Mare mi-a fost mirarea atunci cînd am purces la cetirea noii cărți a poetului român basarabean Alexandru Doga.
Mare și netrecătoare mirare…
Odată intrat în pădurea de gînduri și imagini artistice a vreunui poet autentic ochii mi se trezeau mereu scriși de lacrimi.
Mărgele de lacrimi sunt și izvodirile lirice ale acestui poet, care mai duce și-acum dorul și gustul “lacrimilor mumei” sale din înstrăinata Basarabie, ce plînge și ea cu lacrimi nevăzute, dar văzute, totuși, de poeți.
Lacrimi, care n-or fi decît gîndul și taina Cerului, caligrafiate frumos de mîini omenești, bolnave de ceea ce nu mai poate ține lumea-mpreună într-un Cuvînt!
Citești/recitești Dunărea și Marea cea arestată din poeziile inginerului Alexandru Doga cu o patimă de care pot fi contaminați doar cocorii, plopii și copiii Clipitei ce-am fost.
Basarabia lui și a noastră, a tuturor!, își duce pe valuri, la vale, propria–i dramă că nu se prea nasc poeți pe acolo( și nu doar pe acolo! și noi știm și de ce!) în acest mileniu antipoetic și anticreștin, unde noi, „suntem tot mai străini de Cer”, de Cerul, care “se scutură de stele”, și de taine, și de lacrimile mumei, parcă și de vecii…
Poezia lui Alexandru Doga e pe cît de matematizantă, pe atît și de lirică, aidoma unor peisaje ale plînsului nostru interior, care de-atîta curs a devenit rîu, mare și dor nețărmurit, scrise toate cu nevindecabile doruri, sub “o liniște tristă ce te îmbată” ca fiorul dragostei dintîi și de totdeauna!
Poetul se crede, și e, într-Adevăr, “firul de nisip al curgerii eterne”, adică cel curs și păstrat în palma Destinului sinonim cu Dumnezeu.
Cotropit de un roi zvăpăiat de metafore, autorul nostru privește în “sus, în munți,”/ unde „într-un schit de monahi tibetani,/ sufletu-i, despuiat de veșmîntul viu/ îl privește cu ironie de sus,/dintr-un colț”…
Ah, ce metaforă daurită, scăldată în frumuseți tot mai străine lumii acesteia, ne-a fost dat să cetim…
Sufletul, pasărea rară, pe cale de dispariție, a neamului omenesc, da, da, sufletul, călifarul de geniu al Lumilor toate, izgonit ca pe-un hoț de drumul mare, din Zi și din Noapte izgonit, din viața ce-și refuză astfel drumul spre Viața vieților toate fără sfîrșit.
Alexandru Doga a înțeles că fața Lumii e tot mai brăzdată de plugul nicicînd ruginit al minciunii și urii, iar crucile, ce “ stau în noapte, nălucile,/…vorbind în tăcere cu luncile” … nici ele măcar nu pot fi o povață sau un semn de întrebare(și de Răspuns!) pentru această lume hidoasă ce nu-și dorește nici o schimbare la Față…
Fără nici un fel de dubiu putem spune că poemele “Stau crucile” și „Postamnezic”, pe care-l vom cita în întregime înainte de-a cădea cortina peste-ale mele umile cuvinte, sunt bijuterii lirice antologice, demne de harul unor creatori literari adevărați, tocmai buni de înscris în Cartea Roșie(dar nu de sînge) a Singularității lor poeticești.
POSTAMNEZIC
În taina unui vers
mă-ngrop.
când timpul s-a redus
prin mine,
în zodii rătăcesc
străine,
în amintiri să mă
dezgrop.
Adun speranţelele
şi ies
pe şes unde coboară
Luna,
la sfat Luceferii
se-adună
pe-o lacrimă
de Univers…
Icoana Bolţii
o implor,
când sub Ţărâne
cristaline
izvoarele din Cer
cobor,
să sape-un loc
şi pentru
mine.
Traian VASILCĂU,
5 novembre 2013,
după Christos
*–postfaţă la cartea” Sunt firul din clepsidră”, în curs de apariţie la Iaşi. Autor-Alexandru Doga.
