i breathe nothing
Eu mă înec pe uscat. Mie oxigen nu îmi ajunge, şi încerc să-i acoper lipsa cu nicotină şi cu lacrimi murdare. Eu ştiam că fericirea nu-i ieftină, dar nu ştiam că trebuie să plătesc ca pentru un rinichi pe piaţa neagră pentru ea.
Eu vreau prea multe şi nu obţin nimic. Eu am crezut toată viaţa că am multe talente pentru ca să ajung să realizez că sunt jalnică, din toate punctele de vedere. Nu am nevoie de cuvinte care să mă calmeze. Am realizat că abia acum m-am trezit dintr-un vis care a durat mult prea mult. Mi-a făcut nespusă plăcere să cred că totul e bine şi că totul va fi bine.
Eu m-am săturat să vorbesc despre disperare şi despre dezamăgire. Eu m-am plictisit deja să vorbesc despre disperare şi despre dezamăgire. Eu vreau să vorbesc despre cît de mult îmi plăceau gutuiele cînd eram copil. Dar nu pot, pentru că văd zeci de oameni suferind în fiecare zi, şi mă simt ca o trădătoare cînd îmi permit să mă simt fericită.
Şi văd zi de zi oameni care au ajuns departe, oameni care fac şi care pot face, şi apoi mă văd pe mine, într-o baltă de mizerie de alde "eu vreau să cred că pot" şi "sunt oameni care mă iubesc, eu ştiu". Eu văd oameni care au idealuri pe care mai apoi le întrec, şi eu îi observ în timp ce beau ceai verde cu lămîie şi mai scriu încă odată pe blog despre cît de jalnică e existenţa mea.
Eu văd oameni care termină facultatea şi îşi iubesc meseria, în timp ce eu încă mă gîndesc destul de serios să desenez cu creioane colorate pe vreun placat publicitar din centru. Să fie.
Eu ştiam că viaţa costă mult. Eu ştiam că fericirea costă şi mai mult. Dar nu mă aşteptam să cad din al nouălea cer direct în iadul pe care, azi, îl numesc realitate.
Doare. Arde.
Sursa
2013-11-01 00:47:00