Can we shampoo?

  Eu întotdeauna am fost adeptă gîndului că arta vine din durere. Și necătînd la faptul ăsta, am ajuns să fac artă (și încă pe bani). Articularea propriilor mele gînduri în povești întortocheate și neînțelese obișnuia să fie metoda mea preferată de a-mi ignora perioadele depresive, și de a-mi re-organiza tendințele și impulsurile creative într-un produs finit, împachetat cu bant și expulzat pe tărîmurile internetului. 3 ani după, cum se face că nu-i ușor a scrie? Cuvintele nu se leagă în propoziții, virgulele nu cad unde se cuvine, pînă și limba română îmi pare străină, rece și mult prea departe. Au trecut mulți ani de cînd nu mai scriu. Toată viața mea am fugit ca să scap, și am scăpat ca să fug. Am scăpat de acasă, de fapt am scăpat de mai multe instanțe de acasă, am scăpat de iubiri frumoase și de lacrimi, cel mai important e că am scăpat de cum mă vedeau ei, și de cum mă vroiau ei, și am început să mă caut pe mine. Am învățat să fiu singură, să gîndesc mai mult decît am gîndit vreodată. Am învățat să cad, să mă ridic, să iubesc, să fug de mine și de lume. Și undeva în toată abundența asta de învățat-uri - m-am dezvățat să scriu. Și am fost tare mult timp încrezută, că asta e. Obișnuiam să mă plîng pe interneturi de dureri de inimă, și pisici pierdute în copaci. Să stau nopțile în pat cu ceai, scriind, uitîndu-mă pe geam la un oraș stricat, un oraș murdar de zîmbete ce-au fost odată, și nu vor mai fi. Am hotărît, că nu mai pot scrie. Nu va fi cum a fost odată, nu am în mine flacăra aia literară, care mă inspira odată. Și m-am lăsat. Bănuiam că intenția și dorința mai era acolo, suflînd încet și dînd de știre de fiecare dată cînd aprindeam o țigară, sau cînd mă gîndeam la tine. Dar nu îndrăzneam, pentru că îmi părea fals. Am văzut atîtea lumi, atîtea emoții, atîtea începuturi și sfîrșituri, încît nu îmi imaginam, cum aș putea să le redau, în cuvinte? Durerea nu mai era în mine, arta nu mai era în mine, era undeva departe, unde nu puteam să o strîng, să o înțeleg, să o aștern în paragrafe și să apăs publish. Nu-mi părea posibil. Adevărul e că nu era destulă durere. Și acum este. Condiția umană este una dintre cele mai mari tragedii ale vieții mele. Nu știu dacă voi ajunge vreodată la un moment, în care o să mă pot simți împlinită, măcar și pe cea mai minisculă schemă. Aceeași voce care mă împinge și mă inspiră, îmi spune că nu e sens, ba chiar îmi dovedește, că n-am de ce, și n-am pentru ce. Am văzut întotdeauna fericirea ca un scop, ca un țel bine definit, cu pași stabili, corecți, un fel de Highway to Heaven, la propriu. Acum învăț încet, că fericirea e un privilegiu. Oameni din același mediu, cu familii și educații similare, pot fi la poluri total opuse, cînd vine vorba de cît sunt de fericiți. Eu am avut tot, și nu mi-a fost bine. Iar uneori n-am avut nimic, și eram în extaz. Mie îmi plac cifrele, îmi plac formulele, statistica, îmi plac lucruri pe care le pot defini, și explica. În cazul dat însă, nu există constante, totul e atît de diferit de la zi la zi, de la oraș la oraș, de la proiect la proiect, viața mea e o continuă mișcare, care mă epuizează, iar în toată mișcarea asta, sufletul meu e pe alocuri abandonat, pe alocuri ignorat, ca la sfîrșitul zilei nu doar să sufăr, dar să sufăr și să nu am idee, ce aș putea face, să fiu fericită. Înainte era o țigară, o noapte fugită de acasă, cafea la Petrom, sfîrșit de an școlar. Acum e orice și nimic, e incontrolabil, e imposibil de înțeles, și veșnic schimbător. M-am dezvățat a scrie, și m-am dezvățat a fi fericită. dar cel puțin, încerc să reînvăț a scrie.

