…Anul  1986. Primul consiliu pedagogic la care asistam. Se discuta despre reforma în învăţămînt. La tribună fusese invitată Lidia Leva, profesoară de matematică. Tînără, dar parcă  ninsese în păr la ea, vorba poetului. Cu paşi energici, s-a ridicat pe scenă. Cuvintele ce le rostea despicau liniştea ce se lăsase, vrăjindu-ne  cu discursul chibzuit, bazat pe argumente, experienţe, calcule logice. Aşa am avut s-o cunosc pe doamna profesoară Lidia Leva. Dragoste de oameni, de matematică şi de pămînt Dincolo de imaginea serioasă, am descoperit cu surprindere femeia cultă, rafi­na- ­tă, sensibilă. Are doamna implantate în suflet trei mari afecţiuni: dragostea de oameni, de matematică şi de pămînt, care-şi trag rădăci­ni­le de la baştină, din satul Hîr­ceşti, din familia lui Ion şi a Ma­riei  Mititelu. Pămîntul pe care-l are la Elizavetovca îi dă un sentiment de siguranţă. Acolo, în linişte, printre pomii de Ri­chard şi Jonatan, printre tu­fele de Muscat şi Moldova,  îşi ordonează gîndurile, eta­pe­le lecţiilor, rezolvă teste, căci de matematică nu a obo­sit niciodată. Primele cireşe sau căp­şu­ne coapte noi, colegii, le mîn­căm fiind serviţi de dumneaei, culese dimineaţa pe răcoare. Trebuie să spun că de ani buni, cu regularitate, îşi face gimnastica de dimi­neaţă mergînd cu bicicleta pe traseul Ungheni – Elizavetovca. Acolo, timp de 2-3 ore pînă la începerea orelor la şcoală, poate să-şi pră­şeas­că zarzavatul, să-şi hră­nească porumbacele. În discuţiile cu doamna Le­­va, avea să-mi mărturi­sească: ,,Există un sentiment de pierdere atunci cînd, între tine şi copiii tăi, începe să-şi facă apariţia înstrăinarea. Este uşor să-ţi ma­nifeşti dragostea de pă­rin­te cînd aceştia sînt mici, dar trebuie să faci un efort ca să recunoşti, la un moment dat, că ei te-au depăşit în mul­te. Adolescenţii de azi sînt bine dezvoltaţi fizic, par mult mai maturi şi sînt mai emancipaţi decît eram noi la vîrsta lor. Ei vor să fie independenţi, dar această independenţă noi, părinţii, trebuie să o negociem cu grijă. Cheia negocierii este comunicarea. Să le permitem să-şi invite prietenii acasă. Cel puţin o dată pe zi să ne aşe­zăm cu toată familia la ma­să. Ar fi bine să existe numai un singur televizor în casă - fie in salon, fie în bucătărie. În caz contrar, încurajăm via­ţa separată”. Albise în doar două săptămîni, după ce medicii constataseră la copil o boală gravă Enigma din 1986 a doamnei tinere cu părul nins aveam să o înţeleg abia cînd fetiţa dumneaei, Olguţa, veni la şcoală în clasa întîia. Albise în doar două săptămîni, după ce o născuse şi medicii constataseră la copil o boală gravă, care pe atunci nu se trata. La început, i se păruse că pămîntul îi fuge de sub picioare. Nu ştie cum a rezistat. Dar, venind acasă, feciorul Vaniuşa, în vîrstă de 9 ani, a făcut-o să-şi revină. A trezit-o la viaţă promisiu­nealui: ,,Mamă, nu plînge. Cînd voi fi mare, am să mă fac doctor şi o voi le­cui  pe Olguţa”. S-a ţinut de cuvînt, a devenit medic. Drumul la facultatea de medicină i-a  fost deschis după ce s-a cla­sat pe locurile I şi II la olim­pi­adele republicane de chi­mie şi biologie, graţie şi mun­cii depuse de profesoarele Iulia Pancu şi Maria Spînu. Atunci, cu peste 20 de ani în urmă, la cuvintele feciorului i-a venit