Mai nou, am înțeles că bărbații devin înainte de cinci anișori. Dacă stărui pe ideea că a fi bărbat sincronizează cu a fi responsabil. Nu că femeile n-ar fi, dar le stă mai bine ușor inconștiente.
Mă necăjeam să-mi amintesc momentul în care mi-am dat seama că băiatul meu gândește. Pe noi de bărbați, exceptând fiziologia, numai asta ne deosebește. Nimic, nici un moment de relevanță. Cam devreme de uitat, livresc vorbind, de arhivat amintirile în lădițe impenetrabile, dintre acelea cu tot cu diagnostic, accesibile doar la preț de medicație prescrisă. Mai ales înainte de patruzeci (de ani nu grade).
Întotdeauna a fost la fel. S-a născut gândind. A adăugat repde centimetri și kilograme (prea repede, o poate confirma orice mamă), a deprins să fie independent în treburi serioase, periculoase și mai ales șotii. Eu eram permanent, dar adeziv, în preajmă. Și, sincer, l-am îndrumat în toate, afară de ce și cum trebuie să gândească.
***
Azi.
Facem temele pentru acasă. El concentrat, eu preocupată. Desenăm, numărăm, calculăm, scriem, semnăm și punem data. Eu zic opt, el pune nouă. Încerc să-l corectez, el mă ia cu binișorul (și aceasta tot e o calitate de bărbat autentic, pe femei le bântuie nervul, înainte de motiv):
- Mamă, noi azi am rupt foaia din calendar. S-a terminat nouă.
Cum am reparat situația? Evident, ca o muiere inconștientă. Moartă în păpușoi:
- Trebuie să ne cumpărăm și noi un calendar ca la școală, că al nostru întârzie.
Bine că ignoranța mea se dizolvă în umorul lui. Sper.