Pani Diana şi poliţia de frontieră 
Nu mi-am dat seama când am trecut din Cehia în Polonia, dar la vreo oră după ce-am recunoscut pe afişe cuvinte în poloneză, un poliţist a făcut semn şoferului să oprească. Era ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat – să ni se verifice actele de identitate. Eu eram a doua de lângă uşă. Bărbatul care stătea în faţa mea era băut şi avea chef de distracţie, aşa că s-a cam lungit vorba cu poliţistul. Speram să nu mă întrebe nimic, pentru că nu ne-am fi înţeles deloc. I-am dat paşaportul şi a mers mai departe. Când a luat toate actele, a mers la colegul său în maşină. Au început să verifice. Mă gândeam cum ar fi oare dacă mi s-ar întâmpla ceva rău. N-am păţit nimic până acum, iar acolo unde-i mai greu e de mine. 
La un moment dat, intră poliţistul înapoi. Speram să nu apară vreo problemă cu domnul din faţa mea, dar – surpriză. Pani Diana? Poliţistul repetă a doua oară: pani Diana. Dacă aş fi ştiut poloneză, îmi dădeam seama că o caută pe domnişoara Diana, dar am văzut paşaportul din care citea şi eram singura pe paşaportul căreia putea fi scris Uniunea Europeană România. I-am dat de înţeles că-s eu. Mi-a spus să cobor, am mers lângă maşină şi a început să-mi vorbească în poloneză. I-am spus în engleză că nu ştiu limba. El nu ştia engleză. Rusă? Da, puţin. Aşa că mi-a spus în rusă să-mi scriu pe o foaie numele şi prenumele, data, anul naşterii şi semnătura exact ca în paşaport. E Diana. Nu-i altcineva. 
Când şoferul a pornit motorul, am răsuflat uşurată, dar lucrurile n-au stat tocmai frumos. Am mers vreo cinci kilometri şi, când să intre în intersecţie largă, şoferul a frânat din viteză. Câteva genţi de pe scaune au sărit în faţă. Ultimii mei biscuiţi, singurii care mai încăpuseră într-un buzunăraş mic, au căzut jos, iar corpul meu a simţit aceeaşi stare pe care o am de fiecare dată când decolează avionul. Malul era aproape şi-mi era frică să nu se întâmple ceva până ajungem. 
Peştele-iepure 
Penultima mea noapte acasă a fost tare bogată-n vise. În primul m-am visat mireasă, dar ca idee, nu ca imagine. În al doilea m-am bătut cu cineva, iar în ultimul m-am trezit că înot în ocean. De înotat eu ştiu să înot şi pot să ajung chiar destul de departe. Problema e că în momentul în care trebuie să fac cale întoarsă, îmi dau seama că distanţa-i prea mare şi-ncep să-mi pierd din curaj şi putere. Aşa că nu risc niciodată să merg la adânc. În vis aveam alături un bărbat, o femeie şi un copil de vreo zece ani. Am înotat până la jumătatea oceanului, jumătate care (nu ştiu de ce) avea presărat pe ea flori de trandafir. Când ne-am dat seama unde suntem şi-am înţeles că nu-i chip să ajungem înapoi, ne-am lăsat în voia apei. Şi-am înţeles atunci că nu-i voie aşa. Nu ştiu cum să-mi explic ce-o fi dat în mine, dar cert e că i-am scos pe toţi la mal. Eu, Diana, vai! 
Dimineaţă m-am uitat pe net ce înseamnă când visezi apă. Mai cu seamă un ocean. Şi-am descoperit că-i o călătorie de lungă durată. Exact ceea ce mă aştepta pe mine sâmbătă dimineaţa. O călătorie lungă care s-a sfârşit abia o săptămână mai târziu, în oraşul din care scriu acum, adică Wrocław. 
Oameni şi locuri dragi 
Când am intrat în oraş, mă rugam să descopăr ceva frumos. Fericirea mea e într-o dependenţă direct proporţională cu frumuseţea oraşului. Dar ce înseamnă frumos? Istorie, curăţenie, istorie, verde, mult verde, poduri, apă, lumină şi, punct important, exclus tot ce-i nou. Wrocław împlineşte aproape toate criteriile mele de apreciere, dar nu-i totuşi Verona. 
