În „Scrisoarea I” de M. Eminescu, oamenii adaugă nimicniciei universale propria lor nimicnicie: incapabili să as­pire la grandoarea geniului, îl vor coborî la micimea lor. Proiectaţi pe fundalul imens al Cosmosului (lumea „mare”), oamenii devin mărunţi şi lipsiţi de va­loare: „Facem pe pământul nostru mu­şuroaie de furnici”. Ideea nimicniciei e sugerată şi de imaginea succedării ge­neraţiilor, în care oamenii sunt „muşte” care trăiesc o zi în comparaţie cu veşni­cia: “Ne succedăm generaţii şi ne credem minunaţi”. Răutatea omului comun se naşte din incapacitatea de a înţelege ge­niul. Lumea măruntă a omului comun („nimicul mic”, cum îl numea G. Călinescu) este ridicolă din pricina luptei inutile a voinţelor individuale, dornice să se impună într-o viaţă dominată de soarta oarbă: „Ce-o să-i pese soartei oar­be ce vor ei sau ce gândesc?…/ Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc”. Uitând că sunt supuşi prin destinul lor de rătăcitori pe pământ, oamenii comuni alcătuiesc un tablou grotesc al ipocriziei şi nepăsării, în episodul de falsă solem­nitate al înmormântării savantului: „Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel/ Nu slăvindu-te pe tine…lustruindu-se pe el”. Incapabili să înţeleagă tragedia unei minţi colosale, zăgăzuite de timpul finit al vieţii, incapabili să ajungă la înălţimea geniului, semenii îl vor coborî la mici­mea lor răutăcioasă: „Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,/ Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…”Motivul este prezent în „ Mistrețul cu colți de argint” de Şt. A Doinaş prin slujitorii ce reprezintă oamenii comuni, lipsiţi de genialitate şi ancoraţi în ţeluri mărunte. Aceştia nu au privilegiul de a „vedea” idealul omului superior, pe care îl privesc ca pe un Don Quijote vrednic de compătimire. în realitate, acestora le lipseşte măreţia şi tragismul prinţului, dar nu au capacitatea de a-şi da seama de aceasta.În „Noapte de decembrie” de A. Macedonski, omul comun e reprezentat de drumeţul pocit care, spre a-şi atinge sco­pul, foloseşte ocolişurile şi vicleşugurile.La T. Arghezi, teroarea morţii care îl urmăreşte pe omul comun se traduce în coborârea până în mineral („Eu sunt risi­pit prin spini şi bolovani”), omul neavând vocaţia lui Iisus: „Am fugit de pe Cruce,/ Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine”.