O șansă de ciocolată
Chișinăul e plin de fete îmbrăcate ca la prima și ultima întâlnire: să arate totul în puține cuvinte, cine știe pe-ale cui gusturi, că de ale lui nu se apropie. Ele de dânsul da, ca zburătoarele mici de un borcan cu miere, destupat. De la bordul acestui automobil numai în Amsterdam ar fi avut mai mult succes, drept că și la preț mai mare. Până una alta Chișinăul e tot un fel de Amsterdam - primăvara, Veneție - când plăuă, Norilsk necurățat, când ninge. Dar în orașul acesta, ca nicăieri în lume, mai poți întâlni femei cu sufletul neatins de viermele consumist, care n-au învățat a trăi cu ziua de azi, speră, sunt rănite, iartă, se vindecă, iubesc, visează, așteaptă.Mitru oprește la Bucuria, scoate lista lui maică-sa și o bancnotă galbenă. Înaintea lui, o duduie cu capul plin de cârlionți roșcați cere trei zefiri, oleacă de ciocolată neagră și napoletane cu halva. Îi întinde vânzătoarei un pumn de lei șifonați, zâmbetul cald (nu lui) vânzătoarei (pe el nici nu-l observă ori o face intenționat), îi descoperă șiragul de dinți albi ca laptele, aranjează cumpărăturile cu grijă în torba cu buburuze, se întoarce și pleacă.
Ce mai aștepți de la o femeie, dacă îți lasă o primă impresie bună? De la o femeie frumoasă. Înainte de a deschide gura. Înainte de a-i căuta profilul în Facebook să vezi ce scrie și ce distribuie, ce filozofie împărtășește și cine i-s prietenii, ca să-ți dai seama cu ce scară de valori ai de a face. Aștepți să te convingi că impresia o să dureze până la adoua și mai apoi.
Mitru își caută prin buzunare telecomanda de la BMW-ul murdar, prost parcat. Demult trebuia să fi ajuns în alt capăt al orașului. Pune pungile în portbagaj, și jacheta pe bancheta din spate, caută spre stația de vizavi. Cârlionții roșcați dispar după troleibuzul oprit în stație. Înseamnă că așa a fost să fie. De obicei nu se lasă manipulat de destin, nici de sfinți cu toți mucenicii. Mătincă nu-i cazul. Îl încearcă o cumpănă de ezitări, străină lui. Gata să deschidă ușa, aude vuet de transport pornit, răsucește mecanic capul. Cârlionții n-au plecat. Mitru se întoarce tot, după propria privire, agățată de fetișcana cu eșarfă bej. Traversează cele două benzi aglomerate, urcă după dânsa în troleibuzul nu știe nici el ce număr. Se așează în spatele ei. Trăiește un moment de absolută desprindere de rațiune. Ca la finiș, deși ar trebui să se concentreze de un start. La prima zvâcnire a troleibuzului realizează în ce situație ridicolă s-a pomenit, nu c-a urcat într-un transport public fără bani, ci pentru că idee n-are cum să-și motiveze pornirea, ce să-i zică, dacă prinde la curaj s-o abordeze.
Taxatoarea trece preocupată, obosită, poate nu-l observă și Mitru răsuflă ușurat, ca în primul an de facultate, dar la întoarcere își dă seama de scăpare. Îl fixează dojenitor, să scoată banii, cât îi bună.
-Scuzati, am uitat portmoneul ... în altă haină, zâmbește vinovat, femeii nu-i arde a glume, În sfarșit unul potrivit de revărsat toată indignarea despre iepuri neobrăzați, salariul său mic, orarul necruțător, orașul aglomerat, situația economică din țară și mama ei de integrare europeană cu ditamai hojmalăi nerușinați.
-Pregătiți-vă să coborâți, domule! Altă dată să nu vă uitați si capul în altă haină.
Ei! fraza asta cu uitatul capului, nu-i pare deloc spirituală, în condițiile create se simte mai degrabă acel călăreț, care deloc nu-l are. Cârlionții roșcați rămân neclintiți. Măcar bine. Dar, de fapt, nu-i bine deloc. El nu cunoaste pe nimeni în troleibuzul acesta mergând spre cine știe ce destinație. Și ca să facă măcar oleacă față propriei demnități, se încarcă de tupeu și îi atinge umărul drept:
-Scuzați, puteți să-mi împrumutați doi lei, înainte de a face cunoștință?
Dina reacționează pregătită parcă de această cotitură.
-Iată, îi întinde un pumn de monede calde. Mitru le înmânează ca pe o estafetă de ispășire taxatoarei nedumerite.
-Și numărul dumneavoastră de telefon, vă rog, să vă întorc datoria.
-O să mi-o întoarceți în ciocolată, evident.
-Atunci trebuie să achitați si drumul înapoi, pentru ambii, evident. Deși prefer să facem o plimbare pe jos.
Dina coboară. Și Mitru, îi pare neașteptat de ușoară cucerirea. Îi pare numai, căci o coafura dezordonată, nu înseamnă și gânduri în paragină.
-Nu vă deranjati, am glumit de ciocolată, e stația mea.
Iarăși se întoarce să plece. Mitru pornește după dânsa, cu jumătate de pas întârziere. Pentru că nu-i vine nici un motiv convingător, s-o oprească, nici să se oprească însuși din acest joc ridicol. S-a luat după prima coafură colorată, șirag de dinți ca neaua, basma bej, picioare în dres fin. Slăbiciune de băiat nepupat. El doar are oleacă de ani trăiți și un curriculum amoros de răsfoit cu răbdare. O apucă de brațul liber:
-Stai, dacă ți-ai dat seama, poate merit totuși o șansă. Poate o merităm amândoi.
Sursa
2013-10-27 08:32:00