E mai greusă asculți un prieten, decât să-i vorbești,să-l înțelegi, decât să-l asculți.să-l păstrezi decât să ți-l faci.
N-ar trebui, dar e cu putință să trăiești fără dragoste. În pană de afecțiune. Un timp. Mult timp. Să crezi că iubești, apoi să nu treacă proba timpului. Pentru că valul (sau timpul) ți-a dărâmat castelele de nisip. Ori să iubești, fără să-ți dai seama, nerealizând c-a fost adevărat și cât de adevărat a fost.
Mai greu e să trăiești fără nici un prieten. Poate ar trebui, dar oare-i cu putință? Orice conexiune umană, de la una soldată prin acte sau sânge, până la cea întâlnită în drum, consumată pe o bancă în parc, la coada unu-i ghișeu, contează pe dorința mutuă de a fi disponibil și receptiv. Fără a aștepta. Dezinteresat se întâmplă în copilărie, probabil și în adoliscență, la unii doar; până mintea înepe a alege relațiile consumist.
Omul se cunoaște după prieteni, mai lesne decât după ce dă dintr-însul și ce bagă în sine, decât după cum pare și cum pretinde a fi. Cu înțelepciunea populară nu te pui. Și cine știe dacă averea adunată, cursurile frecventate, îl definesc mai bine decât îndemânarea de a menține o relație.
Cunoștințele mele recente sunt doar ocazionale și cam scurte. Două-trei fraze despre timp, sanatate și copii, între Salut și La revedere. Nici nu mă opintesc în fond să înod firele. De trăinicie se preocupă timpul.
Eu n-am nevoie să fii alături când o să-mi fie greu, pentru că nu te-am angajat pe post de serviciu social, psiholog, psihiatru, medic ori ofițer la Situații Excepționale. Când o să-mi fie greu am să-mi strâng singură puteri, să-mi revin. Vreau să te găsesc atunci când am să te caut, când am să intru în starea ceea de vorbit o noapte întreagă. De ușoară ameșeală de la o bere brună, să nu-mi pese cum arăt. De râs, de plâns, de amintiri, de tăcut și gândit în voce. Mai ales pentru siguranta că toate cele spuse și nespuse vor rămâne sigilate, ca după ușa celei ma sigure bănci.