Capitolul 2. Liberalismul şi metamorfozele lui
Das Liberalismus, ein weltliches Verhängnis

În 1932, naţional-bolşevicul german Ernst Niekisch, ale căror idei erau foarte apropiate atât de cele ale naţional-bolşevicilor ruşi (Ustrealov), cât şi de cele ale eurasianiştilor, a scris cartea cu elocventul titlu „Hitler, un destin nefast pentru Germania” («Hitler — ein deutsches Verhängnis»). Cartea a trecut aproape neobservată, dar peste câţiva ani l-a adus direct în lagărul de concentrare. El s-a dovedit să aibă perfectă dreptate – Hitler într-adevăr a devenit o figură fatală pentru Germania. Fatală, adică deloc accidentală, întemeiată, înrădăcinată în mersul lucrurilor, conjugată cu logica sorţii, dar care întruchipează partea ei întunecată.

În această carte, ca şi în alte lucrări ale lui, Niekisch repeta: „În societatea umană nu există fatalitate, proprie naturii – fatalitatea schimbării anotimpurilor, a cataclismelor naturale. Demnitatea omului constă în faptul că el oricând poate să spună „nu”. Oricând se poate răscula. Oricând se poate ridica la luptă chiar şi împotriva a ceea ce pare a fi implacabil, absolut, invincibil. Şi chiar dacă pierde, el dă exemplu altora. Şi în locul lui vin alţii. Şi la fel spun „nu”. De aceea, cele mai fatale fenomene pot fi învinse prin forţa spiritului”.

Niekisch a luptat cu nazismul şi naziştii, prezicând mai devreme şi mai exact decât alţii în ce se va întoarce pentru Germania şi pentru omenire guvernarea lor sângeroasă. El n-a capitulat, el a sfidat „crunta fatalitate”, n-a lăsat mâinile în jos. Şi ce e deosebit de important: el a opus rezistenţă, împreună cu o mână de adepţi, unei forţe care părea invincibilă. Un grup de adepţi ai lui Niekisch, unul dintre ei fiind naţional-bolşevicul Harro Schulze-Boysen, a devenit nucleul „Capelei Roşii”. El însuşi, aproape orbit, a fost eliberat în 1945 din lagărul de concentrare de către trupele sovietice.

El n-a văzut la modul fizic victoria pentru care şi-a dat viaţa, dar a rămas până la capătul zilelor sale convins că e nevoie să i te opui cruntei fatalităţi ai istoriei umane, chiar dacă aceasta izvorăşte din cele mai adânci resorturi ale ei.

Astăzi se poate spune acelaşi lucru despre liberalism ca ideologie ce a învins în Occident şi care îşi răspândeşte influenţa – prin multiple mijloace vechi şi noi – asupra întregii lumi, cu sprijinul superputerii NR1 – SUA. Şi din nou se pare că această forţă este implacabilă, deloc accidentală, urmează legităţi fatale fundamentale şi a o contesta e inutil. Însă iarăşi, ca şi în cazul lui Ernst Niekisch, apar oameni care sunt gata să rostească aceeaşi formulă, doar că de această dată cu referinţă nu doar la o singură ţară, ci la întreaga umanitate: „Liberalismul este crunta fatalitate a civilizaţiei umane”. Lupta cu el, rezistenţa în faţa lui, respingerea dogmelor lui otrăvite reprezintă imperativul moral al tuturor oamenilor oneşti ai planetei. Trebuie să repetăm cu orice preţ acest adevăr chiar şi atunci când aşa ceva pare inutil, nepotrivit, străin de corectitudinea politică, iar uneori chiar şi periculos.

Liberalismul ca rezumat al civilizaţiei occidentale şi definiţia lui

Pentru a înţelege în mod adecvat esenţa liberalismului, e nevoie să se înţeleagă că nu este accidental, că apariţia lui în istoria ideologiilor politice şi economice se bazează pe procesele fundamentale, care se desfăşoară în întreaga civilizaţie occidentală. Liberalismul nu este pur şi simplu o parte a acestei civilizaţii, ci expresia ei cea mai pură şi rafinată, rezultatul ei. Această observaţie de principiu ne cere o definire mult mai riguroasă a liberalismului.