  We have reached the edge of western civilization. What we are is really just people so eager to feel. Feel at least something. We search love and spirit and meaning in everything. We look for the smallest grain of exceptional, we want to find it and keep it to ourselves forever. The truth is that nothing good ever lasts. No matter what you do, no matter how much you try or how much you couldn't even care less, everything, eventually, turns to ashes. Shit and ashes. We build on that. We build our lives and our future dreams on things that we will never achieve, concepts that we will never bring to live. We evolve around how fucked up we are, and we like it like that. We are so eager to feel at least something, that we just end up fucking our way to the edge. 

Cu a tale două mîini m-ai ridicat în brațe și mi-ai spus că sînt doar eu. Am fost și voi rămîne. Cu a tale două guri mi-ai spus cît de mare și albastră e dragostea ta pentru mine. Cu a tale două inimi mi-ai spus că mă iubești și m-ai închis în tine. Și cu a tale două mîini m-ai ridicat și m-ai lăsat să cad. Și te-am văzut plecînd pe a tale două picioare.

    Cred că cel mai de-a pula mă simt acum doar din cauza prețurilor la țigări. Cred că asta e partea aiurea cînd trăiești într-o țară în care economia nu e pe patul de moarte. Îmi mai lipsește și sufletul pe care l-am avut odată, căruia nu îi era frică să iubească. Am înlocuit plăcerea naivă și purul sentiment cu umila abilitate de a trage pe nas fără a avea o criză de supradozaj. Vă spun eu, e un adevărat talent. Undeva în călătoria pe care am purtat-o, de mînă cu mine, prin viață, mi-am pierdut părțile din mine care erau dedicate căldurii. După ce te tragi în gît de vro 20 de ori îți dezvolți un anumit set de reflexe, întru a interacționa cît de puțin posibil. Înveți să înlocuiești serile de vizionat filme în pat cu nopți nebune, prin cine știe ce oraș, cu cine știe ce indivizi, pe care ești sigură că i-ai mai văzut pe undeva, dar idee n-ai unde. Întîlnirile la cafea devin țigări fumate în scara blocului pe ascuns, că și așa nu o ai bine cu vecinii. Săruturile pe frunte devin cafeaua fără zahăr de dimineață, iar patul nu e chiar atît de rece deja, chiar dacă nu îl împarți cu nimeni. Undeva în corpul tău, în sufletul tău, ceva se schimbă, ajunge la poziția în care te simți bine doar atunci cînd nu simți nimic, și chiar nu te deranjează deloc - asta e partea cea mai frumoasă. Pînă cînd nu întîlnești oameni care ar merita asta, oameni care ar merita ca tu să simți, ca tu să le zîmbești și să îi asculți, la o cană de ceai bun, pe pervazul camerei îmbibate cu miros de țigări. Și atunci încerci din răsputeri să faci ceva, și nu poți. Te-ai stricat. Ceva în tine s-a stricat, și nu se mai întoarce la loc. Dar atîta timp cît sînt țigări, am văzut eu și mai rele. Eu, de exemplu.