un gînd: ,, Medici­na nu stă pe loc. Cu timpul, la sigur se va găsi un re­me­diu pentru fiica mea”. Din acea clipă şi-a spus să fie puternică. Orice s-ar întîmpla, e de datoria ei să-şi pu­nă fiica pe picioare, să-şi sus­ţină ambii copii, să-i promoveze. Au urmat nopţi de nesomn, alergătură între şcoa­lă, dădacă şi copilul bolnav. Să îngrijeşti de copilul atins de o boală severă e una dintre cele mai grele în­cercări la care poate fi supusă o mamă. Ştia, era si­- gură că o boală are mai multe şanse de vindecare atunci cînd eşti optimistă. Doamna Leva, femeia puternică ce emană încredere, nu a considerat ceea ce i se întîmplase o tragedie, ci, pur şi simplu, o încercare. O încercare peste care a trebuit să treacă. Nu s-a plîns de gre­u­tăţi, îşi făcuse alegerea: mun­ca, lupta şi speranţa. Secretul tratamentului e simplu: să nu te superi, să nu te stresezi şi să iubeşti În primele zile, o aducea pe Olguţa la şcoală de mînu­ţă. Fetiţa vedea doar la o distanţă mai mică de doi metri şi totul ca prin ceaţă. Totdea­una a avut în buzunar o lupă ce mărea de sute de ori, o lu­pă ce o poartă pînă acum. Fiind un copil bine educat, dotat şi foarte comunicabil, fata şi-a făcut  repede prie­teni cu care venea şi se du­cea de la şcoală, cu care îşi pregătea temele. Am avut fericita ocazie să-i predau Olgăi Leva logi­ca. Am învăţat de la ea, împreună cu colegii ei, legi nescrise ale vieţii. Cu trei ani în urmă, a absolvit liceul. Mama profesoară nu a cerut niciodată indulgenţe şi note gratis pentru fiică. Olguţa şi-a cîştigat fiecare notă prin muncă, perseverenţă. Nu a suportat şi nu suportă să fie compătimită. A trecut şi trece fiecare semn scris  prin lupă, devenind un adevărat model pentru cei care o cunosc. În anii de liceu a avut succese remarcabile atît la ştiinţele reale, cît şi la cele umaniste. Eram curioasă ce facultate va alege. A hotărît să stu­di­eze psihologia. La cei 23 de ani ai săi are o experienţă extraordinară legată de victoria gîndirii pozitive asupra bolii. Astăzi, Olguţa, o tînără fru­­moasă, graţioasă, cu o ener­gie debordantă şi un farmec rafinat,  le reuşeşte pe toate: în prima parte a zilei munceşte la Centrul de reabilitare a persoanelor ne­vă­zătoare a Societăţii orbilor din R. Moldova, iar dupa prînz studiază la secţia de zi a fa-cultăţii de psihologie a USM. Olga este convinsă că boa­la e un maestru care te avertizează atunci cînd ceva nu e în regulă, iar secretul tratamentului e simplu: să nu te superi, să nu te stresezi şi să iubeşti. Poate să-l aplice oricine doreşte să-şi menţină sănătatea. E convinsă că nu­mai după ce suferi fizic, poţi să înţelegi că gîndurile negre îţi fac rău. Sloganul ei ţine de credinţă, încredere şi spe­-ranţă. Consideră  că cel mai important este să fii împăcat cu tine şi cu ceilalţi. Şi să nu uiţi că nimic nu este întîmplător pe lumea asta. Fie­ca­re îşi are soarta lui. Fiecare dă peste omul, peste lumea, peste situaţia de care are nevoie ca să evolueze. Chiar şi lucrurile rele care ni se întîmplă pot deveni bune în măsura în care ne fac să fim mai buni, mai puternici. Se consideră o fiinţă norocoasă, pentru că Dumnezeu i-a dat minte, i-a dat forţe si o familie care îi este alături. Victoria Lazariuc, profesoară, Liceul „Gheorghe Asachi” Ungheni