“O, ȚARĂ TRISTĂ, PLINĂ DE HUMOR…”

Mă roagă elevul Marcel Dimitraș de la Liceul “Mihai Eminescu” din Chișinău să-mi amintesc urgent de Bacovia.

 Vreme de cîteva ore  TREBUIE să scriu despre toamna ajunsă a fi la români sinonimă cu Bacovia, despre danțul frunzei în drumul ei ireversibil spre cădere, despre tristețea sfîntă în care se înveșmîntă atît de frumos și atît de durut poetul de la Bacău.

 Eu nu pot ascunde faptul că am fost copleșit multă vreme de toamnele și iernile celui mai trist poet român din toate timpurile.

 Poate…

 Nu pot să nu mă mir continuu cum poți doar cu un pumn de cuvinte să creezi stări de care sunt capabili foarte puțini poeți din Univers.

 Bacovia a fost un însingurat și-un rege tragic al solitudinii vremii în care i-a fost dat să trăiască.

 Tristețea  tristeților lumii a fost mantia lui, pe care și-a purtat-o firesc, făr’ să se plîngă.

 Și-a dat seama că e un fir de iarbă, un fulg de nea, o frunză, un suspine  și nu și-a înălțat palate din iluzii și vise nedemne de gîndul și pana poeților adevărați.

 Locuind într-o cameră cît un lift, Bacovia era, totuși, regele ne-ncoronat al Lumii atunci cînd cînta la vioară sau cînd asculta la patefon muzica lui Chopin.

 Scria poezii, le făcea mototol și le arunca drept în brațele coșului de gunoi.

 Își zicea că pentru el e mai important să-și dovedească sieși că poate scrie și nu ce a scris.

 Norocul lui s-a numit: Agatha Bacovia, soția sa căreia i se adresa cu: DAIM, adică: Doamna Aleasă Inimii Mele.

 Și ea, atunci cînd poetul dormea, lua poeziile din coș, le dezmorțea cu fierul de călcat și le preda pe ascuns vreunei edituri.

 Bacovia însă rămînea la fel de înnobilat de Tristețe.

 Și în acea tristețe viscolind peste el era mai fericit decît toți bogătașii contemporani lui.

 Tocmai  din aceste considerente îl prețuiesc acum, cînd toamna dă năvală la poarta gîndurilor mele desfrunzite.

 Tocmai din aceste motive îl aplaud, și-l strig, și-l caut de după orice copac, ce mi se pare că l-a cunoscut  și că-l va cunoaște mereu.

 Ave Bacovia! parcă rostește inima lumii în fiece toamnă și început de iarnă, cînd sufletele noastre caută o năframă albă și caldă, cu mirosu-i de neprihană, matern.

 Pe care Bacovia ne-o dăruiește cîntînd la vioară Chopin…într-o țară tristă, incurabil de tristă, dar plină, totuși, de prea mult umor…

Colind cu Bacovia

De demult învinge-n noi

Pustiirea ce ne are

De aici pînã-n Apoi

Și-o iubim cu îndurare.

Vina ei rodește-n toți

Pustiiri moștenitoare.

Și sub aste sacre bolți

Pur și simplu se mai moare.

Pustiiți de-un tainic gînd,

Ni-i credința secularã

În ideea cuvîntînd

Cã o fi s-avem o țarã.

Spre trecut ne facem drum,

Paradox purtãm în sînge,

Undeva, în țãri de fum,

E o fatã care plînge.

Nu-ntrebați ce n-am sã știu:

De-i real ori nu se poate,

De-i devreme ori tîrziu

Drumul nostru cãtre moarte.

Deznãdejdile sã-mi strîng,

Sã le-ofer somnul cel veșnic.

De mirare n-am sã plîng,

Cu mirare-aprinde-un sfeșnic.

Spune-mi Alifantis, tu:

„Aleluia“, nu te teme.

Tînãr n-am sã fiu de-acu,

Mort pesemne mai devreme.

Cît dureazã Cel-De-Sus

Și ni-i ranã-n cerul gurii,

Moartea naște-n orice dus

Lamentația naturii.

Cãrți poștale — trupul lor

Cu vecii ne înfioarã

Și duc veste tuturor

Cã-i duminicã sub țarã.

Ia o ramurã de mãr,

Vin, colaci și, haide mamã,

Dacã e un adevãr,

El Bacovia se cheamã…