  Hai să ne orientăm un pic spre altceva. Ce spui cînd chiar nu ai ce spune? Ori vorbeşti aşa întruna, fără să te opreşti. Sau taci. Şi nici nu poţi spune care-i mai rea. E mai rău să ţii, să legi de tine, sau să te duci odată cu el. Curentul. Unde duc toţi curenţii, dacă nu la mare? O simţi cum merge făr'de tine, şi făr'de mine. Dar cel mai tare doare că merge fără noi. Pentru că noi nu mai sîntem deja "noi". Mă gîndeam cîteodată cum e să fii copil. Nu toate variantele estea, cu fericire şi naivitate, că subiectul ăsta deja e răsuflat, şi mie nu-mi plac subiectele răsuflate. Cînd te naşti într-un sat micuţ din nordul Moldovei, şi vezi în fiecare sîmbătă o maşinărie mare mare, în care urcă oameni, şi care pleacă departe, departe de universul tău. Şi se îndreaptă dracu' ştie unde. Pentru că la tine universul e format din casa părintească, copiii din mahală şi magazinul de unde tata cumpără pîine şi ciocolată (dacă ai fost cuminte). Şi cît de mare e oare şocul cînd afli că universul e de fapt mare? Că după sat, este alt sat, şi după satu' ăla mai este alt sat, şi după satul ăla este oraşul! Şi după oraşul ăla mai e altul, şi altul, şi apoi e altă ţară! Şi mai sunt şi alte planete! Păi cum putea mintea ta de copil să se gîndească vreodată, că după magazinul de la colţ, e o altă galaxie? Că lumea nu se învîrte în jurul plăcintelor bunicii, ci în jurul Soarelui! Şi oare ce s-a întîmplat în sufletul meu de copil, atunci cînd am ieşit pentru prima dată din Chişinău? Sau cînd am văzut pentru prima dată marea? Oare cum m-am simţit cînd am văzut ceva, ce nu puteam cuprinde cu ochii? Şi era albastră şi rece. şi îngrijorată. Se gîndea cu ce să-şi hrănească peştii şi cum să ţină atîtea corăbii în frîu. Şi eu acuma mă simt ca un copil, care şi-a părăsit universul, şi a aflat că uite mai este altul. Că el nu se învîrtea în jurul copacului de cireş din ogradă, că sînt lucruri mai mari, şi mai frumoase, şi mai multe, şi mai dulci. Oh cît de dulci!

  Tu ai fost mereu pentru mine ca ţigările. Mica mea plăcere vinovată. Mica mea sinucidere lentă, de la care nu mă puteam dezice, pentru că îmi plăceai prea mult. La început mă simţeam ruşinată, şi apoi fumam pentru că aşa mi-o cerea organismul, atît fizic cît şi spiritual. Fumam mult, cîte 1-2 pachete pe zi. Aruncam ţigările una după alta, şi mă întindeam după următoarea. Degetele îmi erau galbene, şi îmi plăceau atît de mult. Respiraţia îmi era mereu uscată, şi, din nou, îmi plăcea atît de mult! Iar hainele şi pielea îmi erau mereu presurate de scrum suriu de ţigară, Doamne cît îmi mai plăcea! Şi apoi frumoasa mea relaţie romantică cu tutunul, a ajuns să devină dependenţă. Mă trezeam dimineaţa şi ochii îmi erau roşii după fum proaspăt de ţigară, fumată în răcoarea dimineţii, pe balcon. Ochii mei o căutau mereu, prin mulţime, şi ea nu mă lăsa să plec, fără să o aprind. Nu mă lăsa să trăiesc, fără ca să nu o iubesc, şi să nu o ţin aproape. Şi atunci am înţeles că poate e destul. Dar m-am convins, atunci cînd rănile mi-au devenit tot mai vizibile, şi cînd îmi spuneau şi cei din jur că uite, ar trebui să mă las. Dar eu nu i-am ascultat la început. Ei nu te ştiau aşa cum te ştiam eu. Ei nu te fumau, aşa cum te fumam eu. Pînă cînd nu mi-am atins şi eu rănile. Pînă cînd nu m-am văzut sîngerînd şi implorînd. Şi atunci am hotărît, e timpul să las fumatul. şi l-am lăsat! pe ambele, le-am lăsat.

