Iată şi concluzia: fac abuz de sinceritate. N-am fost eu niciodată sinceră, adică eram, dar nu-mi permiteam să spun lucrurilor pe nume în voce tare. Dacă-mi plăceai, îmi plăceai şi atât. Dacă aveai ochi frumoşi, aveai ochi frumoşi şi atât. Dacă te-am visat că mă săruţi şi nu eşti iubitul meu, mă râdeam dimineaţa când mă trezeam şi nu ţi-o spuneam. Rămânea un secret doar al meu. Nu ştiu dacă e de bine sau nu. Îmi vin în cap acum toate nebuniile din lume. Vreau să-ţi spun multe. Să fiu sinceră.
Quaranta
Mi-am dat seama destul de târziu că patru vrea din nou să i se dea atenţie. Şoferul mi-a întins biletul şi-a zis într-o italiană imperfectă – posto quaranta, adică locul patruzeci.
Un fel de Diana
Când m-a văzut prima dată mi-a spus că am slăbit, dar n-am crezut. Nu ne văzusem doar o lună. Am întâlnit-o apoi pe N şi mi-a spus acelaşi lucru. Zicea că m-am şi schimbat. Adică par mai veselă şi mai luminată la chip. M-a prins în perioada de sfârşit de vacanţă. De-asta cred că i-am părut schimbată. N-o ştia decât pe Diana cea care învaţă, îţi răspunde la toate întrebările şi are o mulţime de probleme de rezolvat. Dar e octombrie în câteva zile. Şi încep iar problemele. Iar dacă să le aibă cineva, sunt eu magnetul perfect. Din când în când
Ultima săptămână acasă a fost cea mai urâtă din acest an. Am observat că de la o vreme încoace îmi spun prea des că uite asta-i cea mai urâtă zi din viaţa mea sau că nu mi s-a întâmplat niciodată ceva mai rău decât atât, deşi ştiu că sunt oameni care au probleme mult mai mari decât ale mele. Când vulcanul din mine a izbucnit şi mama încerca tare insistent să afle care-i motivul, i-am zis că n-am ce să-i spun, că nu s-a întâmplat nimic. Mi-a venit să plâng şi uite că plâng. Dar m-a obosit cu întrebările şi i-am zis la nervi că uite, dacă vrea un motiv, pot să-i zic că m-am săturat de viaţă. Şi i-am făcut inimă rea. Cum să mă lase ea acum la drum lung, departe de casă, după declaraţii de felul acesta?
Hai şi azi
În iulie, când am mers pentru prima dată la Praga, autobuzul a venit în staţie treizeci de minute întârziere. Dacă eram singură, dădeam în clocot. De data asta, ştiind deja că e ok să întârzie, chiar speram să o facă. Să mai lungesc din timp. Dar a venit la 14.25. Înadins.
Cel de-al patruzeci şi unulea
41 e un bărbat care pare să fie un băştinaş american din triburile vechi. E frumos. Când am făcut prima pauză şi-a cumpărat nişte dulciuri. Nu-mi era foame, dar eram curioasă. Vroiam să văd cât de amabil poate fi un bărbat, după marea dezamăgire din gară când un musulman mă privea atent cum eu, tare zdravănă, coboram scările cu două genţi în spate, o valiză pe roţi şi una fără, dar nu îndrăznea să se apropie şi să mă ajute.
41 s-a întors la mine şi m-a servit. Aveam pregătită în minte replica nu, mulţumesc. După ce i-am spus-o mă gândeam dacă rapiditatea mea n-a părut o palmă dată peste faţă fără vreun motiv. Trebuia să fac o pauză de câteva secunde, să-i zâmbesc mai întâi, apoi rar să-i spun nu, mulţumesc.