Nu caut să mă lansez aici în comentarii caustice la adresa campaniei #rămânacasă, lansate recent de Unimedia, dar recunosc că-s un pic dezorientat de mesajul pe care-l transmite. În primul rând pentru faptul că Republica Moldova e „acasă” chiar dacă decizia ar fi să plec. Chestia ăsta nu se schimbă cu una cu două. Sunt lucruri pe care le apreciez și lucruri pe care le detest în țara mea. Oricum. E acasă.

Dar mă minunez de faptul că decizia de a rămâne este cumva asociată cu un act de patriotism de parcă ai face un ditamai sacrificiu sau ai da dovadă de un curaj nemaiauzit rămânând acasă. La drept vorbind, lucrurile stau exact pe dos. E natural să trăiești acasă. E un sacrificiu să trăiești departe de țara ta. Ai nevoie de curaj nebun ca să reiei lucrurile de la zero aiurea. Aici nu mă refer la cazul meu particular, căci eu se întâmplă să plec, să revin, dar, în fond, nu mă consider emigrat și bineînțeles că Moldova e acasă. Dar mă gândesc la concetățenii mei care au emigrat de nevoie – prin spănii, itălii, rusii, etc. – pe ei nu-i zgârie acest mesaj?

Nu știu. Ei nu-s aici ca să fie întrebați, dar îmi stau vii în memorie cozile interminabile de pe la ambasade, emoțiile vizavi de obținerea permiselor de ședere în străinătate, speranța rostită și nerostită a moldovenilor de a câștiga o bucată de pâine pentru sine și pentru cei de acasă. Și nu mi se pare corect. („De mi-ar da Dumnezeu putere să ajung la Santander să-mi văd familia și după asta pot și să mor!” – vorba unui amărăștean de-al nostru în gara Ungheni.)

Nu mi se pare corect nici din punct de vedere economic. Georgienii, de pildă, cărora li s-au închis drumurile în Federația Rusă (se zvonește că pentru a obține o viză amărâtă trebuie să ungi ambasada cu vreo $3.000, asta evident că fără bon de plată), stau acasă. Nu pot pleca nici în țărie europene căci, colac peste pupăză, nu s-au pricopsit cu pașapoarte românești! Din populația aptă de muncă 15% stau în șomaj. Pe ajutor social. Adică, rămâneți acasă, măi moldovenilor, că o să vă plătim ajutor de șomaj.

Sau mesajul se adresează minților luminate care ar fi putut să facă o mare favoare patriei rămânând acasă, dar vezi tu, dom’le, din motive josnice și egoiste au decis să-și ia tălpășița? Îi blamăm pe ei pentru că nu s-au împăcat cu ideea de a face rost de o diplomă de studii superioare și cunoștințe inferioare? Îi crucim că n-au vrut să călătorească pe drumurile avariate și au renunțat în mod absurd la șansele reale de a face o avere din bacșișuri? Niște neinsprăviți, dom’le, ce bine că au plecat!

Pe drumuri, moldovenii (inclusiv și cei cu mințile luminate) se confruntă cu o uriașă problemă de imagine care derivă din simplul și banalul adevăr că sunt moldoveni. Consultant moldovean??? Lasă-mă să te lăs. Cum bre, expert dintr-o țară cu cel mai minuscul PIB pe capul lor european? Și ce produceți voi acolo? Ah, vinuri… Din alea interzise, am auzit… Așa gen de reacții întâlnești pretutindeni. Moldovenii care lucrează în străinătate se confruntă cu stereotipuri care nu le sunt deloc favorabile. Acest handicapl nefast e depășit prin muncă asiduă, ingeniozitate, sârguință. Și astfel stereotipul se schimbă pe unul mai pe potrivă: suntem un popor harnic. Prin urmare, nu mi se pare corect să-i jinduim căci fac un serviciu celor de acasă. Dar, de, dacă nu – nu.

De unde concluzia. Mesajul #rămânacasă este adresat celor care și așa rămân acasă. Cu sens de autoconsolare. Nu plecăm pentru că nici nu vrem să plecăm. Iaca. Decizia noastră. Suntem patrioți, vezi bine.

Greșit. A rămâne acasă nu este semn de patriotism. A pleca nu este un act de trădare.