     Undeva în lumea asta mare e o piele de om care mă încape mai bine decît asta. Care are picioarele mai lungi, şi e un pic mai elastică în zona urechilor, pentru un plus de sărutări. Cu mîinile făcute nod la spate, şi cu degetele mai lungi şi mai subţiri, spre a-ţi atinge încet tendoanele. Doar aşa îmi pot explica veşnica-mi obsesie de a fugi, de a mă ascunde şi de a căuta ceea ce nu vreau să găsesc. În viaţa mea, au avut mereu un impact mai mare lucrurile pe care nu le-am făcut, decît cele pe care le-am făcut. Cel mai mult m-au impresionat cărţile pe care nu le-am citit, şi cel mai tare îmi este dor de oamenii pe care nu i-am iubit. Buzele pe care nu le-am sărutat vor fi mereu, în umila mea imaginaţie, cele mai dulci, iar lacrimile pe care nu le-am vărsat au durut cel mai mult. E şi firesc că vom alerga frumos în cercuri, pînă cînd vei înţelege că pe mine nu mă prinzi, şi poate de asta îţi sunt aşa dragă. La fel, undeva în lumea asta mare, e cineva ce a făcut tot ceea ce eu nu, şi mă întreb în fiecare zi dacă e mai fericită. Şi dacă buzele alea-s dulci pentru că-s dulci, sau pentru că îmi sunt străine. Îmi rămîne doar să mă întreb în fiecare zi, ce ar fi fost dacă? Şi ce ar fi fost dacă nu? Sîntem în 2015 şi asta doare mai mult decît cuvîntul "nu trebuie" sau atunci cînd îţi cumperi bilet de avion. Am avut atîţia ani şi atîtea oportunităţi, şi am făcut atîtea alegeri, ca să ajungem în 2015 şi să ne întrebăm dacă e bine, şi să ne convingem că de, e bine. (cred) Dar ce facem cînd nimic din ceea ce avem nu e ceea ce ne-am dorit? Şi aş fugi, da n-am unde. Nu mă lasă ceea-ce-da. ------------------------------------------------------- Я безумно боюсь, что однажды он придет, а у меня все исчезнет. Выветрится. Испарится. Я боюсь, что он будет стоять на коленях, просить все вернуть и целовать меня, а я не почувствую ничего.

 

     Un scurt istoric despre "de ce eu cu tine nu". Eu nu o să-ţi plac deloc, cînd mă vei vedea pentru prima dată. Eu o să te fac să te simţi jenat, supărat, enervat, poate chiar o să te cerţi cu mine şi o să strigi în timp ce eu voi rîde isteric. Mai apoi, te vei referi la mine, în mai toate grupurile tale de cunoscuţi, cu sintagma "aia" sau "aia care sărea" sau "aia care vorbeşte mult". Şi lumea o să înţeleagă din start cine e aia, o să rîdă şi o să uite. "Aia" o să-ţi comenteze cu simţ critic şi cu o încredere de sine de neimaginat fiecare ţinută a fiecărei zile. Că cardiganu ista îi pre lung, da puloveru ista îi pre scurt, da aista îi pre subţire, da iaca aista să fi fost în carouri apui' era aşa de frumos, da aşa parcă-i cîrpa pe care la mine stă încălţămintea cînd e murdară de noroi. Şi "aia" n-o să accepte ca tu să n-o iai în serios, şi n-o să accepte ca tu s-o iai în serios. E greu să înveţi cum trebuie să vorbeşti şi ce trebuie să vorbeşti, ca "aia" să te asculte, măcar cîtuşi de puţin. În fiecare zi o să te pună să-i cumperi apă şi bomboane, pentru că ea vrea apă şi bomboane, dar ea şi mai tare vrea ţigări şi ceai, şi e greu să alegi între apă şi bomboane şi ţigări şi ceai aşa că ea le-a ales pe ambele. Numai că tu cumperi. Fără nici cea mai mică remuşcare, o să te împingă în prima maşină care stă parcată pe trotuar, o să fugă, şi cînd o s-o prinzi ea o să-ţi dea cu parfum în ochi şi o să fugă mai departe după colţ, şi cînd ajungi după colţ ea plînge şi arată cu degetul la o bătrînă care cerşeşte pe stradă. Aşa-i "aia". "Aia" îi tare anapoda. Dar n-ai cum să n-o iubeşti pe aia. Aia are ceva din fericirea pe care tu ţi-o doreşti de atît de mult timp dar nu ştii cum s-o obţii, ceva din indiferenţa asta fermecătoare, îmbinată ca două fire de aţă cu un frumos spirit de responsabilitate, ca a unui copil căruia îi spui să se uite cînd dau pastele în foc, şi el se aşează pe scaun în faţa aragazului. Pe aia poţi s-o vezi fără chiloţi, şi ea să nu se acopere, şi apoi o vezi în pantofi şi în rochie şi cu aere de damă, şi ajunge cu tine în pat peste 2 ore şi vezi că sub rochie are lenjerie cu un desen animat atît de vechi încît nici nu credeai că mai există. E aia, tu n-ai cum să n-o iubeşti pe aia. E aia care te sună, care te întreabă, care-ţi face viaţa mizerabilă şi colorată în fiecare zi. Tu ţi-ai găsit-o pe aia, sau încă o cauţi? Eu cred c-am găsit-o. (da' mi-a luat un pic)

