Mario mi-a spus să pun un cântec made in Moldova pe youtube şi prima variantă care mi-a venit a fost O-zone. Am deschis Dragostea din tei şi m-au rugat să le cânt versurile ca să audă cum sună româna. Vocea mea nu-i tocmai potrivită pentru asta, dar am acceptat. Când însă a început Ma-ia-hi-ul, n-am îndrăznit. Au făcut-o ei. Ştiau versurile mai bine decât mine. Un fel de om al nimănui
Din clipa în care am ajuns în Polonia m-am pomenit într-o situaţie de identitate indefinită. Where are you from? Şi-mi vine să râd când trebuie să le răspund. Sunt din Republica Moldova, dar învăţ în Italia, aşa că în Polonia mă prezint ca student italian. Deci ai viză? Şi bizareria continuă, pentru că eu nu am viză. Eu sunt şi cetăţean român, adică european. Dar pentru că nu am reşedinţă în România, nu am cardul de sănătate, iar fără card de sănătate, nu-mi pot face viza de reşedinţă temporară în Polonia.
Şi-am învăţat să pronunţ przepraszam
Am făcut prima lecţie de poloneză. Profesoară tânără şi frumoasă. Învăţasem o zi mai înainte cele câteva cuvinte importante şi numerele până la douăzeci, aşa că nu m-a surprins cu foarte multe lucruri noi. Dar a fost interesant. Cei care ştiu o limbă slavă, prind mai uşor poloneza. Am citit pagini întregi de cuvinte care ar fi trebuit să-mi pară noi, dar le-am înţeles pentru că semănau cu rusa. Şi-apare aici, cum zicea profesoara mea de fizică, o problemuţă, un lucru care uneori mă deranjează să-i zic administratoarei bună seara în poloneză - am impresia uneori că poloneza ia în râs limba rusă. De-asta când e să zic dobr văciur, prefer good evening în engleză.
Ca în Dead poets society
Eu nu prea am avut până acum profesori bărbaţi, iar anul acesta o să am destul de mulţi. Profesorul de English Writing are un nume care parcă vorbeşte despre felul său de a fi. Şi ca să nu întind mult cu descrierea, pot să zic că-i un fel de nebun, dar o nebunie frumoasă. Zic că îmi place, dar stau uneori la dubii. Ori impulsivitatea lui e ok şi eu nu sunt încă obişnuită să am un profesor care pare mereu că joacă teatru, ori domnu' se suprapreciază. Ne-a spus de la început să uităm tot ce am făcut la şcoală, dar nu ne-a spus-o simplu. Ne-a privit pe fiecare în ochi şi ne-a bătut uşurel cu degetele în masă. Ca să ţinem minte. În primele cinci minute mi-a reuşit să-l urmăresc atent, pe urmă am încercat să evit să-l privesc pentru că îmi era frică de ce-o să-i mai vină în cap să-mi zică.
La lecţia lui am avut norocul de a fi cu Aleksandra, deci eram două care nu ştiu poloneză. La celelalte eram singura care nie mówi po polsku, aşa că profesorii erau nevoiţi să vorbească doar în engleză.
Cea de-a doua prezenţă ciudată e profesorul de English Speaking. Cum arată? Păr de două ori mai lung decât al meu, unghii mari (dar îngrijite) şi un fel de a se purta prea graţios pentru un bărbat. După cum arată, cred că nu ar avea mult după 25 de ani. Vrea să-i zicem Steven.
Dar n-a fost nimic atât de izbitor ca ceea ce mi s-a întâmplat vineri. Mă simt uneori de parcă aş fi un străin venit dintr-o altă lume absolut diferită. La ora patru aveam un test la engleză şi unul la rusă. Urmau să dureze două ore, dar concomitent. Şi pentru că organizarea mi-a dat planurile peste cap, am fost mai întâi la rusă. După 40 de minute am coborât să văd unde-i sala de examen pentru engleză. Mi-au zis că n-am voie să fac două teste, dar pentru că am insistat mi-au spus până la urmă să merg în 308. Când am deschis uşa sălii, m-am gândit că nu-n zadar m-au trimis anume acolo - să-mi treacă pofta de engleză. Profesoara (scriu la feminin pentru toleranţă) era un bărbat cu păr negru creţ prins la spate, barbă deasă negru închis, ochi machiaţi cu un creion negru destul de accentuat, buze date cu ruj, pulover în cinci culori aprinse, fustă scurtă, picioare epilate şi pantofi pe toc destul de înalt. M-am aşezat în prima bancă, unicul loc liber din sală, şi încercam să mă concentrez asupra testului, dar gândindu-mă la individul pe care îl aveam în faţă, capul meu nu-şi mai amintea regulile de gramatică.
adică Alice în ţara minunilor