2000

Am ieşit să fac o mică plimbare, deşi promisesem că nu voi ieşi până nu vin piesele şi nu tratăm sângerarea din furca lui Kawa. Nu de alta dar o chinui enorm şi în plus e pur şi simplu periculos. Deşi dacă e să fiu sincer cu mine, partea cu periculosul e relativ controlabilă, partea cu chinurile lui Kawa e cea care mă întristează. Mi-am zis că tot prea multă benzină ard în dodie, dar, pentru că nu voia să stau în casă şi nici să merg în oraş, m-am decis totuşi la o plimbare mică, de vreo 50 km.
Totul bine să frumos, până văd în oglinzi două lumini care se apropie repede, apoi încetinesc în drept cu mine. Ne salutăm. Eu am tupeul să intru în formaţiunea lor şi să merg cu ei. Peste un timp, într-o localitate încerc să-i întreb prin semne încotro ţin calea. Îmi arată că merg în sus, şerpuitor – serpantine montane! Eu le zic că e super şi vreau să merg şi eu cu ei, dar le arăt spre rezervor, că am putină benzină.
La kilometrul 100 ne oprim la o benezinărie. Ne facem cunoscuţi. Mergem mai departe.
Mai departe e tot mai mult nor, tot mai întunecat. Curând asfaltul devine ud. Acum mergem încetisor. Ajungem la serpantine, pe care le urcăm cu grijă. Dacă e să nu luăm în consideraţie depăşirile care ar fi fost imosibile cu o maşină. E un pic greoaie Kawa în curbe strânse, e mare. Sus, pe vârf de munte, ne oprim la terasă unde mâncăm supă cu păpănasi, stăm de vorbă despre multe, mai râdem şi pornim înapoi, pentru că iar vin nori, deja dinspre munte şi umează să fugim de ploaie.
Au decolat ca fripţi, deşi erau cu pasageri, erau de fapt două familii tinere pe moto, se mişcau nemaipomenit de repede. Nimeirim într-o aversă de ploaie şi din cauza vitezei picăturile de apă parcă ar fi bobiţe de grindină. Noroc că plouă doar câteva sute de metri. Mai departe, e uscat asfaltul. Mai departe încep serpantinele, unde se simte pe deplin suferinţa lui Kawa. Furca e comprimată până la max, la fiece denivelare mai pronunţată se loveşte metal de metal că simt şi eu durerea prin care trece. Şi de-ar fi doar asta, cu furca super moale nu mai pot spera să mă asculte în viraje...
Rămân mult în urmă şi cum numai scap de serpantine, pot să merg mai repede, să încerc să-i ajung. Şi dacă până acum îi vedeam cum dispar în următoarea curbă, acum nu-i mai zăresc deloc. Merg repede, nu vreau să mă aştepte. Furca e nemaipomenit de moale, încât dacă frândez e aproape imposibil de mai abordat curbele. Nu mai am de ales decât să frânez devreme iar în curbe să accelerez pentru a păstra geometria şi a mai avea o şansă de a ţine drumul. Am avut şi o surpriză mai intresantă. Într-una din curbele mai închise observ un petec de nisip, dar prea târziu să reacţionez, mă gândesc doar că o să alunec acuş, că nu e suficient de mare să mă pună la pământ, mai ales că am vreo 100 la oră, că probabil voi luneca lateral cu vreo juma de metru doar, aşa ca trec peste el. Nu că aş fi avut le ales. Nemaipomenit, într-o fărâmă de secundă de la mijlocul drumului mă trezesc în apropierea acostamentului. Dar superbă senzaţie de cauciuc care lunecă, apoi prinde asfaltul curat şi pot să accelerez mai departe.
Dumul se lungeşte, nu mai şerpuieşte ca cel montan. Acum e mult mai rapid, şi cred că am descoperit un o nouă zonă de comfort 100km/h. Mai repede e încă straşnic, mai încet e de parcă aş merge pe jos. E interesant să mă văd evoluând, schimbat de puterea lui Kawa. Acum parca a mai cedat temerea în faţa virajelor, acum nu prea frânez, din contra, accelerez din fiece curbă pentru că o simt mai stabilă aşa, sunt mai încrezut, în plus e mai repede, e mai interesant aşa.
Înapoi parcă am fi urmăriţi de cineva, noroc de şoferii de pe contrasens care ne anunţă când este poliţie înainte. Da, suntem atenţi, dar acum ajungem la 7000rpm. Superbă senzaţie de acceleraţie. Să-ţi imaginezi, mergem în spatele unui TIR cu 60 la oră şi când se iveşte posibilitatea, depăşim. Mare să fie uimirea când arunc ochii la speedometru şi văd că preţ de numai o lungime de TIR viteza a crescut să treacă de 120 la oră. Fără prostii, calculăm din timp virejele. Ajungem într-o bucată. Mai stăm la un suc până întuneca de-a binelea, facem schimb de numere de telefon şi ne luăm rămas bun.

Şi tu, cum ai botezat primii 2000km?