Unu arată 07:04, altul 07:07, celălalt 07:03, în antreu stă, iar pe cel din bucătărie, l-au programat copiii: 13:42.Știu exact care și cu cât se grăbește, unde trebuie să mă pornesc la timp și când pot folosi minutele din rezervă.
La medic de exemplu, nu e necesar să fiu punctuală, nici dacă-s prima pe listă. Cronic începe audiența mai târziu. Dacă am programare după 11:00, pot să-mi iau o carte. Azi nu mi-am luat, ajung la opt și sper să nu-mi ies din pepeni că suntem chemați ca niște calorifere naturale, să încălzim sala de așteptare.
În față se așează un moșnegel de vreo 80 de ani. De la a doua încercare. Nu-l ascultă picioarele, nici brațul teafăr. Fixează ușa semi-deschisă apoi degetul său bandajat, se uită la mine de parcă l-aș fi intrebat ceva. După 80 de ani probabil se citește mai mult în priviri, ori gândurile se aud mai clar ca glasul.
-O să-mi scoată ațele de la degetul mare. Am programare pentru ora 09:00.
”Cum pentru ora 09:00? Abia-i 08:10”. Îmi feresc privirea să nu-i dau de bănuit. Bătrânul se uită, des, insistent la ceasul cu cifre mășcate. Medicul iese, invită conform listei, se uită la bătrân, la ceasul lui și pronunță numele meu:
-Intrați, doamnă, luați loc. Reacționez aproape odată cu ordinele lui. Intrați și dumneavoastră, domnule, treceți după paravan. Scuzați, Liliana, n-o să dureze.
În timp ce aud zornăit de instrumente metalice pe masa de sticlă, medicul se adresează:
- Mai aveți astăzi vreo programare la alt medic? Păreați preocupat.
-Ah, nu. Am o întâlnire la geriatrie. Instrumentele se opresc de zornăit, se lasă o tăcere scurtă. Cu soția mea, servim dejunul împreună.
- Cum se simte?
- Are sindromul Alzeimer.
- Se supără dacă întârziați?
- Demult nu-și mai amintește cine sunt, de cinci ani nu mă recunoaste.
Medicul de familie o face pe psihologul, repetă ultimele lui gănduri pe un ton mai grav:
- Cu toate acestea dumneavoastră continuați s-o vizitați în fiecare dimineață și să serviți cafeaua împreună.
Bătrânul trage mult aer în piept. Adânc. De parcă înghite tot aerul din încăpere. De parcă nici mie, nici medicului nu ne-ar mai rămâne oxigen de respirat.
-Ea nu-și mai amintește cine sunt, dar eu încă îmi amintesc cine este dansa și încă o iubesc.
Mă uit instinctiv la acele aurii ale ceasului meu vechi, la ridurile de sub el, nu înțeleg ce oră e, nici ce caut aici, de ce ascult și ce aud. Nu întârzie nici nu se grăbește.
Mă bucur, sincer mă bucur, că dacă o să mă apuce și pe mine vreodată sindromul și vom fi ambii vii, fie chiar cu dejetul mare spintecat, voi avea cu cine servi dejunul. N-am nici un motiv să nu nutresc speranța.