Liberalismul este o filozofie politică, economică şi o ideologie ce încarnează principalele linii de forţă ale erei Noi, ale epocii Modernităţii:

tratarea individului uman ca măsură a tuturor lucrurilor;

credinţa în caracterul sacru al proprietăţii private;

afirmarea egalităţii şanselor ca lege morală a societăţii;

credinţa în baza „contractuală” a tuturor instituţiilor social-politice, inclusiv a statului;

suprimarea oricăror autorităţi statale, religioase sau de pătură socială, care pretind a deţine „un adevăr comun” obligatoriu pentru toţi;

separarea puterilor şi crearea de sisteme de control social asupra oricăror instanţe ale puterii;

crearea „societăţii civile” fără pături sociale, naţiuni şi religii în locul statelor tradiţionale;

supremaţia relaţiilor de piaţă asupra tuturor celorlalte forme ale politicii (teza „economia este însuşi destinul”);

încrederea în faptul că din punct de vedere istoric, parcursul ţărilor şi al popoarelor occidentale reprezintă eşantionul universal al progresului şi dezvoltării pentru întreaga lume, care urmează a fi luat în mod imperativ ca etalon şi model.

Anume aceste principii stau la baza liberalismului istoric, dezvoltat de către filozofii John Locke, John Stuart Mill, Emmanuel Kant, iar mai târziu de către Jeremy Bentham, Benjamin Constant şi până la şcoala neoliberală din sec. ХXcu Friedrich Hayek şi Charles Popper. Adam Smith, discipolul lui Locke, pornind de la bazele ideilor învăţătorului său aplicate analizei activităţii economice, a pus bazele economiei politice, care a devenit „Biblia” politică şi economică a epocii Modernităţii.

Libertatea în raport cu (faţă de)

Toate principiile filozofiei liberalismului, ca şi termenul însuşi, se bazează pe teza libertăţii – „liberty”. În acelaşi timp, filozofii liberali (în particular, John Stuart Mill) subliniază că libertatea pe care o apără este o noţiune strict negativă. Mai mult, ei fac distincţie între libertatea faţă de (ceva) şi libertatea pentru (ceva), propunând să se utilizeze pentru ele două cuvinte englezeşti – „liberty” şi „freedom”. „Liberty” presupune libertatea faţă de ceva, de aici şi provine termenul „liberalism”. Anume pentru o astfel de libertate se şi bat liberalii, tocmai asupra ei şi insistă. În ceea ce priveşte „libertatea pentru”, adică a sensului şi a scopului libertăţii, aici liberalii păstrează tăcerea, considerând că fiecare individ poate să-şi găsească singur modul de utilizare a libertăţii sau, în genere, să nu-i caute nici o utilizare. Aceasta e o chestiune de alegere personală, care nu se discută şi nu reprezintă o valoare politică sau ideologică.

Şi dimpotrivă, „libertatea faţă de” este descrisă detaliat şi poartă un caracter dogmatic. Liberalii propun libertatea faţă de:

stat şi faţă de controlul lui asupra economiei, politicii, societăţii civile;

bisericii cu dogmele ei;

sistemele păturilor sociale;

orice formă de administrare în comun a economiei;

orice tentativă a vreunei instanţe de stat sau obşteştide redistribuire a rezultatelor muncii materiale sau nemateriale (potrivit formulei filozofului liberal Philippe Nemo, discipolul lui de Hayek: «Justiţia socială este profund amorală»);

apartenenţa etnică;

orice formă de identitate colectivă.

S-ar putea crede că avem de a face cu o anume versiune a anarhismului, dar nu este tocmai aşa. Anarhiştii, în orice caz cei ca Proudhon, consideră drept alternativă statului munca liberă în comunitate, însoţită de totala colectivizare a produselor ei, pledând categoric contra proprietăţii private, în timp ce liberalii, dimpotrivă, văd piaţa şi în sacra proprietate privată ca şi chezăşie a realizării modelului lor social-economic optim. În plus, considerând la modul teoretic precum că statul va trebui, mai devreme sau mai târziu, să dispară, cedând locul pieţei libere globale şi societăţii civile mondiale, din raţiuni pragmatice liberalii susţin statul dacă acesta e burghezo-democratic, contribuie la dezvoltarea pieţei, îi garantează societăţii civile securitatea şi apărarea de vecinii agresivi, prevenind, în acelaşi timp, „un război al tuturor împotriva tuturora” (T. Hobbes).