   Nu vreau să spun că nu îmi pasă de tine, pentru că aş fi o mincinoasă. Îmi pasă de tine. De ce faci şi de cît de greu respiri. Eu nu ştiu ce am eu cu noaptea. Noi avem o relaţie specială. Noi ne iubim atît de mult încît uneori devine ilegal (sau amoral). Mie îmi place să fac de toate noaptea, în afară de somn, desigur. Mie îmi place să mă plimb, să mănînc, să beau ceai, să gîndesc, să citesc şi să iubesc. Şi cel mai mult îmi place să le fac noaptea. Cînd mergem să căutăm sirene, mi se face mereu sete. Sete de nu ştiu nici eu ce. Sete de somn, de odihnă, sau de speranţă de mai bine. Mi-e sete de fericire şi de fără-griji. Uneori mi-e sete de prietenii frumoase şi hohote. Dar cel mai des mi-e sete de tine. Tu ai intrat la mine în organism şi ai obţinut cetăţenie de organ în toată firea, fără de care circuitele şi chestiuţele nu-mi pot funcţiona. Şi apoi ai crezut că ar fi amuzant să pleci. Dar mai lăsat cu noaptea, şi asta e bine. Noaptea totul e mai frumos, mai calm şi mai pur. Eu te iubesc mai mult noaptea, pentru că ziua mi-e frică să te pierd. Prostesc, din partea mea, pentru că noaptea mi te-a furat. Dar nu-i nimic, tot tu m-ai învăţat să iert. Şi m-ai învăţat că dacă iubeşti, eşti gata să aştepţi nopţi şi nopţi ...şi nopţi.

   Chestia e că nu pot să-mi dau seama dacă mai vreau sau nu să respir. Şi nu mă pot decide dacă pot sau nu să-mi dau seama, dacă mai vreau sau nu să respir. În cuvinte simple, totul ar suna simplu: tu trebuie să fii aici. Sau folosind un, deja răsuflat, englezism: you were supposed to love me. Teoretic, aşa scria în stele. Sau poate aşa am vrut eu să cred că sunt scrise stelele mele. În viaţă trebuie să aşteptăm ca să primim ce ne dorim. Sau trebuie să luptăm, ca să ne luăm singuri ce ne dorim. Eu m-am săturat şi să lupt, şi să aştept. Eu îmi propun să beau ceai de muşeţel şi să mai citesc încă odată stelele, poate am greşit eu pe undeva. Am început această înşirare a gîndurilor cu scopul de a suna inteligent. Sau pseudo-filozofic matincă aşa cuvînt nu-i, dar voi încheia recunoscînd cît de simple sînt, de fapt, toate. Mă opresc uneori şi mă gîndesc la tot ce am încercat să fac şi nu mi-a reuşit, şi nu simt nimic. Aş fi crezut că va fi dureros, dar nu simt absolut nimic. Şi uneori mă gîndesc că sînt şanse ca şi tu să devii mai tîrziu un regret sec. Despre care-mi voi aminti cu ajutorul unei singure conexiuni între neuroni, şi nu voi mişca nici un muşchi al feţii. Sau poate ar trebui să devin eu altcineva? Poate să încerc s-o iau la dreapta? Sau la stînga? Am nevoie de propria-mi pisică de Cheshire, însă lucruri bune se întîmplă doar în poveşti, precum pe frontul de război noutăţile ajung de 2 ori mai rapid decît prin poşta Moldovei. Eu te-aş lega de mii de porumbei şi i-aş dresa să te ridice în aer. Nu te-am mai văzut niciodată de aici, de jos Eşti mai frumos decît erai aseară.

