-mi faţa în palme, tremurînd tot, abia controlîndu-ţi slovele care ies nedesluşite dintre buzele de culoarea echimozelor, cu pielea de un albastru de nedesluşit sub lumina oarbă a lunii. Te văd strecurînd apa printre degete. Te văd suflînd înspre mine cu viaţă şi degerături.
Cum mă strîngi cu o forţă insuportabilă şi-mi şopteşti că mă iubeşti
şi cum eu îţi dau palme peste faţă şi îţi spun că e tîrziu
şi e frig.
Sursa
2013-11-11 21:24:00