În rest, liberalii ajung destul de departe, negând practic toate instituţiile social-politice tradiţionale, până la familie şi apartenenţă sexuală. În cazuri extreme, liberalii se pronunţă nu doar pentru libertatea avorturilor, dar şi pentru libertatea apartenenţei sexuale (susţinând drepturile homosexualilor, a transsexualilor etc.). Familia, ca şi oricare formă a legăturilor sociale, sunt considerate de către ei fenomene pur contractuale, care, la fel ca şi alte „întreprinderi”, sunt condiţionate de înţelegeri de ordin juridic.

În general, însă, liberalismul insistă nu doar asupra „libertăţii faţă de” Tradiţie, sacralitate (dacă este vorba despre formele anterioare ale societăţii tradiţionale), dar şi „faţă de” socializare şi redistribuire, asupra cărora insistă cei de stânga – ideologiile politice socialiste şi comuniste (dacă e să vorbim despre forme politice contemporane cu liberalismul sau chiar pretendente să îl înlocuiască).

Liberalismul şi naţiunea

Liberalismul a luat naştere în Europa şi America în epoca revoluţiilor burgheze şi s-a consolidat pe măsură ce au slăbit treptat instituţiile politice, sociale şi religioase occidentale din perioadele imperial-feudale anterioare – monarhia, biserica, păturile sociale. În etapele iniţiale, liberalismul se conjuga cu ideea creării naţiunilor moderne atunci când prin „naţiune” se înţelegeau formaţiunile politice omogene apărute pe baze contractuale, care se opuneau formelor mai vechi imperiale şi feudale. „Naţiunea” era înţeleasă ca totalitate a cetăţenilor unei ţări, în care se încarnează contactul indivizilor care îl populează, uniţi prin teritoriul de reşedinţă comun şi printr-un nivel comun de dezvoltare a economiei. Nu aveau nicio importanţă nici factorul etnic, nici religios, nici cel de apartenenţă la un grup social. Un astfel de stat-naţiune nu are niciun scop istoric comun, nicio misiune anume. El reprezenta un soi de „corporaţie” sau întreprindere, care se creează în baza înţelegerii mutuale a participanţilor ei şi la modul teoretic poate fi dizolvat în aceeaşi bază.

Naţiunile europene împingeau pe margine religia, etniile şi grupurile sociale, considerându-le vestigii ale „veacurilor întunecate”. În asta constă elementul distinctiv al naţionalismului liberal în raport cu alte versiuni ale acestuia – aici nu se recunoaşte nicio valoare a comunităţii etnoreligioase sau istorice, punându-se accentul doar pe profitul şi avantajele contractului colectiv al indivizilor, care au instituit statul din raţiuni pragmatice concrete.

Provocarea marxismului

Dacă la demontarea regimurilor feudal-monarhice şi clericale totul mergea destul de bine, Evul Mediu european în declin neputând să contrapună liberalilor vreo alternativă ideologică, atunci în străfundurile filozofiei Modernităţii a apărut o mişcare ce disputa în faţa liberalilor întâietatea în procesele modernizării şi ieşea cu o critică conceptuală viguroasă a liberalismului nu de pe poziţiile trecutului (din dreapta), ci de pe poziţiile viitorului (din stânga). Acestea au fost ideile socialiste şi comuniste care au căpătat expresia cea mai sistemică în marxism.

Marx a examinat cu atenţie economia politică a lui Adam Smith şi a şcolii liberale în ansamblu, dar a tras din aceste idei o concluzie extrem de originală. El a recunoscut justeţea lor parţială – faţă de modelele feudale ale societăţii tradiţionale -, dar a propus să se meargă mai departe şi, în numele viitorului umanităţii, să fie respinse o serie de postulate deosebit de importante pentru liberalism.

