Iar despre naționala României de fotbal nu am scris din 2008, de la meciul de tristă amintire cu Olanda, în care trebuia să batem o echipă relaxată a batavilor pentru a juca sfertul de pe Ernst Happel împotriva Spaniei.Atunci mi-l amintesc pe Paul Codrea și ratarea sa imensă, cu poarta goală, de a face 1:0 și de a schimba, poate, soarta unei naționale zisă și a ”rataților”.
Din păcate, naționala asta și-a ratat soarta și în dubla cu Slovenia în care eram mega-favoriți. Apoi un mix între lipsa noastră de experiență și noroc și niște indivizi pe care la vremea aia mi-i doream morți (Lubos Michel și Urs Meier) ne-a făcut să ratăm un alt turneu final. Spre exemplu Michel a dat penalty pentru Norvegia la un henz făcut în careul nostru de norvegianul Carew, iar Meier a dat un penalty inexistet danezilor, apoi a prelungit meciul până ăștia au reușit sa ne egaleze, pe Parken din Copenhaga.
După aia a urmat momentul ”Armenia”, când am făcut 1:1 la Yerevan, în condițiile în care dacă noi câștigam mergeam la Campionatul Mondial din 2006.
A urmat excepția 2008 și mai apoi o lungă perioadă de frustrări, cu două campanii de calificare în care ne-am făcut de râs de-a dreptul. Înfrângeri cu 0:3 în fața Lituaniei pe teren propriu, 0:5 la Belgrad, cu Serbia sau egaluri chinuite cu Albania sau Belarus m-au făcut să sufăr enorm.
Campania actuală a arătat o națională a României cu suișuri și coborâșuri, cu un rezultat neașteptat pe Saracoglu, cu o prestație absolut lamentabilă la Budapesta și cu o dublă împotriva Olandei în care am văzut cât de departe suntem de fotbalul mare. Cu toate acestea, astăzi încă suntem în cărți pentru calificarea la Mondial și depindem, în aparență, numai de noi. Dacă batem cu cel puțin 5:0 Estonia, atunci suntem la baraj. Dar, să ne amintim când ultima dată România a bătut la 5 goluri diferență într-un meci oficial? Parcă într-un România - Albania 6:1 de pe defunctul Lia Manoliu, în 2008, când rezultatul nu mai conta nici pentru noi și nici pentru albanezi. Dacă batem Estonia și Olanda își respectă blazonul în Turcia, adică nu va pierde, atunci din nou - suntem la baraj.
Acesta este imnul naționalei noastre din 1998. Am fost cel mai fericit copil din lume la golul lui Adrian Ilie, din prelungirile primei reprize cu Columbia. Apoi am blestemat din toată ființa mea pe ”cei care au stins lumina” la victoria împotriva Angliei, când Moldovan și Dan Petrescu au marcat pentru o victorie ce ne califica în optimi. Am ascultat însă meciul la radio cu baterii.Apoi a urmat meciul cu Tunisia, când Stelică l-a aburcat în spate pe un magrebian să-l scoată înafara terenului, pentru că ăsta trăgea de timp, iar noi luptam pentru primul loc în grupă. Într-o grupă de Campionat Mondial, pe Stade de France din Paris. Ce vremuri!
Ce-a fost în optimile cu Croația m-a făcut să plâng de tristețe pentru prima dată la un meci de fotbal. Dar acum mi-e dor de un meci cu o asemenea miză, care m-ar face să plâng și de tristețe. Un asemenea meci s-ar juca undeva pe la Sao Paolo, Belo Horizonte sau Salvador, pe la 4 dimineața, ora Chișinăului, cu Marica, Bourceanu, Lazăr, Chiricheș și Tătărușanu pe post de eroi principali. Pentru asta diseară trebuie să batem Estonia, iar Olanda să-și respecte blazonul în Turcia. Oricât de mult nu mi-ași dori să batem la minimum 5 goluri Estonia, acest lucru este aproape imposibil, așa că trebuie să fim și fanii Olandei.
Hai România! Hai Olanda! Vreau să fiu fericit diseară!
PS: Știu că Van Persie, Robben, Marica sau Alex Maxim nu vor citi aceste rânduri, dar în nebunia mea, cred că dacă voi fi cu tot sufletul meu alături de ei diseară, vor fi mai puternici. Români care iubiți fotbalul, mergeți pe Național Arena, susțineți România și Olanda! Merităm și noi o bucurie!