   Eu am fost plecată un timp foarte îndelungat de pe planetă. Cel puţin aşa cred eu, cînd conectez calculatorul. Sau cînd mă conectez la wifi pentru alte necesităţi, nu mail şi skype. Cînd ies eu în lume (şi o fac foarte des, în mare parte deoarece nu vreau să fumez în casă) (i should get a life) , văd oameni decenţi, bine îmbrăcaţi, machiaţi simplu, care vorbesc frumos şi care mai şi citesc (!!!) cărţi în microbuz. În ultimul timp chiar am început să cred că avem o ţară care poate ajunge undeva, datorită tinerilor noştri talentaţi. Îmi vin pe mail mii şi mii de invitaţii la conferinţe, la proiecte, toate organizate de şi pentru tineri.... şapu aprind eu făisbucu. 1. De cînd e moda asta cu fotografii goale împreună cu el/ea/amîndoi/amîndoi+un cal în pat? Am pierdut eu ceva, ca de exemplu vreo 20 de ani de scurgere de neuroni din ţărişoara noastră micuţă? Pentru că înainte lumea vedea pornografie şi îşi făcea cruce, apoi lumea vedea fotografie şi se înroşea, apoi lumea vedea pornografie şi spunea că e ceva normal pentru cei singuri să aibă şi ei parte de o labă sănătoasă, iar acum lumea e plină de sex tapes? Conversaţie peste 20 de ani: "mami, mami, de unde apar copiii?" "stai dragă să-ţi arăt, am poze cum eu mă f't cu tac'tu". 2. Dacă mănînci, nu trebuie să faci poze. 3. Eu serios. 4. Nu, nici dacă o faci în Italia sau în Portugalia, sau în SUA, sau la CACOS, sau în Pizdamăsii. 5. Vremea Duckface-urilor a trecut, de mult. Cam atunci cînd a trecut şi popularitatea lui Vitalie Dani (pentru cei care nu înţeleg glumele mele subtile: ea nu a existat) 6. Dacă tu încarci online o poză cu ţîţele (altfel n-ai cum le numi) tale, nu fă scandal cînd afli că Borea o făcut laba la ele. 7. În nenumărate rînduri. 8. Eu înţeleg, eu tare bine înţeleg, cînd vezi tot internetul bazîndu-se pe ţîţe, cînd vezi cum toţi se uită la fundul Anei, e greu să nu încerci să-ţi vinzi corpul ca ultima curvă ieftină de pe stradă, şi crezi că dacă nu arăţi tuturor ce ai atunci viaţa ta nu are sens, ăsta e un sentiment normal. Fiecare fată trece prin aşa perioadă. Se numeşte pune mîna pe o carte, că dacă nu o faci mai devreme sau mai tîrziu cineva va arunca cu una în tine. Şi, apoi, eventual, pe tine. 9. Avem o limbă atît de frumoasă, în limba noastră există cuvîntul dor, casă, familie, copil, pisică, inteligenţă, a refuta, şi alte podoabe lingvistice. E atît de greu să înveţi s-o stăpîneşti? Să te bucuri cînd citeşti o poezie? Să scrii fraze care bucură ochii şi care, citite, încîntă urechile fiecăruia? Caneşna că nu, să grăieşti frumos asta pentru loşi da eu-s karaleva. Eu nu vreau ţară de curve şi agramaţi. Eu vreau Moldova mea înapoi. Cu fete care îşi împleteau cosiţe şi dansau la hore, cu fete care roşeau cînd un băiat le apuca de mînă! ori eu nu m-am născut cînd trebu', ori voi sînteţi nişte gunoaie ale societăţii. meow