În liberalism, marxismul:

nega identificarea subiectului cu individul (considerând că subiectul are o natură de clasă, colectivă);

considera inechitabil sistemul de însuşire a valorii adăugate în procesul economiei de piaţă;

considera „libertatea” societăţii burgheze o formă voalată a dominaţiei de clasă, care ascunde sub straiele noi mecanismele exploatării, alienării şi opresiunii;

chema la revoluţia proletară şi la anularea pieţei şi a proprietăţii private;

îşi propunea drept scop socializarea bunurilor („exproprierea exproprierii” );

afirma în calitate de sens al libertăţii sociale a viitorului comunist munca creativă (ca realizare a libertăţii umane „pentru”);

critica „naţionalismul burghez” ca pe o formă a opresiunii colective asupra păturilor celor mai sărace ale ţărilor respective şi ca pe un instrument al agresiunii interetnice de dragul intereselor egoiste ale burghezie naţionale.

Astfel, marxismul a devenit pentru două sute de ani principalul rival şi duşman al liberalismului, atacându-l în mod sistemic, consecvent din punct de vedere ideologic, uneori obţinând succese considerabile (în special în sec. XX, odată cu apariţia sistemului socialist mondial). La un moment dat părea că anume forţele de stânga (marxiştii şi socialiştii) vor câştiga pariul pentru moştenirea Modernităţii şi pentru „ortodoxia” Noii ere, mulţi liberali începând să creadă că socialismul reprezintă viitorul inevitabil, care va corecta în mod substanţial sistemul politic liberal, iar în perspectivă, posibil, o va anula definitiv. De aici îşi iau începutul tendinţele „socialismului liberal”, care, recunoscând anumite teze „morale” ale marxismului, râvnea să-i tempereze potenţialul revoluţionar şi să concilieze cele două ideologii de bază ale Noii ere pe seama renunţării la cele mai dure şi brutale afirmaţii. Revizioniştii dinspre marxism, în particular social-democraţii de stânga, se mişcau în aceeaşi direcţie dinspre tabăra adversă.

Chestiunea cu privire la atitudinea faţă de socialişti şi faţă de stânga a atins acuitatea maximă printre liberali în anii 1920-1930, atunci când comuniştii şi-au arătat seriozitatea intenţiilor lor istorice şi posibilitatea de a acapara şi a menţine puterea. În această perioadă apare şcoala neoliberală (Ludwig von Mises, Hayek, iar ceva mai târziu Popper şi Aron), care a formulat o teză ideologică extrem de importantă: liberalismul nu reprezintă un stadiu de trecere de la feudalism la marxism şi socialism, ci e o ideologie totalmente împlinită, care deţine monopolul exclusiv asupra moştenirii Luminilor şi a Noii ere; marxismul în sine nu reprezintă în niciun caz dezvoltarea gândirii occidentale, ci o revenire regresivă acoperită de „lozinci moderniste” la epoca feudală a revoltelor escatologice şi a cultelor hiliastice. Neoliberalii demonstrau această teză atât prin critica sistemică a conservatorului german Hegel, cât şi prin trimiterile la experienţa sovietică totalitară şi apelau la revenirea la rădăcini, la Locke şi Smith, rămânând ferm pe propriile poziţii şi criticând social-liberalii pentru cedările şi compromisurile lor.

Neoliberalismul ca teorie a fost formulat cu mai multă claritate în Europa (Austria, Germania, Anglia), dar şi-a căpătat încarnarea de proporţii în SUA, unde liberalismul domina în politică, ideologie şi practica economică. Şi cu toate că în epoca lui Roosevelt tendinţele social-liberale erau puternice (epoca New Deal, influenţa lui Kenyes etc.), prioritatea indiscutabilă o deţinea şcoala liberală. În dimensiunea sa teoretică, această orientare a căpătat cea mai mare dezvoltare la Şcoala de la Chicago (Milton Friedman, Frank Knight, Henry Simons, J. Stigler etc.).

După cel de-al Doilea Război Mondial a început etapa hotărâtoare a luptei pentru moştenirea Luminilor: liberalii sprijiniţi de SUA au intrat în lupta decisivă cu marxismul, întruchipat de URSS şi aliaţii săi. Europa a ocupat o poziţie intermediară în lupta ideologiilor; aici predominau dispoziţiile social-liberale şi social-democrate.

(Va urma.)

Din cartea lui Aleksandr Dughin „A Patra Teorie politică”, în traducerea lui Iurie Roşca