PKS. Sună a KGB 
Când am ajuns în PKS, aşa-i zice staţiei principale de autobuze, m-am uitat împrejur, sperând să văd o fată înaltă blondă cu o foaie pe care să scrie numele meu. Dar nu era nimeni. Nici A. Aveam prea mult bagaj ca să încerc să mă mişc singură din loc. Autobuzul ajunsese douăzeci minute mai devreme, adică un fel de exces de punctualitate. La peronul unde, am aflat mai târziu, coboară toţi pasagerii, am văzut un băiat înalt care părea să fie A. Am încercat să-mi las bagajul şi să mă apropii să văd dacă-i el sau nu, dar am renunţat la jumătatea drumului, frică fiindu-mi să nu-mi ia cineva singurele lucruri pe care le mai aveam acum. Am mai stat câteva minute apoi am încercat iar să merg. Nu ştiu cum de mi-o fi reuşit, dar am luat tot bagajul. Am făcut câţiva paşi şi-am văzut la celălalt peron două blonde. Una din ea avea în mână foaia pe care aşteptam să o văd mai devreme. Scria pe ea Diana. I-o arăta celeilalte, probabil întrebând-o dacă-i ok. M-am uitat insistent la ea vreo trei minute, până când şi-a ridicat ochii la mine şi-a înţeles cine eram. Aleksandra, fata poloneză, era cu o studentă din Spania, proaspăt venită şi ea. L-am găsit şi pe A apoi. Aşa că am mers toţi patru împreună la Ołowek. Blocul geamăn al lui Kredka, două clădiri înalte de 17 şi 24 etaje, care în traducere înseamnă creion simplu şi creion colorat. Eu trăiesc într-un creion simplu. Tare poetic mai sună. Le etajul nouă, într-un apartament cu două camere duble. 
Ochi în tramvai 
Până am ajuns la Ołowek, am mers cu tramvaiul. Transportul public nu-i de mine, dar voi fi nevoită să-l îndur zece luni. Aveam o ciudată impresie că toată lumea ne priveşte. Cu Aleksandra vorbeam în engleză. Cu A vorbeam în română. El vorbea cu Aleksandra în poloneză, iar Aleksandra vorbea cu cealaltă fată în spaniolă. Cred că e un motiv destul de bun ca să facă lumea curioasă. 
Alba, adică răsărit de soare în italiană şi spaniolă 
Doamnele de la recepţie, toate bătrâne, nu ştiu engleză şi nici măcar rusă. Toate formalităţile le-au rezolvat Aleksandra şi A. Când am intrat în camera mea, unul din locuri era deja ocupat. Am aflat mai târziu că era o fată din Spania, pe care acum nu-mi mai amintesc cum o cheamă. Era foarte agitată. Trebuia să aibă o cameră pentru o singură persoană şi încerca să-şi rezolve problema. Dar cred că mie mi-a fost dat să am o colegă din Spania, aşa că cealaltă fată care a înlocuit-o tot de-acolo era. O cheamă Alba. E blondă, micuţă, ca şi mine. 
Alt exces 
Spre marea mea surprindere, mi-au rămas multe rafturi neocupate sau pline nici măcar pe jumătate. Până în iulie anul viitor s-ar putea să se schimbe lucrurile. 
English vs Polski 
În ziua a doua a trebuit să mergem la administraţia căminului să completăm nişte formulare ca să ne dea un fel de card de student pe care să-l prezentăm de fiecare dată la recepţie. Şi n-ar fi fost nimic deosebit în asta dacă cei de acolo ar fi vorbit şi engleză. Imaginează-ţi peste cinzeci de oameni, adică doar cei pe care i-am văzut eu, care nu ştiu limba. Doamna care ne ajută la completarea formularelor vorbeşte în poloneză, noi nu înţelegem nimic şi-i vorbim în engleză, iar ea nu înţelege nimic. Bună treabă.

adică Alice în ţara minunilor