    Eu nu vreau în concediu la mare. Eu nu vreau burţi păroase de bărbaţi în faţa mea, sau picioare cu celulită. Sau picioare fără celulită, lungi şi bronzate, cu genunchi roşii de la cîştigat bani de vacanţă. Şi nici bărbaţi cu păr aranjat, care merg pe ultimul ML. Eu nu vreau soare, nisip şi apă sărată. Eu nu vreau hotele luxoase şi să-mi găsesc prosoapele curate cînd ajung în cameră. Eu nu vreau Pina Colada şi nopţi de cluburi cu fraze ieftine de pickup. Eu vreau o cabană în inima pădurii. Fără wifi. Eu vreau o cabană cu un şemineu, o masă din lemn, şi un covor pufos. O ladă de vin bun, multe pulovere din lînă şi un hamac, pentru zilele însorite. Eu vreau să mă trezesc dimineaţa în întunericul pădurii, iar în jur să nu fie decît linişte. Ziua să ne jucăm de-a va-ţi ascunselea în lenjerie, la cină să mîncăm carne de pui cu legume la grătar, şi să ne băgăm în pat doar cînd a doua sticlă de vin e pe ducă. Şi în liniştea asta apocaliptică, tu să-ţi atingi încet buzele de pielea mea înfrigurată, şi să-mi sorbi picăturile de rouă de pe vîrfurile degetelor. Eu vreau o săptămînă în mijlocul pădurii. Eu nu vreau Paris, Praga şi New York. Eu nu vreau munţi, Work&Travel sau litoralul de la turşia. Eu nu vreau abonament pe viaţă la Cocos, 100 de fotografii cu mîncarea din restaurantele europene pe Instagram, sau check-in-uri pe facebook, sau limuzine închiriate. Rîuri de şampanie sau rucsacuri în spate şi cu auto-stopul prin lume. Tot ce vreau, e o cabană în inima pădurii.

     Sinceră să fiu, pe mine mă doare sufletul de tine. Tu îl tot umpli, şi apoi îl goleşti, de cîte 200 de ori pe zi, şi eu mă simt ca un şoarece mic tot alergînd pe o roată imensă, cu vreo 5 oameni după un perete gros de sticlă care-mi tot urmăresc emoţiile şi reacţiile. Creierul îmi spune că eşti periculos, iar inima îi închide frumuşel gura şi eu continui să alerg, pentru că văd o lumină la capătul tunelului. M-am gîndit de multe ori să mă dau jos de pe roată şi nu pot să mă decid dacă asta e ceea ce vreau eu sau asta e ceea ce vrea Alexandra. O mai ţii minte pe Alexandra? În fiecare zi mi-o doresc înapoi tot mai mult. Tu m-ai făcut să scap de ea, şi tot tu mă faci să disper şi s-o implor să revină în trupu-mi obosit. Am obosit. Nici măcar nu ştiu de ce am obosit. Nici măcar nu ştiu ce am făcut de am obosit. Ţii minte cînd am venit pentru prima oară la tine şi ţi-am spus? Tu ai fost primul care ştia. Eu căutam în tine linişte. Doamne cît îmi lipsea liniştea. M-ai privit timp de 2 secunde, şi apoi ai rîs. Eu îmi aduc aminte frecvenţa acelui rîs cu exactitate. Exact cum îmi amintesc şi cadenţa lacrimilor pe podea, şi cadenţa picăturilor. Tu măcar simţi cît îmi e de greu? Cum încerc eu să lupt pentru a obţine ceea ce nu mi-e predestinat să obţin? Cum îţi dau din 2 portocale, una jumătate ţie? Tu le iai şi-mi mulţumeşti, neştiind că eu nu pot face nimic cu o jumătate de portocală. Eu nu pot să mă menţin în viaţă cu jumătate de portocală. Eu nu dau tuturor portocale. Eu am mereu doar cîte 2, şi din puţinul pe care-l am, vreau să te fac fericit. Nu pot eu mai mult! Eu nu pot mai mult! Eu nu am de unde mai mult! eu am doar două portocale. Iubeşte-mă, te rog, doar cu două portocale!